Archive

Archive for the ‘cu sfoara dupa mine’ Category

Picatura…de furtuna!

September 7th, 2009 15 comments

…ca de fiecare data dupa un drum lung cu masina prin tara, ajuns acasa nu pot sa adorm. E foarte tarziu dar profit de ocazie sa mazgalesc o noua pagina pe blog, la insistentele mai multor prieteni. Ca de fiecare data cand incerc sa scriu ceva din suflet, in mainile asezate pe tastatura imi intra ca in niste manusi mainele straine, batjocoritoare ale scribului.

Caci paginile de fata nu sunt altceva decat o colectie de platitudini din care din cand in cand unii spun ca ar mai razbate ceva din bucuria de a exista, cate un ecou care sa aminteasca de miracolul vietii. Cateodata ma gandesc ca ar fi mai util sa umplu asemenea lui Egor din Nostalgia vrafuri intregi de hartie sau ecrane de monitor cu cuvantul “nu”, “nu”-uri traite cu fiecare fibra, cu fiecare nerv, sa meditez cate o saptamana intreaga inainte sa adaug un nou “nu”…asta pentru ca blogul meu sa fie perfect, si sa reprezinte desavarsit neputinta mea de a exprima cu adevarat ce simt atunci cand trag in piept cate o gura de aer tare de Malin, de Vale Alba, de Seaca … de Bucegi.

Voi pune pe blog in timp, retroactiv turele facute vara asta. Cat despre Varful Picatura, te las pe tine Alex sa povestesti (Alex Dutescu, Pustiu, nu “baba” – Gavan -).

Motto : “Trebuie sa incerci necontenit sa urci foarte sus, daca vrei sa vezi foarte departe “ – C. Brancusi.

Dupa indelungi sfatuiri, iata ca plec sambata, 5 septembrie 2009, cu Matei, spre Vf. Picatura. Planul era sa reusim Varful Si Creasta Picaturii, dar in randurile ce vor urma veti descoperi de ce ne-am rezumat numai la varf.

La 6:25 dimineata ma intalnesc cu Matei la benzinaria de la intrarea in Campina.
La fix 7:30 ne uitam la ceas, eram la baza partiei Kalinderu, pregatind echipamentul pentru ascensiunea ce avea sa urmeze. Read more…

Valcelul Inspumat (Mariusica revine!)

October 10th, 2008 No comments

De mult nu mai plecasem eu cu Mariusica la munte, doar noi doi. Intr-o zi ne hotaram, si cum vremea era incerta decidem sa stam mai pe jos, la un catarat ceva, in combinatie eventual cu Valcelul Inspumat din Caraiman. Plecam de dimineata cu masina mea, care “sta bine in curbe daca le iei mai larg, daca intri si pe contrasens si pe iarba de langa sosea“, Marius nu uita ca de fiecare data sa-mi reaminteasca cum ma purtam cu masinile de servici, pe care cica le-am transformat in “carucioare de butelii“, auzi expresie….oameni rai.

From cu mariusica in spumoasa si pe inspumat

Parcam minunata masina pe la telecabina si o luam in sus catre traseele din Spumoasa. Nefiind nimeni, ne dam pana ne plictisim pe toate traseele, si o luam in sus pe Inspumat.

From cu mariusica in spumoasa si pe inspumat

Valcelul asta Inspumat e de fapt un mare boschet, care se termina in padure. Cica e si o poiana numita Poiana Inalta acolo sus, dar nu sunt convins ca am identificat-o. Dupa mareata ascensiune pe valcel ii dam la vale la nimereala prin niste boscheti de neimaginat – o fi si o poteca p-acolo, dar sigur n-am nimerit-o… pana ne gaseste noaptea pe Kalinderu, in capul partiei.

From cu mariusica in spumoasa si pe inspumat

Mergem la gara, eu iau trenul ca sa nu ma-ncurc cu aglomeratia de pe DN, iar Marius ii da talpa pana la cabina, ia masina mea si se duce direct via Tagoviste la resedinta din Brezoaiele.

From cu mariusica in spumoasa si pe inspumat

Imi aduce masina acasa peste doua zile, prilej de distactie maxima amintindu-ne de betivul din gara Busteni care vreo ora a povestit la telefon unui prieten (banuiesc) cum s-a batut cu unu’, in timp ce toata lumea de la Corvin asculta inficosata, iar eu cu Mariusica al meu eram pe jos de ras. Nici sa mancam ca lumea nu puteam, trebuia inregistat omu’, Nea Marin e mic copil.

