Zile si Nopti pe Munte

O sa va povestesc si cum a fost in Ciucas, in pulver de un metru, pe “Valcelul lui Horatiu”, dar pana atunci vreau sa va delectez cu altceva: crusta de pe Genune, sau, pentru cunoscatori: “Pulverul lui Nea Gigi”. Duminica dimineata il iau pe Adi Lica de la Obor si ii dam bataie spre Sinaia, unde ne jucam putin cu ARVA (un Pieps Freeride si un Mammut Barryvox) in asteptarea lui Soimaru si a Georgianei cu care urma sa urcam la 2000.

Starea zapezii pe versantul prahovean a fost un dezastru total, crusta odioasa, a fost o mare aventura sa coboram Carpul. Dupa care ne-am dus in Valea Dorului, unde am dat doua coborari intercalate de o galeata de mici serviti in selecta companie a gastii de la revelion: Luci+Dani+Georgi+”Copilu` lu Georgi”. M-ati fericit cu intalnirea asta!
Dupa care…visul de marire al freeriderului ne bantuie, ne punem pieile si o taiem in sus spre Vanturis. Pe la jumatatea pantei pe Soimu si Georgiana ii lasa pieile de foca cand le era lumea mai draga si se vad nevoiti sa coboare…ceea ce fac si eu cu Adi, prin whiteout total, dupa gps, in crusta inselatoare, pana inapoi la telescaun, apoi ne revenim la un ceai fierbinte la 2000.

De aici, fratilor, de la 2000 adica, ma gandesc eu sa incheiem eroic ziua, printr-o coborare vitejeasca pe Genune. Practic, daca tot n-am nici o placere sa cobor pe Carp, Tarle, Papagal sau alte “partii” pline de crusta si de urme inghetate, macar sa fie circul total si sa o comitem pe unde e mai rau – Valea Genunii, sa ne plimbam macar pe munte.

Incepe showul: traversez cu Adi caldarea Pelisorului, si intram pe Furnica, la obarsiile Genunii, undeva la altitudinea de 2000m. De aici pana la fata din stanga, care sa ne scoata in padure, la traverseu, era o crusta inghetata suficient de tare cat sa poti sa legi viraje largi, dar suficient de inselatoare cat sa cedeze din cand in cand sub greutatea schiului si sa te puna in cap. Am scapat fara cazaturi, si ne-am regrupat pe fata din stanga, aproape de padure, undeva la 1700m, acolo unde incepe mica traversare catre saua care desparte defrisatura de firul principal al Genunii. Urma sa coboram, evident, pe defrisatura, prin inseuarea de la exact 1688m.

Peisajul din sa este superb, cu atat mai mult cu cat incepe sa ninga iar ceata dezvaluie atat catre Pelisor cat si catre nord, treptele ciclopice ale abrupturilor de conglomerat napadite de vegetatie. E o atmosfera misterioasa de legenda scandinava, si o liniste deplina… are ceva intim Genunea, chiar daca nu e mareata, ca vaile din nord. La un moment dat auzim un harsit de schiu derapat, sau mai degraba de placa, sa fi fost cineva in Pelisor…m-as mira, poate ni s-a parut. Asteptam zece minute in sa dar nu apare nimeni, asadar o dam la vale. O crusta atat de totala, “imparateasa crustei”, ma face sa cred ca pe Carp m-am dat in pulver. O mare scoala de schi in crusta a fost Genunea alalataieri, iar schiul meu scurt de 1.68 (Elan 888) m-a servit la fix, l-am intors fara mari probleme peste tot.

De la 1580 m, deci la fix 100m alt. mai jos de intrarea pe defrisatura, la confluenta cu niste valcele spalate din stanga situatia se schimba radical, o avalansa cazuta din stanga face ca inaintarea noastra pe schiuri sa devina aproape imposibila, iar la 100m mai jos (1487m) deja coboram ca niste rideri veritabili cu schiurile in carca prin padure. Valea in portiunea terminala este complet devastata de avalansa. De cand parasim firul si reintram in padure, la 1400m cu schiurile in picioare, facem 10 minute de schi prin craci si evident, crusta, pana in drumul de Poiana Stanii (1265m).

