Zile si Nopti pe Munte

Zorile…ma dezmorteam, incercam sa alung somnul sub priviririle cu licariri sinistre ale videoreporterului-sef care tocmai inregistra prima scena din filmul in care urma sa jucam sambata. Astfel m-am trezit de dimineata in familiara odaie ticsita de coarne de cerb, trofee mohorate de salbaticiuni si carti de munte. Eram la Bubulu… Toata noaptea visasem ca trecea pe Drumul Granicerilor cortegiul meu funerar, dar mai tarziu, in buza avenului avea sa-mi spulbere toate temerile: “E prea departe, nu o sa vina nimeni pana aici…” Eram atat de linistit incat nici nu mi-am dat seama ca ma apucasem sa citesc din Flora Bucegilor ignorand invitatia raspicata si poruncitoare de a veni la masa. Ii dau mai la vale cuvantul:

Avenul din coltii Tapului..visul unei nopti de vara….(Bubulu)

In pestera am intrat prima oara fix acum un an… am fost in pestera Batranului din Apuseni (zona Suncuius-Vadul Crisului), eu pana atunci 36 de ani nu mai fusesem decat odata in pestera Ialomitei, o frica intrinseca ma facuse pana acum un an sa evit orice contact cu lumea subterana care mi se parea populata de uriasi si monstrii care de abia asteptau sa iti ia capatana…personal mai bine incercam sa cobor Costila cu spatele pe schiuri decat sa intru in pestera…

Cu cei de la Clubul de Speologie Politehnica am fost apoi in Alunul Mare, Oaselor si alte cateva pesteri din zona Ic Ponor, dar pesterile care mi-au schimbat complet viziunea au fost Ferigi, Humpleu si Coltului pentru pesteri cu activ (adica rau subteran).

DAR MAI ALES Humpleu…o pestera uriasa (40 km de galerii, sali gigantice de peste 100m , sala Gigantilor fiind a doua din Europa), un adevarat munte in pamant, cu zone de catarat asemanatoare vailor din Bucegi, cu bolovani pe care puteai gasi pasi de boulder de toata frumsetea…in rest despre frumusetea neomeneasca a locului cred ca filmul vorbeste mai bine decat mine… http://www.youtube.com/watch?v=BKW_zaJ18i0

Avenul din Coltii Tapului il ochisem de acum un an….bine…. nu ca as fi vrut sa intru in el ;) …doar asa ca tinta in plimbarile cu bita….
De cateva zile vremea stabila m-a facut sa incerc sa facem o excursie la aven sambata 28.august… Primul plan il includea pe Sasa apoi ca back-up pe Matei accesul fara masina cu 150m de coarda in spate e altfel cam greu … dar nu imposibil.

Dupa ce vineri din diverse motive Matei si Miha ajung, din directii diferite la mine acasa, cam pe la ora 2 noaptea, sambata ne sculam destul de greu pe la 8 desi planul era sa plecam spre aven la 8 ;).
In sfarsit…ii recuperam si pe Luca (Sebi), Charli si Andrea si pe o vreme buna dar foarte calda o luam cu masina,evident spre Pestera.
De aici pe drumul prospectat acum un an ajungem pe la ora 14.00 la intrarea in aven.
De aici evident Miha preia comanda…noi ceilati fiind in treaba asta mai mult sau mai putin “gupi”.

Miha incearca sa foloseasca spituri pentru gura de put care au fost batute acum mai bine de 15 ani cand s-a intrat ultima oara, insa constata ca sunt extrem de colmatate practic imposibil de folosit…Asta fiind situatia ne impartim sa batem spituri noi : Eu cu Matei batem 2 spituri la intrare, Luca da o gaura de 12 pentru un gujon solid…dar constatam ca gujoanele noastre sunt de 10 ;)…asta fiind treaba mai dau eu o gaura de 1o si infig un gujon sanatos…din punctul meu de vedere mult mai sigur decat spiturile…da si dublu ca timp si efort de batere…

Se face ora 16…coboara Miha, Luca si Matei eu cu Charli urmand sa intram ultimii…

Fac un filmulet in coborare si dupa un rapel de vreo 30m ajung la prima regrupare (ma rog …”fractionare”…sau cum naiba ii zice ;)… Acolo Miha imi da vestea proasta ca spiturile vechi sunt inutilizabile si trebuiesc batute altele noi, plus ca coarda freca si trebuia pentru urmatoarea regrupare (fractionare), batute intr-o alta pozitie…ma ofer voluntar crezand ca o sa bat spiturile din picioare de pe o platforma aflata 15m mai jos…numai ca ordinele de la Miha sunt clare DOAMNA COARDA trebuie sa se simta bine (adica sa nu frece), nu OMUL BUBULU. Asa ca evident bat spiturile atarnat in coarda 2m mai jos de platforma…injur doamna coarda in gand…si ma apuc muncitoreste de batut spiturile…a…a…a…era sa uit…am mai batut un spit mai sus cu elan muncitoresc si de lene nu am curatat spitul care s-a umplut de praf care la contact cu apa a devenit dur ca piatra…m-am chinuit vreo 10min sa desfund spitul…si cu greu dupa multe rugaminti si injuraturi am reusit sa il desfund…

La spiturile astea doua treaba merge ceas…curat spitul regulat si totul merge ca la carte…

In fine, fac o regrupare (fractionare) in cele 2 spituri cu 2 bucle lungi de dynema,astfel ca evident DOAMNA COARDA sa nu frece si sa fie deranjata de stanca…Inadesc coarda de 9mm de la Miha (50m), si incep sa cobor la vale…o muchie taioasa imi da fiori, coarda trecand pe la max 50cm de ea, o lama de calcar de vreo 10m ascutita ca briciul…

Dupa circa 30m intru in surplomba de unde dupa vreo 15m aerieni ajung jos pe un maldar de zapada…