Cam atat, sa-ti de Dumnezeu sanatate Mariusica tata, si sa ne vedem pe creste.

Mont Blanc si Matterhorn cu Don Gavani

August 12th, 2005 No comments

Pe Muntele Alb, urmand ruta Papei

Articol aparut in in revista Descopera: nr 10/noiembrie2005
Text si fotografii: Alex Gavan


Ascensiunea pe Miage, fata salbatica si ascunsa a Mont Blanc-ului, este o experienta rezervata in special iubitorilor de solitudine.

In august, doi alpinisti romani au reusit traversarea masivului, peste varf, dinspre Italia spre Franta: Alex Gavan si Matei Laudoniu. Cel dintai ne povesteste peripetiile prin care au trecut.

28 august 2005. In timp ce strabat ultimii metri inspre refugiul Goûter, aflat intr-o buza de prapastie, la 3.817 metri altitudine, o oboseala placuta incepe sa mi se coboare in tot corpul. Pe creasta de deasupra refugiului, corturile alpinistilor care incearca ascensiunea Mont Blanc-ului pe partea franceza sunt luminate de ultimele raze ale Soarelui cu dinti. Vantul bate usor, zapada inghetata scrasneste aspru sub apasarea coltarilor si totul in jurul nostru este scaldat in culoarea sangerie a Soarelui, o culoare care imi este atat de familiara sus, in muntii mari, si totusi atat de diferita de fiecare data. De o buna bucata de vreme, pe masura pierderii de altitudine, nici eu si nici Matei, partenerul meu de tura, nu mai zicem nimic. Este unul dintre acele momente atemporale in care se creeaza o disponibilitate sufleteasca extraordinara, cand reusesti sa fii 100% sincer cu tine insuti, si asta te face sa te poti cufunda deplin in propriul sine…

…dupa 14 ore de efort prelungit, Imi arunc pioletul in zapada si apas pentru ultima oara pe declansatorul batranului meu aparat foto. Ca de fiecare data, click-ul pe care il produce Nikon-ul are un efect relaxant asupra mea. Astazi a fost o zi lunga – la 5 dimineata ne aflam la 3.000 de metri, dupa-amiaza eram pe varf, iar acum, la 7 seara, am reusit traversarea masivului dinspre partea italiana spre cea franceza. Am urcat pe Monte Bianco si am coborat de pe Mont Blanc.

Cu ai sai 4.808 metri, cel mai inalt munte din Europa de Vest strajuieste frontiera dintre Franta si Italia. De fapt, varful propriu-zis se afla in totalitate in partea franceza, Italiei revenindu-i ceva mai scundul Mont Blanc de Courmayeur (4.748 m), aflat cam la o jumatate de kilometru spre sud-est. Pentru alpinisti, importanta Muntelui Alb nu sta neaparat in altitudinea sa, cat in faptul ca este punctul culminant al unui masiv care a reprezentat principalul spatiu de dezvoltare a alpinismului inca de la aparitia acestui sport. Pe 8 august 1786, un vanator de capre negre si culegator de cristale, Jacques Balmat, impreuna cu doctorul Michel Gabriel Paccard din Chamonix, reuseste sa intre in istorie realizand, in premiera, ascensiunea varfului. Aceasta data este considerata ziua de nastere a alpinismului. Granitul de foarte buna calitate din care este format masivul a determinat ca, in timp, majoritatea celor mai buni alpinisti din lume sa-si faca ucenicia in acest loc. De asemenea, atat stilurile de catarare care s-au dezvoltat pe Mont Blanc, cat si etica muntelui nascuta aici au fost mai apoi extrapolate in ascensiunile din marii munti ai lumii.

In Muntele Alb, exista patru rute clasice care ating varful. Cele trei deschise pe partea franceza cunosc vara un trafic intens, fiind renumite pentru aglomeratia de pe traseu. A patra a fost deschisa pe partea italiana, in 1890, de catre Achille Ratti. Preot, profesor de teologie, director al Bibliotecii Ambrosiana din Milano si al celei de la Vatican, dar si un experimentat alpinist, autor al mai multor premiere in Alpi, Ratti a fost numit cardinal in 1921. Un an mai tarziu, italianul a fost inscaunat Papa, sub numele de Pius al XI-lea. Ruta Papei este mai putin umblata, din cauza faptului ca necesita un „mars de apropiere“ destul de lung, o diferenta apreciabila de altitudine ce trebuie urcata in ziua ajungerii pe varf (1.737 m), plus mersul peste ghetari puternic crevasati. Salbatica si ascunsa, supranumita de unii Mica Himalaya, fata Miage este rezervata iubitorilor de solitudine, fiind exact genul de experienta pe care eu si Matei o cautam.