De aici coboram pe picioare cu schiurile in carca (era putina zapada pe drum) pana la 1023m de unde ne recupereaza cu masina Soimu si Georgiana. Ne regasim cu totii la Riviera unde sarbatorim o zi superba de schi prin “Pulverul lui Nea Gigi” la o ciorba de fasole cu ciolan afumat + clatite.  Si ca sa ma citez tot pe mine: “A fost frumos, da` nu prea…”

Acum ceva vreme ne-a chemat Mariusica la ziua lui la cabana Cheia din Buila.

Eu cu Alex, Lia si Adi am plecat mai devreme, si am si ajuns mai devreme.
Cu masina pana la tunel dupa care pe schiuri pentru mine a fost o mare placere, problema este ca ceilalti, care au plecat mai tarziu, care nu erau neaparat toti montaniarzi, ba chiar unii nu mai mersesera pe munte in viata lor, au fost mega pacaliti de fratele Mariusica cum ca se ajunge cu masina la cabana :)), si sa te tii nene mers doua ore in adidasi prin zapada cu plasele de Mega Image la purtator, ca na, „ne lasa masina la cabana”. Bai nene, unii erau in pragul disperarii, dar ii inteleg, Marius le promisese ca pot sa vina fara probleme pana in fata cabanei cu masina, auzi… ocazie cu care te anunt ca m-ai detronat frate Marius, cel putin pentru moment. Pana acum eu eram ala rau care pacaleste lumea. Imi si imaginam o placa pe frontispiciul tunelului ca la intrarea in Infernul lui Dante: „Lasciate ogni speranza, voi ch’entrate”, si pe acesta din urma umpland padurea de hohote satanice. Cata teapa ai putut sa le dai Mariusica tata, te mai crede Mutu…la anu iti faci ziua la Brezoiaiele daca mai vrei sa vina cineva.

O nota: cabanierul Ion e un super baiat care ne-a primit cu tuica fiarta si fasole cu ciolan, mai rar asa primire…iar cabana este rupta din povesti.
Marius, la anu vin iar, daca am garantia ca o sa rad la fel de mult. La multi ani si sa ne traiesti!

Ieri am dat o fuga pana la Baraca (ref. Costila) alaturi de Mihai, Ciprian si Stefan, ultimul raspunzand la mesajul meu de pe Facebook: “Ba, care mergeti la o tura?”

Prin padure zapada are maxim 5 cm, si asta pana la Baraca. Pe firul vaii e evident mare, dar veche, plina de urme. Mai sus prin valcele e zapada mai multa, uscata, proaspat adusa de vant, si frig, -8, -10, -12, depinde de ora. Din ce a scris Bubulu pe Derdelus.ro oricum se pare ca nu am pierdut nimic nemergand pe sus cu schiurile, vantul a luat pulverul de pe unii versanti si l-a pus pe altii, sub forma de placa groasa si parsiva. Soarele s-a aratat abia la refugiu, pana acolo, prin padure a fost ceata. Ulterior plafonul s-a ridicat mai sus, cred ca pe la 1900m, caci sus in Creasta Vulturilor mijea lumina.

Foto sus: Mihai in Insorita

La Costila ne intalnim cu diversi cataratori printre care si Iustin. Unii cu planuri de Peretele Costilei (Balcoane), Iustin amator de o tura pana in Strunga Galbinele. Impreuna cu tovarasii de drum ma indrept catre Tancul Mic. Acolo am incercat primele lungimi din Fisura Insorita si Fisura Rasucita, din care eu personal am coborat rapid cu urmatoarea concluzie: tre` sa-mi iau pioleti pentru asa ceva, cu mana goala pe stanca la -10 grade nu e de mine. Singurul care a “cucerit” a fost Mihai…prima lungime din Insorita.

Usor dezamagit ca n-am fost cu Iustin pe Galbinele, dar multumit ca macar n-am stat in Bucuresti, am luat-o spre Baraca, unde atmosfera si glumele de la refugiu mi-au adus aminte de vremurile bune, si m-au mai insufletit oleaca, rezultatul fiind ca mi s-a pus pata: iarna asta ma intorc la Baraca sa fac Fisura Rasucita si sa ies pe sus! Daca aveti pe acasa de vanzare o pereche de pioleti de mixt Quark, Simond Piranha sau altceva asemnator dati-mi de veste.