Vine si Miha dupa mine, si constata ca DOAMNA COARDA freaca in surplomba, deci evident trebuie batut un spit… Miha incepe sa bata spitul intr-o pozitie total aeriana, cu corpul total suspendat in aer, reuseste sa bata jumatate de spit, dar frigul si pozitia o fac sa renunte si sa coboare jos…Legam coarda pe oblic (ca sa nu atinga surplomba), si ajutat de Miha reusesc sa urc la spitul din surplomba si dupa 10min epuizante reusesc sa il bat…Buclele mele de dynema sunt acasa evident….asa ca singura solutie e o tiganie de 4 verigi si o carabiniera de siguranta ca prelungire (imi jur in gand ca nu o sa mai plec fara dyneme :) )…Fac un opt il leg prin carabiniera si cobor…

Intre timp apare si Luca cu ganduri mari de coborat si ultimii 20m ai avenului.. Ma uit la ceas …e ora 8…e clar pentru mine: Matei si Charli nu mai pot veni…prognoza arata ca vremea o sa se strice seara asa ca nu puteam risca…asta e viata…alta data… Luca bombane ceva dar asta nu ma indupleca nu am nici un chef sa fac pe eroul, nu am dormit niciodata in perete de ce as face-o azi ?…

Incep sa urc …ajung la fractionare, unde imi dau seama ca nu degeaba Miha mi-a recomndat sa fac nodul 8 cat pot de mic…eu il facusem mare…si da-i chinuiala sa ma leg cu zelbul de spit…daca nodul era mic nu as fi avut treaba..asa crolul (de fapt un Basic obosit) se oprea destul de departe de spit… dupa cateva miscari in surplomba care iar fi facut invidiosi pe cataratori la artificial din anii 50 ajung destul de stors sa ma bag cu blocatoarele pe urmatoarea lungime…Nu atat eram obosit cat imi era frig rau, polarele mele ramasesera sus in rucsac (banana) la Charli..:)..de incalzit incep sa ma incalzesc ;) neavand crol ci basic…coarda trebuie bagata cu mana..iar hamul de catarat evident ca imi ingreuneaza treaba asta…ajung in urmatoarea regrupare …Charli urca repede cu gri-griul, ce bine mi-ar fi prins si mie unul ;)…Matei tot cu gri-griul o da si el la mal. Miha cu Luca ramand in urma sa recupereze corzile si asigurarile…

Pe la ora 22 suntem toti sanatosi sus…apare si ciobanul nea Simion, care isi cauta caii si e dezamagit ca in gaura nu sunt nici OZN-uri si nici comoara…ii dau 2m de cordelina sa il mai consolez ca a ratat intalnirea cu extraterestrii ;)…

Dupa ce facem buclele, o dam la vale cu traznetele in spatele nostru…ploia torentiala incepe matematic cand ajungem la masina…
Dupa 2 ore de mers cu masina prin ploie si ceata deasa pe Dichiu, dupa eforturi disperate sa nu adorm, ca sa ii fiu copilot lui Matei, ajung acasuca in patutul meu drag si la DIGI_TV-ul meu drag…dupa o vizionare de Discovery…pe la 4 adorm si eu…cu planuri mari de rupt un traseu de escalada de 8- a doua zi cu Mario la faleza din Seaca Caraiman…
Cam asta a fost reintalnirea mea cu cataratul la artificial…dupa 10 ani… ultima data cand m-am tras de spituri in surplomba ca azi fusese acum 10 ani cu Mario in Surplombele de Aur, cand am jurat ca numai merg in trasee care depasesc capacitatea mea de rot punct ;)..sau ma rog un pasaj doua mai merge..gen Albastra Directa dar in nici un caz mai mult..

Bubulu.

Fiti atenti ce fatza are bubulu cand bate spituri!!!!!!!!!!!!!! :)))))))

Sambata am fost cu Marius sa dam o Costila Galbinele. Traseul, la fel de placut si de frumos ca de obicei, ai ce vedea in toate zarile.
Dar…am avut supriza imensa sa constat ca accesul pana la traseu a disparut cu totul datorita prabusirii unei mari bucati din peretele Galbinele, bucata pe care se desfasura a 4 lungime din traseul Tavanele de Argint. Imensa bucata de conglomerat a picat taman pe poteca de acces pana la traseul nostru, prabusire care a afectat sever zona. Cuvantul cel mai potrivit este “dezastru”. Sa detaliez putin: mergand pe poteca ce leaga Vaile Costilei si a Galbinelelor, la un moment dat o iei in sus, in zona unor lespezi de unde se si zareste zona surplombelor de sub care pleaca traseul.

Mergeam linistit pe potecuta, cand la un moment dat vad o gramada imensa de craci si zade ajunse acolo parca in urma unui potop. Dau sa strabat brana care urma sa ne scoata mai sus, pe valcelele stiute de mine de ultima data, dar supriza: o mare spalatura friabila imi taie orice chef de inaintare, drept pentru care ma bag in stanga, prin maldarul de craci, pe unde reusesc sa ajung mai sus, intr-o zona in care stanca iti da mai multe posibilitati de inaintare, nu mai e totul chiar asa de spalat.
Totusi, m-am simtit ca pe sarma, am mers ca pisica, spre disperarea lui Marius care nu stia de ce ma misc atat de incet.

Tot congloneratul parea copt intr-un cuptor, liantul care leaga bucatile de roca din conglomerat se desface imediat, nu poti sa ai incredere in nici o priza. Intr-un final am renuntat sa o dau in sus, si am virat-o la stanga, unde tot spre disperarea lui Marius am inotat prin alta serie de craci pana la un jneapan de care am regrupat. Pe bucata asta descrisa mai sus orice alunecare nu poate fi oprita de nimic, pentru ca nu e nimic pana in firul vaii, decat spalatura cu pricina, acoperita de un strat fin de nisip si pietricele care functioneaza ca un accelerator perfect pentru orice obiect ajuns accidental in zona.

Data viitoare ori descopar alt acces, ori merg doar prin boschetii din stanga spalaturii, ori nu mai merg, e clar. De la jneapanul de care ziceam ca am regrupat am continuat inainte pe langa padure, tot pe “nisipuri miscatoare” pana la brana de sub perete care ne-a dus la primele pitoane din traseul “Dom Profesor” unde am rasuflat usurat.

Am intrat mai in stanga, pe linia clasica a traseului Costila-Galbinele, ca de obicei, si am ajuns sus in pragul serii, continuandu-ne plimbarica pana la Malaiesti unde ne-am intalnit cu Sorana, Ilinca si Turi– „The Spanish Guy”. Am coborat pe poteca de vara a Vaii Malaiesti cu Marius la lumina lunii si a a unicei frontale din dotare….o noapte superba, o noapte aburoasa si rece, prevestitoare de toamna, parca “bătută cu smântână de luna plină” care s-a prelungit sub stele, la foc pana pe la 5 dimineata… Frumos rau de tot!

Concluzie: Atentie maxima la accesul la traseul Costila-Galbinele ca nu e de gluma absolut deloc….

“Fie-ti mila, Doamne, de cei ce te-au ucis. Te-am ucis si noi, dar mai bland, mai…”leganat” cum se zice pe aci. Am pastrat cioburi din tine si cu ele poate vom izbuti sa venim in ajutorul celor ce ne biruie. Asa am putea zice. Altminteri de la noi niciodata n-a tasnit vreo racheta spre cer caci la noi cerul e foarte aproape…”

(De data asta n-avem raport, ci doar motto din Noica, pentru cei doi prieteni din Piatra Craiului care inca nu s-au lasat de “ciumegie” si care s-au intrebat daca nu cumva am avut vreo revelatie la Coltul Chiliilor). Multumesc soartei pentru orteza de glezna uitata acasa si pentru ciobul de cer regasit in Crai dupa prea multa vreme.

Pentru duminica am avut o sarcina grea :) Sa gandesc un traseu pentru o tura cu Ioana si Catalina, prima tura pe munte a fetelor.
Sa facem prezentarile: Ioana, 8 ani, nepoata-mea. Catalina: 12 ani, fata lui Deni, prietenul nostru de cand lumea din Balta Alba – microregiunea Potcoava.

M-am gandit la trei posibilitati:

1. Cu masina la cabana Diham, dupa care plimbare prin padure pana la Poiana Izvoarelor – Pichetul Rosu – inapoi pe “Poteca Baltoacelor” pana la Diham. Avantaje: diferente mici de nivel, atat la urcare cat si la coborare, traseu usor. Dezavantaje: cam plictisitor, singurele zone cu perspective sunt la Diham de unde se vad frumos Bucegii si apoi de pe traseul Pichet-Diham unde sunt perspective frumoase asupra Bucsoiului. Dar acum e vara curata, limbile de zapada care dau farmecul vailor din Bucsoiu au disparut de vreo luna, iar pacla ce incheaga vazduhul nu ne lasa sa privim nici prea departe, nici prea clar. Ramane un traseu ideal de facut cu copii, dar toamna sau primavara. De ce nu, si iarna, daca e poteca facuta.

2. Cu telescaunul la Sorica, apoi pe creasta pana la Zamora, apoi coborare pe Muchia Zamora pana la fosta cabana de vanatoare, si apoi pe forestier pana in Poiana Tapului. Avantaje: perspectiva superba asupra Bucegilor, dar cu pacla din atmosfera…parca nu era momentul. Traseu facil, ne putem bucura de avantajul telescaunului care ne scuteste de urcus pana sus. Dezavantaje: problema la recuperarea masinii lasate in Azuga, traseul terminandu-se in Poiana Tapului. Se poate rezolva aceasta problema cu ajutorul maxi-taxiurilor care strabat Valea Prahovei si care duc fix la partie la Azuga. Totusi, acest traseu nu este de facut acum. Cea mai buna perioada din an este toamna, prin padurea rara de fag, portocalie si luminoasa, o plimbare prin Baiului putandu-ne releva atunci un spectacol superb al naturii care se pregateste pentru prima bruma. Atunci e mai racoare, aerul mai clar, vremea mai stabila, atunci e de mers in Baiului.

3. A treia varianta era o plimbare la Crucea Caraiman, apoi Brana Caraiman si Valea Jepilor. Avantaje: Peisaje impresionante pentru un copil care nu a cunoscut natura mai de aproape. Vegetatie luxurianta si atat de mult verde peste tot incat pare ca te afli intr-un parc dezvoltat pe verticala, capre negre, atmosfera alpina. Urcusuri aproape inexistente. Crucea prin maretia ei e totusi impresionanta pentru un copil. Dezavantaje: in caz ca se strica vremea distractia se poate transforma intr-o operatiune comando de alergat prin namol cu copii in carca la vale in loc sigur (in padure). Alt dezavantaj (pentru adultii din brigada) – trebuie sa stea cu ochii in permanenta pe copii, cam pe toata durata traseului. Traseu totusi lungut, cam la limita pentru primul pas pe munte, dar daca exista un adult la fiecare copil nu sunt probleme. Un traseu de “botez” in ale muntelui.