“Alpinistii ca ministrii”… v-am pupat, Matei

P.S.1 Raspunsul lui Pumpi la intrebarea mea: “Frate care e secretul ca sa reusesti sa te cateri iarna?” a fost : “Tre` sa fi masochist, sa te simti bine la durere”. Raspunsul lui Iustin la aceeasi intrebare: “Tre sa-i dai in sus.” Mersi oameni buni pentru sfaturi, voi tine cont de ele :))

P.S.2 O sa mai lansez pe Facebook invitatii in eter, ca vad ca se lasa cu intalniri cu oameni vechi :)

Ne-am decis să petrecem Revelionul 2010 în ţara zarzavagiilor bulgari, pe nedrept numiţi de către Eminescu „cu ceafa groasa”.

Îmi vine să-i ciufulesc Luceafărului freza din celebrul portret fotografic vienez, să-l ciufulesc ca pe Einstein, dar îl iert prin prisma admiraţiei ce i-o port.

Sus: Raluca Ciupercuta

Direcţia: Bansko, o destinaţie care pentru mine a părut cel puţin ciudată din două motive:

- E o staţiune excesiv de sudică comparativ cu orice găseşti în România, oare să ningă atât de mult încât să se schieze toată iarna, până în mai, cum scrie pe tot Internetul, chiar cu toată altitudinea puţin mai mare decât la noi?

- Bulgaria… ce mai e şi asta…cinci secole sub turci, 50 de ani în spatele Cortinei de Fier, ce puteau face mai mult decât noi în materie de orice?

Nu vreau să laud Bulgaria în spiritul modei care bântuie Internetul de ceva vreme (justificată de altfel), nici să argumentez prea mult, vă zic atât: Bansko merită. Nu avem nici o legătură cu ce e acolo, şi nici nu o să avem prea curând. Cred că e prea scurt timpul cât să apuc să văd ceva similar şi la nord de Dunăre.

Sus: Georgi in prim plan, Luci in planul secundar

Protagonişti: Raluca şi cu mine, Luciana + Dani, Georgi + Copilu (iar Copilu?), Vali + Oana (sora lui Dani) + MILO, mascota trupei (un cuţu pufos şi alb adesea necăjit de Copilu care s-a folosit de Bella (prietena de plus a lui Milo) pentru a-l necăji sistematic, totul terminându-se de fiecare dată cu câte o mică orgie Milo-Bella spre spre deliciul voyeuristic al perverşilor spectatori, adică noi). Fraţilor, sper să mai facem revelioane împreună, m-am simţit excelent. Şi sper să-i revăd curând şi pe Vali + Oana. Programul a fost: 7.30 în sala de mese, mâncat, plecat la telegondolă şi schi o zi întreagă, de odihnă fizică avem timp un an întreg pe scaunul din faţa calculatorului! Mi-a plăcut la nebunie. Sunt greu de redat toate fazele tari din zilele petrecute împreună, ar fi trebuit să le notez. La Bansko am petrecut şi cu fratele Cristi Ghelner + Mihaela (sor-sa) – mai rar aşa ceva, rar am râs cât am râs cu tine şi cu frati-tu pe 31 – , Şerban, Alex Nitza cu gaşca lui, Tavi + Andreea, pe partie m-am întâlnit şi cu Don Gavani, Oana şi Andrei.

Sus: Raluca

Sus: Georgi, Ciupercuta, Luci

Sus si jos: Luci + Dani, schi in tandem :D

Sus: Georgi

Sus si jos: Luci

Sus: eu

Mâncarea la Hotelul nostru (Mountain Romance … opaaa ce periculos sună…): mâncarea bulgărească a fost pe placul unora şi mai puţin pe placul altora. Eu, care pot să mănânc şi boscheţi dacă sunt proaspeţi, fără e-uri, şi bine gătiţi, mi-a plăcut totul. O singură rezervă am avut iniţial, după care mi-a trecut: un fel de pui gătit cu carne de varză acră şi fiartă, care avea un miros cel puţin neobişnuit pentru noi toţi. Vali, un adevărat cunoscător, mama lui fiind mare bucatareasca, ne-a lămurit până la urmă că totul e ok şi într-un final m-am obişnuit cu mirosul exotic şi am lins tot. În rest, tocături, salate (uşor lipsite de imaginaţie), cărnăraie, baclavale (bune, nici dulci, nici fade), tot felul de preparate din legume destul de neobişnuite, inclusiv roşii cu brânză feta la cuptor, unele pregătite special pentru Oana care este semi-vegetariană şi nu prea se împăca cu gusturile brute, carnivore, tracice. Tocătura făcută de bulgari este totuşi cam grea, prea compactă, lipsită de orezul şi verdeturile care o mai inblanzeste pe la noi. Totuşi astea sunt chestii de gust, una peste alta mie mi-a plăcut mâncarea chiar foarte mult, demult nu am mai mâncat atât de bine pe parcursul unei săptămâni legate, iar unde mi s-a părut prea grea nu am mâncat tot, precum câinele rău: „Caine rău (nu mănânc tot)”. Cireaşa de pe tort a fost purcelul tânăr de la masa de Revelion, fraged de îl tăiai cu furculiţa. Încă ceva: bulgarii ştiu sa gătească bine miel şi oaie, iar murăturile sunt clar mult mai imaginative decât la noi chiar şi în cârciumile de tiristi de pe marginea drumului: ustoroi murat, măr murat, pepene murat…etc.

Sus: cu tata Ghelner (sau fratele Cristi – asta e a doua varainta de adresare) si cu sor-sa Mihaela. Rar vezi si intalnesti asa ceva!

Pe strazile din Bansko si in noaptea de Revelion.

Personalul şi serviciile: Oamenii s-au străduit. În prima dimineaţă am avut parte de un mic dejun tradiţional care nu a satisfăcut pretenţiile calorice ale unei găşti care urma să schieze o zi întreagă. Peste zi ne-am solidarizat într-un sindicat al cărei lider a fost Dani, care seara l-a băgat pe bucătar în şedinţă. Nu îmi e clar cum a reuşit personalul să se dea peste cap în timpul nopţii, cert este că a doua zi la 8.00 ne aştepta un bufet suedez cu două tipuri de omlete, pâine prăjită + restul de ingrediente care nu pot lipsi din breackfastul unui sportiv: cereale, lapte, miere, unt, etc. Chiar am fost impresionat de efortul oamenilor. În noaptea de revelion ospătarii au dansat cu noi, ne-au învăţat să jucăm pe „horele” bulgăreşti, mare parte din personalul prezent a petrecut alături de noi. Cârcotaşii din brigadă au taxat personalul pentru că ne-au incarcat nota de plata cu cafelele şi vinul comandate peste meniul de revelion, şi le dau dreptate (cârcotaşilor :).

Dar impresia generală contează, care a fost una super, cel puţin din punctul meu de vedere, să nu uităm că suntem la porţile Orientului, nu la Hintertux.

Oraşul: oraşul are două părţi, cea veche şi cea noua. Oraşul nou are aspectul unui şantier aproape terminat, dar multe imobile sunt încă în lucru. Aici pare să se construiască în spiritul unei arhitecturi unitare, în stil austriac, cu mult lemn şi piatră pe faţadă, cu balcoane. Nu vezi monumente de kitsch comunist gen Hotel Mara (Sinaia) sau Silva (Buşteni), nu vezi monştrii din beton. Totul pare făcut cu o măsură impusă de un arhitect al primăriei. Oraşul vechi gravitează în jurul străzii Pirin care leagă oraşul vechi de oraşul nou. Este plină de magazine de echipament şi de taverne. Toate magazinele de echipament din ROmania adunate nu dau numarul magazinelor din Banko. Pietonala nu are frumuseţea Republicii din Braşov sau a Pieţei Sfatului nici pe departe. Mu are nici măcar frumuseţea pietonalei din Medias sau din alte oraşe de rangul doi din Ardeal. Are în schimb mult mai multă viaţă, toate magazinele erau deschise şi pe 31 decembrie şi pe 1 ianuarie. Pe 1 ianuarie, ziua în care nu am schiat, alocând-o vizitării oraşului, partea veche a lui Banko era plină de bulgari îmbrăcaţi în port popular, sau deghizaţi în urşi şi capre cam că pe la noi, dar tradiţionali, nu în adidaşi. Mai mult ca sigur erau plătiţi de primărie sau de proprietarii de magazine de pe Pirin să facă atmosferă, pentru că nu cereau bani, nici chiar atunci când erau fotografiaţi. O atmosferă excelentă, sărbătorească a inundat tot vechiul oraş in prima zi a lui 2010, iar puzderia de oameni vorbitori de rusă, romană şi engleză (engleză pură – e plin de englezi în Banko) era foarte relaxată, zâmbitoare şi părea din plin pătrunsă de energia pozitivă a locului şi a momentului.