Din cele trei variante am ales-o pe a treia, cu ajutorul lui Dumnezeu ne-a ocolit si ploaia ajungand fara mari eforturi suplimentare jos in Busteni. Pe drum ne-am intalnit cu Marius si Soimu care trasesera si ei o turicica Busteni – Brana Aeriana – si acum coborau pe Valea Jepilor. Fetele s-au descurcat admirabil, m-am distrat copios cu Vatcu de mucalitii Deni si Catalina, care se intreceau in texte. Iar despre Ioana, ce sa zic, de mare nadejde. A beneficiat si de o sedinta de carat cu carca pe care am impartit-o cu Marius de la ultimul pasaj expus de dinainte de ultima traversare a vaii, si pana aproape de captarea de apa din Spumoasa. Dupa cum spuneam, si asta aviz amatorilor, traseul este totusi cam la limita pentru un copil de 8 ani dpdv al efortului in primul rand de concentrare pe care il are de facut un copil in atatea ore, asa ca atentie, e categoric nevoie de minim un adult la un copil pe traseul asta care sa fie dispus inclusiv de o repriza de carca :) Fetelor astept Raport de Tura, nu somati daca vreti sa mergeti si pe traseele 1 si 2 descrise mai sus.

Super distractiv cu copiii :)
Bafta tuturor,

Matei

Se înstelase de mult când făra grabă, echipa noastră se hotărâ în sfârșit să plece. Era două noaptea. Cu o noapte înainte, tot cu două ore dupa miezul nopții, ne întrebam dacă vremea și Dumnezeu ne vor ajuta ca peste 24 de ore “sa facem și noi parte din FEERIE”, adica din lungul șir de luminițe al echipelor în drum spre primul vârf din seria celor trei de pe ruta clasica “Les trois Monts”.

Îmi aduc aminte de vorba lui unchi-miu, care cita dintr-un geniu al cuvântului de fiecare dată când petreceam împreuna o seara de catifea și de duh: “Asemenea seri se întorc, zice-se…”. Asa mi se parea de data aceasta noaptea împodobită de alpinistii-licurici în drum spre Mont Blanc, o noapte care se întoarce de mai demult, de acum cinci ani de când am urcat cu Alex din Italia.

Sunt locuri care te cheamă și în care vrei sa te reîntorci. Când fratele Mariusica m-a invitat sa urcăm Mont-Blancul împreuna, am anunțat-o imediat și pe Cristina, care nu o data mi-a spus ca vrea sa urce Mont Blancul în vara asta. Cum Cristina locuiește momentan în Chamonix și s-a oferit sa ne gazduiasca, totul s-a potrivit “mănușa”, așa că după ce îl cooptam și pe Drobeta, vechiul nostru prieten din “epoca eroică” a cabanei Mălăiești (din vremea delirului de la începutul tinereții tuturor celor din gașca veche), plecăm spre Franța. Atmosfera din mașina e incendiară, caldură mare, mergem fara aer condiționat, cu geamurile deschise și cu John Lee Hooker dat la maxim.

Melodia 8, făra numar…făra numar….

Sus: statuia lui Michel-Gabriel Paccard, intaiul cuceritor al Mont-Blancului, alaturi de Jacques Balmat.

17 iulie

Zorile ne prind la Lez Praz, o mică localitate lânga Chamonix, la 20 de minute de mers pe jos. O sculăm din somn pe Cristina care ne ghideaza spre curtea casei unde urma să fim gazduiți, un mic studio de pe fereastra caruia se văd Aiguille du Midi, ruta istorică “Les Grands Mulets” asupra căreia își îndreaptă privirile de piatră statuile lui Paccard și Balmat din centrul Chamonixului pe care urma să-l vizităm în dimineața respectivă, și însuși Mont Blanc-ul proiectat pe un cer incredibil de albastru și de limpede.

Era o dimineață atât de perfectă, că nici nu ne gândeam la somn. Ne simțeam asa departe de lumea din care veneam și ne gândeam la cei care erau pe munte în acea dimineață clară, invidiindu-i pentru vremea perfectă pe care au prins-o pentru vârf. Ne rugam la rândul nostru la o zi a vârfului la fel de bună. Ziua trece repede, conturăm echipa de a doua zi, când urma sa aterizăm direct la Aiguille du Midi: Drobeta, Marius, Cristina, Anthony și cu mine.

18 iulie

În jurul prânzului ajungem cu cabina la Aiguille du Midi, și de acolo coborâm pâna în șaua de lânga Cosmique unde punem corturile. Ziua trece repede, încercând să ne obișnuim cu altitudinea de la Col du Midi cum se numeste această înșeuare de la 3532m.

De la stanga la dreapta: Mariusica, Anthony, Eu, Cristina, Drobeta

Soarele e torid, creând o atmosferă insuportabilă în cort, e incredibil sa fim la peste 3500m și să stăm cu greu în corturi din cauza căldurii și a efectului de seră. În schimb seara, când soarele se ascunde după refugiul Cosmique şi umbra serii se varsă peste tabăra de corturi, frigul îşi spune cuvântul, toata lumea se retrage pentru scurtul somn de dinainte de plecarea spre vârf.

Drobeta şi Marius nu se simt bine, aşadar în noaptea care avea să se aştearnă peste munte, nici unul dintre noi nu avea să plece mai departe.

Coborarea de la Aiguille du Midi

Sus: La tabara de corturi din Col du Midi

Sus: Mont Blanc du Tacul si cortul nostru

Sus, jos: Apusul de la Cosmique

Sus: Les Grandes Jorasses si Dent de Geant vazute din veranda cortului

Sus: Feeria din prima noapte, cea in care nu am plecat

19 iulie

A doua zi de stat la Aiguille du Midi în speranţa ca Drobeta şi Marius se înzdrăvenesc.

Din păcate Drobeta în continuare resimte puternic răul de altitudine şi hotărăşte să plece. Marius merge şi el până la cabină, sceptic în ceea ce-l priveşte. Revine după o vreme, optimist. Eu nu am resimţit nici un fel de rău de altitudine, în schimb am avut două simptome, primul a fost acela că nu am dormit deloc, iar al doilea simptom a fost o criză de râs pe care am împărţit-o cu Cristina timp de vreo patru ore, spre disperarea lui Marius care nu a putut dormi în seara de dinaintea vârfului din cauza noastră. Mai euforic ca în seara de dinaintea vârfului nu am fost în viaţa mea. Marius era exasperat, am zis că ne bate.