Sus si jos: Banko, orasul

Domeniul schiabil: Nu dau date, le găsiţi pe Wikipedia. Fac doar câteva remarci personale, prima fiind că nu bulgarii au construit ce se vede în Banko, ci tot oameni ai poporului de stirpe nobilă dn centrul Europei – austriecii. Se pare că bulgarii n-au îmbrăţişat atitudinea „Noi nu ne vindem tara”, aşa cum am făcut-o noi, dând-o pe gratis. Au permis investitorilor sa vină şi să facă ceva. Şi ce a ieşit e o oază de Austrie în mijlocul Balcanilor, şi chiar dacă e doar o copie imperfectă şi infidelă e infinit mai bine decât ce gasesti la noi. Era o căldură la Banko de am zis în prima zi că e imposibil să se schieze pe sus…s-au dus unii dintre noi să verifice la telegondolă dacă merg instalaţiile. Mergeu aproape toate instalaţiile, prin padure nici fir de dar pârtiile erau albe, puneau băieţii tunurile non stop. Mai sus de Comarnic am avut o luna de temperaturi negative si nu-a schiat decât ocazional, de către cunoscători, prin locuri pândite si bine alese…

Mulţumesc Ciupercuţei care s-a învrednicit din timp util ca de fiecare data, să se ocupe de organizarea acestui revelion foarte reuşit.

Dacă întors din Hintertux sau de oriunde din Austria, ţi se pare oarecum normal să ajungi la nimicul de la noi şi nu te deprimi neapărat, ca să te întorci din Bulgaria şi să ajungi la concluzia că nu avem nici o legătură cu ce înseamnă o staţiune de schi este deprimant. Am aflat totuşi că madame Udrea intenţionează să facă un mare resort de golf la Snagov şi m-am liniştit, răspunde la fix nevoilor acestui popor. Realitatea este tristă şi bine exprimată de domnul Pleşu: „N-am să mai apuc să văd un alt chip al acestei tari”. Poate urmaşii noştrii. Până atunci, schi de tură şi văi alpine, ceea ce dacă stau să mă gândesc nu-i rău deloc. Mie imi place la nebunie si in Romania, pe vaile din Bucegi sau facand slalom printre fagii rari din Baiu, sau in Ciucas intovarasit de doi trei prieteni, dand un gram de alunecare prin linistea muntilor pe toate statiunile planetei. Pacat ca cei care au ca preferinta doar partia nu au unde sa se exprime, e pacat si e rusinos pentru cei care conduc aceasta tara. Si noroc ca Bansko (un loc in care ma voi reintoarce) e la doar 8 ore de Bucuresti.

V-am pupat, La mulţi ani şi sa ne vedem pe creste!

Matei …si cu voia dvs., mai jos, MILO.

Miercuri am fost in Sinaia cu Bubulu si Miha in ideea unei coborari pe Genune. La Omu zapada ninsa cu vant puternic se ingramadise ba prin firele de vale sub forma de placa, ba prin padure, pulver rece, bine pastrat de temperaturile joase din ultimele zile.

Miercuri insa s-a modificat schimbarea: temperaturi pozitive, numai bune cat sa transforme pulverul de la altitudinile joase din padure intr-o mare flescaiala din care scoteau capul bolovani curiosi. De la 1400 la 2000 nu a mai mers nici o instalatie in sus de pe la 14.00 incolo (evident, nimeni nu te anunta de jos de la gondola, ca na, e Sinaia, si daca e Sinaia e nesimtire). Pacat ca acest nume care provine de la sfantul Munte Sinai dupa numele caruia a fost botezata si manastirea acum peste o suta cincizeci de ani, sa ajunga sinonimul nesimtirii crase.

Trezindu-ne cu buza umflata la 1400, si fiind prea tarziu pentru a urca si cobora Genunea pe lumina, ne multumim cu doua coborari prin padure pana la telegondola, soldate cu pagube mai mult sau mai putin vizibile in talpa schiului.