Zapada pentru apa. Cred ca am baut 5L in ziua asteptarii.

20 iulie

Ne trezim la 12.00 noaptea, topim nişte zăpadă pentru a avea apă pe traseu, şi, după ce strângem cortul, plecăm, legaţi în coardă, primul eu, după mine Marius, apoi Anthony şi Cristina. Marius îşi revenise şi a decis să urce, fapt care m-a bucurat, cu o zi înainte fiind pe punctul să renunţe.

Sus: In noaptea plecarii, echiparea

Traseul este extrem de frumos. Începe cu o urcare destul de abruptă de două ore până la Epaule du Mont Blanc du Tacul (4120m). De aici, de pe umărul primului dintre cei trei uriaşi înzăpeziţi care dau şi numele traseului (Les trois Monts) ni se relevă panorama următorului urcuş puternic, acela de pe Mont Maudit, pe care se întinde acelaşi şarpe luminos şi leneş al echipelor de dinaintea noastră. Coborâm într-o şa numită Col Maudit: (4035m) de unde începe urcuşul propriu-zis pe cel de-al doilea uriaş al traseului – Mont Maudit.

Urcuşul pe Mont Maudit se desfăşoară fără mari probleme cu excepţia unei porţiuni de aprox. 50m, foarte înclinate, şi cu gheatza, unde cel de-al doilea piolet ar fi binevenit în lipsa corzii fixe pe care m-am bucurat să o găsesc la locul ei. Această porţiune, care ţine echipele destul de mult pe loc, neputând trece concomitent mai mulţi prin pasul respectiv, este ultimul element mai dificil al întregului traseu, pasajul ne scoate la 4345m în “Col du Mont Maudit”, de unde ultimul şi cel mai mare dintre uriaşi, Mont Blancul ni se arată în toată fiinţa. Mă simţeam ca la Cerdacul Obârşiei din Bucegi, când la finele potecii potecii de iarnă ţi se arată Omul de după şaua Văii Cerbului.

De data asta ni se arăta Mont Blancul de după şaua Brenva (Col de la Brenva – 4303m), șa in care coborâm in cam jumătate de oră și unde ne oprim pentru a admira marea de nori din Italia iar mai în stanga colosul de stanci din care ghicim Grand Jorasses și Dent de Geant.

Sus: O crevasa-obstacol in drum spre Mont Blanc du Tacul

Sus: luminile oraselor din vale

Sus: echipele dinaintea noastra pe urcarea spre Mont Maudit

Sus: Marius. Mai e putin si rasare soarele

Sus si jos: echipa noastra urcand spre Mont Maudit

Sus: ultima portiune pana in creasta lui Mont Maudit

Sus: de pe creasta lui Mont Maudit ni se arata pentru prima data Mont Blancul

Sus, jos: perspective din saua Brenva (Col de la Brenva – 4303m)

De aici, din şaua Brenva, doar se urcă spre Mont Blanc, pe o diferenţă de nivel de 505m. O ascensiune susţinuta pe ceea ce se numeşte Mur de la Cote, ne trezeşte brusc din visele şi comparaţiile gen Şaua Văii Cerbului-Omu, şi ne scapă în acelaşi timp de vreo sută opzeci de metri de diferenţă de nivel.

În această bucată, pe unde de altfel toată lumea se mişcă cel mai încet de pe întreg traseul, Marius începe să se resimtă după zilele anterioare în care nu s-a simţit bine şi în care nu s-a hrănit şi hidratat corect, din cauza stării generale proaste. Înaintăm mai greu, hotărăsc cu Cristina să o ia înainte cu Antony şi să ne vedem pe vârf. După ce străbatem ultima porţiune de urcuş susţinut a lui Mur de la Cote ajungem în ultima zonă în care se văd în perioada asta a anului stânci ieşind din zăpada, loc numit Petit Rocher Rouges (4577m), unde îmi dau seama ca vom întârzia destul, şi îi dau un sms Cristinei să o taie cu Antony în jos fără să ne mai aştepte.

Într-un final ajung cu Marius sus, pe vârf. Cristina şi Antony ne aşteptaseră, înfruntând frigul destul de înţepător de la 4808m. Am fost foarte bucuros că ne-au aşteptat şi că am reuşit să ne facem poza de vârf împreună. Fericirea tuturor era de nedescris. Fiecare îşi dorise enorm să ajungă pe acest vârf, din motive personale.

Sus: echipa noastra pe Mont Blanc (4808m), de la stanga la dreapta: Matei, Cristina, Marius, Anthony

Cred că mai mult decât pasiunea pentru munte sau prietenia ne legase dorinţa comună de a ajunge acolo, cu toate că a lui Marius era veche şi clocotitoare, din lista unor planuri lăsate mereu pe altă dată, a mea era nostalgică, albastră şi lină asemenea acelor seri “care se întorc, zice-se de demult”, şi a unor nopţi de acum cinci ani în care m-am simţit foarte aproape de stele, iar a Cristinei era încheierea unei socoteli cu întreaga vale a Chamonixului, dintr-un scurt fragment de viaţă din care şi-a dorit să soarbă toată seva, şi nu oricum: cu nesaţ şi cu patimă.

Aşadar suntem pe Mont Blanc. Cât mi-am dorit să mă reîntorc aici!
Mă gândesc la Drobetzelu’ care şi-ar fi dorit să fie cu noi, dar care ştie că muntele nu pleacă nicăieri. Dar ritmul din ultima parte mi-a băgat un frig temeinic în oase, care m-a făcut mă rog de Marius sa coborâm mai repede, care nu vroia să se mai dezlipească de vârf. “Frate, mai lasă-mă puţin sa mă bucur de momentele astea…” Nu l-am văzut in viata mea mai fericit pe Marius. Facem poze, îmi revin, ne dezlipim cu greu de vârf după un sfert de oră euforic, urmând ruta spre Gouter. După ce aproape tot drumul m-a chinuit o greaţă pe care am depăşit-o doar cu ajutorul unei lamâi pe care Cristina a avut inspiraţia sa o care în rucsac, acum începea să mă supere din ce in ce mai rău.