Cam atat, nimic nou pe frontul de est, in nord si vest probabil e pericol mare de avalansa pe firele vailor, prin padure flescaiala, pe partii pietre.
Va doresc Sarbatori Fericite, Anul Nou cu bine, si urmatorul raport de tura va fi de la Bansko, in ianuarie, de unde voi veni sper cu impresii mai bune :)

De pe la mijlocul săptămânii deja începusem să coc planul: fie şi trei viraje, oriunde, şi cum numai pe sus era zăpadă, am hotărât că sâmbătă dimineaţă să mă scol devreme şi s-o iau uşor spre Bucegi.
La 10.00 eram la Babele cu Bubulu şi Miha… ieşind afară în ceaţa deasă deja ne puneam problema să ne întoarcem şi s-o comitem la căţărat pe undeva pe jos prin vale, dar parcă ghiceam cu toţii lumina de deasupra plafonului…care s-a şi arătat aproape de Manoliu.

Până la releu se putea merge sâmbătă în adidaşi – zăpada e continuă dar sub formă de limbi care se pot ocoli lejer pe iarbă. Pe drum Bubulu ne face teoria (valabilă de altfel) a chiciurei omniprezente de 5 cm care va spori riscul de avalanşe în cazul în care va ninge brusc peste Bucegi. Cristalele faţetate de sub viitoarea placă nu vor fi de bun augur în cazul în care temperaturile rămân cam aceleaşi şi în cazul în care va ninge în curând.

Până una alta doar supoziţii şi teorii, nimeni nu e Dumnezeu să ştie cum şi ce va fi de acum înainte d.p.d.v. al zăpezii, dar am zis să notez aceste informaţii din teren, poate folosesc cuiva. Ajunşi la obârşia comună a văilor Mălinului şi Priponului, Bubulu bagă o uitătură perversă în Mălin, ghicind zăpadă continuă până în canion.

În lipsa coltarilor urcarea înapoi în platou poate fi imposibilă. Iar coborârea…iarăşi e cu semnul întrebării, pietricelele pe care le aruncăm din capul văii pe prima faţă din firul principal nu se rostogolesc, ci alunecă la vale pe aceeaşi parte pe care au căzut şi prind viteză imediat, trădând o gheaţă periculoasă sub chiciura subţire şi înşelătoare de deasupra care ascunde ochiului luciul de dedesubt.

Planul de schi pe Mălin pare rupt din potenţialul proiect cu care ne amuzăm în timp ce ne punem claparii pentru a coborâ în Pripon, si anume o soluţie de business de criză: S.C. The-Last-Descent S.R.L., respectiv un SRL specializat pe destinaţii sinucigaşe, Mălinul de astăzi de exemplu. Păi tot e moda asta cu First Descent-uri … o alternativă democratică nu are cui sa dăuneze. Bubulu punctează cu morbiditatea zilei: “Cum ar fi primeşti reclamaţii că vreun Gicu a ajuns în căruţ cu roţile, sau mai rău, că a ajuns acasă nevătămat?” The-Last-Decent SRL – un proiect la care vom reflecta cu atenţie şi evlavie cucernică!

Coborârea pe Mălin în condiţiile astea fără coltarii obligatorii întoarcerii în platou e o glumă…părăsim obârşia comună a văilor şi intrăm pe feţele domoale de la obarsia Priponului.

Zăpada îngheţată bocnă, panta mică şi chiciura de deasupra, suficientă cât să ajute cântul să prindă eficient ne asigură o coborâre excelentă până la prima îngustare a văii, practic până la intrarea în sectorul mai serios al Văii Priponului.

De aici coborârea se anunţă un chin inutil cu riscul paradirii schiurilor, din cauza inexistenţei unei suprafeţe cât de cât continue de zăpada. O luăm înapoi în sus. Deja ne încălziserăm, pentru că în capul văii era extrem de frig (-10,-12) iar eu cel puţin încă nu sunt obişnuit cu temperaturile astea de iarnă autentică.  Ajunşi sus ne hotărâm să mai facem o coborâre şi într-un final ne regăsim iar la releu, de unde, printr-un labirit de limbi continue de zăpadă ajungem pe schiuri, fără să le dăm jos, aproape de Babele.