Perspective spre salbatica Italie, pe coborarea spre Abri Vallot

Sus: Marius si portiunea somitala a Mont Blancului, vazute de la coborare

Sus: creasta Bionnassay. Din cornisa altadata atat de fotogenica (chiar si acum cinci ani) a ramas o urma. Global Warming.

Sus, jos: refugiul Gouter

Sus, jos: Marius la coborarea spre Tête Rousse

Sus: Eu si Marius

Marius care nu era deloc in apele lui imi spune ca nu coboara mai jos de Gouter in ziua respectiva. Ii spun Cristinei sa faca ce considera, respectiv sa coboare pana jos daca vrea, ceea ce si alege sa faca, coborand cu Antony pana sub Nid D’Aigle de unde ii recupereaza cu masina aproape epuizati personajul providential Drobeta.
Eu raman cu Marius la Gouter unde ne odihnim si mancam regeste, ne hidratam si apoi prindem cateva ore de somn de parca ne-a tinut Dumnezeu in brate.

21 iulie

A doua zi luăm drumul Tête -Rousse-ului în jos, traveram fără probleme Grand Couloire-ul, eu am trecut în apromativ 10 secunde, am groaza de caderile de pietre pentru care culoarul e celebru, şi după o coborâre susţinută ajungem să ne întâlnim cu Drobetelu’ care ne iese în întâmpinare cu o sticlă de apă mai sus de staţia de trenuleţ.

Părăsim zona cu zâmbetul pe buze, iar jos în Chamonix luăm cina cu Cristina, Dexter şi Anthony. Au fost zile bune din vieţile noastre, pe care le vom ţine minte. Ce m-a uns pe suflet în toată această excursie a fost senzaţia pe care o percepi mai rar în România, aceea că faci parte dintr-o mare comunitate şi că nu eşti doar exponentul unei nişe de adolescenţi întârziaţi de la care toată lumea aşteaptă să se maturizeze. Sunt popoare (printre care nu se numara si al nostru) pentru care sportul are un rol clar si in nici un caz marginal in viata oamenilor, si pentru care un stil normal de viata inseamna cu totul altceva decat la noi din pacate.

Sus: Infamul Grand Couloir

Sus: o echipa coboara spre Grand Couloir. In spate: Bionnassay-ul inzapezit.

Sus: Eu, cobor spre Nid d`Aigle, la trenulet

Sus: netulburatele Chamoise

Sus: Marius, eu si Drobeta, care ne-a intampinat cu apa.

Incheiere

Eu personal mai am în plan traversarea Miage-Bionassay şi traseul pe Les Grands Moulets, eventual făcute într-o singură tură, şi sper ca în maxim doi ani să fiu pregătit să dau un Mont Blanc pe schiuri, de pe vârf. Şi după cum am văzut scris cu markerul pe casca galbenă a unui alpinist pe care îl respect, zic şi eu, umilul, regala zicere: Nihil sine Deo.

Imaginea pe care o păstrez la plecare este aceea a unui tip care tocmai coborâse de pe munte, cu un rucsac “sorcovă”, cu pioleţi, coltari şi beţe de schi atârnate pe exterior, şi care străbătea Chamonixul degajat, în ciorapi, cu bocancii în mână. Un înţelept. Omul nu şi-a mai cărat sandale, pentru a fi cât mai “light” pe sus, iar bocancii deveniseră pesemne de nesuportat în arşiţa prânzului.
E o imagine-simbol a degajării pe care o au oamenii de acolo legată de sporturile montane, nimeni nu se miră că defilezi prin centrul oraşului în colanţi plin de noroi e clar că vii de la biciclit, alergat, etc. Nu se uită nimeni la nimic, fiecare îşi vede de treabă.

Cu imaginea de mai sus rămân în minte, imaginea alpinistului bronzat, obosit ca un plugar, care străbate zâmbind Chamonixul în ciorapi şi cu bocancii de iarnă în mână, în drumul către casă.

Închei aici. ” C’est tres cool le Mont Blanc.” V-am pupat. Semnează: Fratele Matei

P.S.: Pozele pot fi vazute si aici.

Recunoasteti personajele? :))

_

O tura de bike alaturi de tatutzu Soimaru, cu urcari pe forestierele noroiase ale Doftanei, cu coborarea reconfortanta pana in soseaua care urma sa ne duca in Valea Teleajenului, la Cheia, cu catarari epuizante pe asfalt, in mod special pana in pasul Bratocea, cu mega coborarea Bratocea-Cheia, cu platurile si cu coborarile usoare si lungi spre Maneciu pe unde panta usor descendenta ne facea sa ne simtim ca pe cursiere, cu o masa copioasa si prelungita in Cheia, cu noaptea prinsa la final, cu de toate.

In total 99.3 km prin toate destule conditii de panta, de teren si de vreme, vreo 1400m dif. de nivel pe urcare si cam tot atat pe coborare. O tura dezastroasa dpdv organizatoric, plecati pe la pranz pe la Tesila, am ajuns la 12 noaptea la Slanic, dupa care a urmat operatiunea de recuperare a masinii de la Tesila o jumatate de noapte cu ajutorul masinii unui baietas din Slanic. Raman cu un mare gol, acela de a nu fi descifrat traseul Slanic – Tesila pe la Bertea si Lutu Rosu nici macar pe Google Earth. Ramane ca si plan de viitor tura de o zi Slanic-Tesila si retur pe alta parte, ramanand sa refac din nou ocolul complet al Muntilor Grohotisului in alta zi, o tura de probabil 140km care in partea finala Slanic-Tesila va presupune inevitabil si carca. Va pup. P.S. Am uitat sa mentionez ajutorul lui Soimu care mi-a indrumat pasii intru aborarea catararilor pe sosea pe foaia mare :)

59.4km cu totul, viteza maxima 49.1km/h, viteza medie in deplasare: 17.3km/h, ne-am miscat trei ore si jumatate si am stat tot atat.