O zi excelentă terminată la un party în Bucureşti cu colegii de muncă ai Ralucai până la 3 dimineaţă, drept pentru care acum când scriu aceste rânduri (duminică, oră 15.51) mă simt de parcă m-a lovit trenul, dar cu bateriile incărcate la maxim.

Cu bine,

Matei

Azi am zis sa fac ceva mai util decat sa ma uit la televizor si l-am corupt pe Gavanel sa mergem undeva la munte, oriunde.
Dupa o plimbare pe Munticelu care s-a concluzionat cu ideea ca nu avem timp sa iesim prin Galbenele (nu zic Galbinele ca ma trage domnul M. Ordean de urechi) si Scorusi la Babele, ne hotaram sa mergem la catarat ca sa nu zicem ca n-am facut nimic util.

Drept pentru care facem stanga imprejur de pe la Masuratoarea Ursilor si ne plecam la Belvedere unde ne cataram pana se face intuneric si o taiem acasa.
Cam atat, nimic spectaculos. 8 grade, foarte cald pentru perioada asta.

Saptamana trecuta m-am plimbat cu Raluca prin Ciucas.
O zi cum rar prinzi – soare si vizibilitate excelenta, la intoarcere ne-am intalnit cu Horatiu care era cu un prieten la tura prin zona.

Cum zice si colajul de mai sus, din weekendul cu pricina am de aratat doua lucruri:

1. Agonia si splendoarea bisericii din Busesti (1870)
2. Cheile Balutei si potentialul de escalada din zona

Saptamana trecuta am fost pana la Izverna, in primul rand sa vad cum imi merge “furgoneta” proaspat achizitionata, si in al doilea rand sa vad ce mai e pe acasa.
Printre altele l-am corupt pe Emilian sa mergem impreuna prin podis, si am ales Draghestiul, Busestiul si Baluta. Despre Biserica din Draghesti o sa scriu un articol separat, ca si despre cea din Busesti. Ce are legatura cu muntele din toata povestea asta sunt Cheile Balutei. Dar nu puteam sa trec totusi asa usor peste sfintii pictati despre Biserica din Busesti, pentru ca in primul rand cred ca ei mi-au scos Nissanul din rau, cand m-am ambitionat sa o tai prin padurile dintre Busesti si Baluta, in loc sa ascult de sfaturile localnicilor si o sau ca omul pe “drumu` al mare”.

Despre Biserica din Busesti, despre care o sa revin cu un articol separat, pot sa va spun ca am facut bine ca am fotografiat-o, pentru ca nu cred ca trece peste iarna asta. Cred ca din al treilea colaj se poate vedea ca isi traieste ultimele zile. Bine spunea unchiu-miu atunci cand bunicu a daramat vechea bucatarie din piatra , unde se gatea la vatra si ceaun spanzurat cu lant, pentru a face loc noii casute pe post de bucatarie nou nouta, septica, zugravita: “Fa, baiete, o fotografie. Macar in fotografie sa ramana asa cum a construit-o al batran” .  Nu i-am facut si pe urma mi-a parut rau. De data asta mi-am adus aminte de unchi-miu si am intrat cu aparatul in ruinele bisericii din Busesti sarind peste peretele pronaosului, dupa ce initial am fortat usa care nu s-a deschis, cu frica sa nu ma ia Al de Sus de profanator si sa surpe catapeteasma peste mine. Dupa o escalada in care am folosit stilul “pisica“, adica “nu forta nimic, ca sa nu se rupa totul in jurul tau“, ajung in naos. Raman inmarmurit, iradiat de splendoarea picturilor de aici. Am fotografiat totul. Nu cred ca cineva are cum sa mai salveze biserica din Busesti, aceasta comoara de spiritualitate romaneasca, pur olteneasca, mehedinteana, dupa cum spun si straiele ctitorilor, pictati in costumul popular Izvercean, caci Busestiul este o comuna ce tine de comuna Izverna (nu si de parohia din Izverna din pacate). Va ramane in schimb biserica noua (BOR=o antrepriza de constructii?)

Read more…

La inceputul lui Noiembrie am comis-o cu Mariusica pe Ciubotea, la una din primele zapezi mai serioase din sezonul asta.
Foto jos, story nu mai scriu pana nu scrie Marius si el una! Vedeti mai jos si pozele care au inspirat titlul postului.  Read more…