Ceamurlia de Jos – Lunca – Visina – Jurilovca – Salcioara – Enisala – Visterna – Ceamurlia de Jos.

Despre Enisala aici.
Povestea lui Soimaru aici.

Mai jos mai multe imagini cu trackul propriu-zis:

Weekendul asta fratele Manole, vechiul nostru tovaras de bucurii si suferinte din vremurile apuse ale refugiului Valea Alba si-a sarbatorit ziua unde altundeva decat in poiana La Verdeata, cu corturile langa limba de zapada. Dar cum sa ajungem in Alba pentru a-l celebra pe minunatul prieten? Pe jos am fost de prea multe ori, pe sus cu schiurile ar fi mai bine, dar de sus de pe Picatura parca e si mai special.

Vineri seara plec cu Gavan si cu Soimaru in ideea de a urca pe Picatura si de a explora cu ocazia semanarii condicii in poiana La Verdeata la baieram, retragerea din creasta prin Albisoara Turnurilor. Dormim la cariera, care pe masina, care inauntru, mancam ceva la Riviera, si intr-un tarziu plecam spre creasta.

Pana pe varf parca am mai descris traseul odata (de data asta diferenta a fost ca i-am urat lui Manole La multi ani de pe varf, in rest lucrurile s-au desfasurat la fel :).
Acum sa va spun cum e retragerea spre Alba. De pe platforma de sub Varful Picatura (unde ajungem printr-un rapel banal si dirijat din jnepenii din varful principal – mai mult o coborare asigurata), facem un rapel lung pana aproape de strunga Marelui V, unde ne adapostim intr-un fel de grota dintr-un jnepenis de unde ne putem dezlega din sfori si merge cativa metrii spre Valea Alba, unde gasim o noua platforma cu doua cuie dintre care cel dinspre Alba are inel. Atat rapelul de pe platforma de sub varf cat si restul de mai jos sunt rapeluri doar de 50m cu sforile legate intre ele. Asadar atentie la pusul corzilor in amarajele de pe parcurs, astfel incat sa mai putem recupera corzile.

Revin, de pe aceasta platforma, cu coarda pusa prin inelul pitonului din stanga cum ma uit la amaraj, si bagata si prin cordelina care ingemaneaza pitoanele, am facut un rapel de 50m pe Albisoara Marelui V, pana intr-un loc din vale unde putem sta relaxati, dezlegati, etc. De aici, de la aprox. 50m din Marelui V,  urmarim o brana imperceptibila si foarte expusa spre creasta sintre Albisoara in care ne aflam (a marelui V) si Albisoara Turnurilor. Nu urmam Albisoara Marelui V in jos datorita marilor saritori de pe parcurs, si datorita faptului ca nu da “La Verdeata”, ci in firul vaii, dar mult mai jos. Ca sa ne asiguram la intrarea in brana, am batut un piton pana la jumatate pe care l-am scos ulterior, mai mult n-a intrat, si am asigurat de o zada de pe parcursul branei + cu anouri de alti copacei. Asigurat cu coarda, nu am avut nici o emotie pe brana, in ciuda expunerii si friabilitatii peticelor de pamant si a smocurilor de iarba pe care trebuie sa mergi ca pisica. Am regrupat pe o platforma plina de jnepeni din creasta, de unde mi-am filat coechipierii.

Ne aflam asadar in creasta ce desparte Albisoara Marelui V de Albisoara Turnurilor. De aici facem un rapel de vreo 30m de pe o cordelina scurta data dupa o zada, pana in Albisoara Turnurilor. Apropos de cordelina, peste tot, la toate amarajele am folosit cordelina “d-aia care tine o tona”, gasiti la Himalaya. Ajunsi in Albisoara Turnurilor incepem coborarea. Urmeaza patru rapeluri de mare angajament, lungi de 35-40 sau 45m, ude si noroioase, cu multe pasaje in care atarni in gol. La toate rapelurile am dublat cordelinele existente cu una noua, si am trecut coarda prin cordelina in felul asta, si nu in felul asta, explicat si aici.

Aproape de firul Vaii Albe se face un tapsan inierbat pe care il urmam si in cateva minute de innotat prin boscheti suntem La Verdeata, daca am continua pe fir mai departe cred ca am ajunge sub saritoarea mare de sub Verdeata, ceea ce ar complica totul. Una peste alta retragerea spre Valea Alba mi se pare mult mai grea decat spre Valea Seaca a Caraimanului, iar in caz de furtuna odata prins in Albisoara Turnurilor lucrurile s-ar putea sa fie devina foarte complicate din multe puncte de vedere. Sper sa foloseasca cuiva descrierea de mai sus.

sus: Firul Albisoarei Turnurilor intr-una din putinele portiuni “omenoase”.

Ajungem pe intuneric la Verdeata, pana atunci delectandu-ne in rastimpul rapelurilor cu cantecele lui Gaza de la corturi, amplificate de ecou.

Manole ne-a primit cu bratele deschise, cu vin rosu si cu propunerea de a ramane la corturi. Era insa tarziu, si nu aveam nimic de schimb sau de dormit la noi. Tata Gaza ne mai delecteaza cu niste melodii, ma pune sa cant si eu una, ca na, orice are un pret, si caldura focului, si vinul, si compania vechilor tovarasi. Intr-un final ii dam lui Manole cadoul, un pepene galben carat pe varf, si in 50 de minute suntem la masina lasata in  capul partiei Kalinderu. Pe drum ne intalnim si cu Supa, Claudia si Sarpe, care urcau spre chef :)

In concluzie La multi ani, Manole, la anu` vin cu schiurile, si mai din timp :)

P.S.

In incheiere va prezentam una bucata portret din categoria “eu niciodata nu dorm direct cu capul pe masa, intotdeauna pun mana“, protagonist: Don Gavani.

Vineri seara eram hotarat la maxim sa particip si eu macar o data in viatza la evenimentul de pe Valea Malinului. Plec impreuna cu Marius, Iulia, Adi si Emilia care urmau sa ma lase la cabina, pt. ca ulterior sa mearga cu masina mea la Diham si sa ne revedem mai pe seara la Malaiesti. Chiar ca nu ma mai gandisem niciodata sa ajung la Malaiesti prin Malin! Ajung singur sus, si tarziu, toata lumea coborase pe vale. Ceata devenea din ce in ce mai deasa, asa ca accelerez echiparea si intru in firul vaii pe care o cobor mai repede ca niciodata. De obicei stau, fac conversatie, picnic, etc. Acum eram si singur, iar de frica cetii si a umezelii care anunta o mare ploaie, am alergat pe schiuri pana in canion, unde vechiul prieten Drobeta mi-a promis ca ma asteapta sa coboram impreuna pana in Poiana Costilei.

Mai erau niste participanti intarziati pe vale, m-am reintalnit cu Laurentiu Barza si cu alti schiori pe care ii cunosteam din vedere. Una peste alta imi pare super rau ca nu am vazut nimic din concurs, si imi promit ca la anu` sa ma scol mai devreme. Urcam Hornul Pamantos. Din sa, de sus incepe sa ploua puternic. Coboram cam chinuit pana in Poiana Costilei, pe poteca sfaramata de urmele atator oameni, prin ploaie torentiala pana jos. In Poiana Costilei ma bate gandul sa o dau rapid in jos spre Gura Diham, dar promisiunea e promisiune, urma sa beau o bere cu Marius la Malaiesti. Imi iau “la revedere” de la Drobetzica si fac stanga, catre Pichetul Rosu, apoi pe Take pana in Malaiesti.

Am ajuns murat, cred ca eram mai greu cu minim cinci kg. de apa (in haine si in rucsac). Noroc ca aveam schimburile intr-o punga.  Ocazie cu care am inteles pe deplin celebra (pentru noi) replica a lui Vizante din American Buffalo - “Teach, ma duc peste ei… nu mi-au pus cafeaua si le-am spus sa o puna-n punga…Ii zici omului sa puna-n punga…..Pune ma-n punga! Pune-n punga!” Am ras pana la epuizare si innec de replica asta, care nu poate fi inteleasa pe decat de cei care au vazut piesa + moaca lui Vizante pe replica. Asa ca mergeti la Teatrul Act ca merita.

M-am schimbat pe holul cabanei provocand o mica inundatie, si am coborat in sala de mese unde m-am intretinut putin cu fratele Mariusica + restul, dupa care mi se pune pata pe o limba de zapada din prima caldare, asa ca lipsesc vreo ora din gasca sa leg maxim 10 viraje. Apoi incepe baieramul. Foc, chitara … d-astea. Marius e in forma si ne zice din Timpuri Noi. Momentul serii e “Verginica”, tribunele sunt in picioare!

A doua zi ne dam jos de pe munte tot pe Take, apoi la Diham sa recuparam masina, si apoi fiecare la el acasa.

cu tatutzu Robert Oancea

Despre acest eveniment am auzit mai demult, si mi s-a parut cool sa particip si eu, macar din spirit de solidaritate fata de ideea de a promova bicicleta si sportul pe bicicleta intr-o tara in care saptamanal cea mai mare parte a populatiei gaseste timp doar pentru gratar, televizor si proba de alcool-viteza. M-am minunat ca in sanul acestui popor de machitori sedentari (ca nimeni altii, bulgarii sunt 10 clase peste noi la sport de masa, ba chiar si bahicii ucrainieni) s-a gasit o mana de oameni care sa scoata multi….nu stiu cati inca, astept statisticile, dar multi oameni, afara din case, cu bicicletele in ploaie pentru a strabate 55km prin burnita, de la Bucuresti la Snagov pe forestiere, prin paduri si pe campuri de rapitza, pe maluri de lacuri si prin sate. La un moment dat m-am oprit sa ma uit la GPS, si m-am bucurat pentru cateva minute de trilurile pasarilor; n-am stiut ca sunt paduri atat de frumoase atat de aproape de Bucuresti. Poate pentru ca niciodata nu le-am vizitat cu bicicleta. De fapt eu am inteles demult de ce imi place atat de mult bicicleta ca si mijloc de vizitare a oraselor sau a naturii: poti sa vezi mult mai mult decat mergand pe jos, in acceasi liniste, batut de acelasi vant, de acelasi soare sau ploaie ca si cand ai fi pe jos. M-am intalnit cu multi cunoscuti, si sunt sigur ca erau inca atatia prin multimea de lume adunata la finish, dar nu ne-am gasit unii pe altii.

Felicitari organizatorilor acestui eveniment, bine pus la punct dupa umila mea parere (nu de alta dar in viata mea nu am fost la un astfel de eveniment sau maraton)

.

2000 de oameni? in ca nu stiu, astept sa scrie ceva pe undeva…

noroiul a fost marea problema din cauza careia au si renuntat multi…

…cel putin pe acest minunat camp era o argila atat de lipicioasa incat am preferat sa car bicicleta in carca vreo 200m, ma simteam bine, ca in Bucegi :)

iata-ma si impreuna cu Conu Supica. El a ajuns la finish printre cei mai curati!