Pe 26 august, am pornit din Courmayeur, am strabatut, printre morene imense, interminabilul Glacier du Miage de la un capat la altul, iar apoi am inceput un urcus sustinut catre refugiul Gonella (3.071 m) – drum greu, scari infipte in hornuri, lanturi, pasaje expuse si, din cand in cand, bubuituri infundate ale stancilor care cadeau din pereti.

Orice ascensiune pe un munte mare incepe dimineata extrem de devreme, ca sa ai timp suficient de intoarcere dupa atingerea varfului. Nici Mont Blanc nu face exceptie de la aceasta regula. La Gonella, „micul dejun“ se serveste la miezul noptii, pentru a se facilita plecarea in ascensiune in jurul orei 1 sau 2 noaptea.

De pe 27 august, vremea este mizerabilA, ceva nedefinit intre lapovita si ninsoare, cand cu stropi, cand cu fulgi mari si grei. Pana la toaleta si inapoi te faci fleasca. La 03.40 se aud fosnete in dormitor. Echipa italienilor se pregateste sa plece. S-o fi indreptat vremea? Matei iese afara: stele. Ma trezeste, apoi ii trezeste si pe cei cativa englezi cu care ne imprieteniseram. Mancam si ne pregatim echipamentul. In jurul orei 05.00, plecam ultimii din refugiu, fara sa ne lipim de nimeni, catre varf. Foarte tarziu. Cu lanternele frontale aprinse, mergem la coltari si piolet, legati in coarda. Urcam pe Glacier du Dôme, intr-un zig-zag continuu, ocolind cu mare grija crevasele care acum, la sfarsitul verii, au capatat dimensiuni periculos de mari. Din cand in cand, testam rezistenta podurilor de zapada cu betele de schi. Ne simtim excelent, mergem intr-un ritm sustinut si, in curand, ajungem din urma prima echipa, care pornise cu ceva vreme inaintea noastra. Dupa trei ore, atingem Col des Aiguilles Grises, o data cu primele raze de Soare. Urmam traseul catre Piton des Italiens, apoi, pe o creasta ca o lama de cutit, ajungem in apropierea Dôme du Goûter (4.304 m), pe care il ocolim prin dreapta si intersectam traseul francez in apropierea bivuacului Vallot. De aici, ultimele trei ore pana pe varf: de-a lungul crestei Bosses (presarata cu o gramada de cornise), lasam la stanga Rochers de la Tournette si, pe o zapada peste care s-a format o crusta consistenta de gheata, urcam incet, dar intr-un ritm constant, ultimele doua sute de metri. De la Vallot, vantul ne insoteste tot timpul. In varf se ajunge pe o creasta destul de expusa, unde o oprire in piolet, in cazul unei alunecari, este putin probabila. Suntem, in sfarsit, sus, pe platforma varfului.

De aici nu mai e decAt de coborAt. Peste tot in jurul nostru este o mare de nori si, oriunde ai arunca privirea, e o priveliste uluitoare: cat vezi cu ochii, numai munti colturosi. Vantul bate turbat, trebuie sa tip la Matei ca sa ne putem auzi. Sunt fericit ca ma aflu pe varf, dar, pe moment, nu pot sa ma relaxez, pentru ca urmeaza coborarea, iar majoritatea accidentelor se intampla la coborare, cand, din cauza oboselii, a altitudinii si a betiei urcarii varfului, poti lasa garda jos, poti deveni neatent… Dar click-ul aparatului meu si lumina mistica a apusului imi aduc aminte ca am ajuns deja la refugiu. Peste cateva zile, plecam spre Cervino. Pentru o noua provocare…

D-journal. Aiguilles grises
» Pe partea sud-vestica a Mont Blanc-ului. Dôme de Miage (planul departat dreapta, 3.568 m), Aiguille de Bionnassay (planul departat stanga, 4.052 m), Aiguilles Grises (planul apropiat 3.676 m), precum si muntii care sunt peste tot unde intorci privirea ofera o priveliste coplesitoare.

» Scapati din labirintul de crevase al Glacier du Dôme, alpinistii urca in creasta pe zapada inainte de rasaritul Soarelui, pentru a scapa de amenintarea avalanselor.


» Prinsi intre un culoar de avalansa si o crevasa imensa. Pe o vreme foarte rea, in timpul retragerii de pe creasta Tournette, am ajuns la concluzia ca probabilitatea unei avalanse care sa se abata peste noi este mai scazuta decat probabilitatea unei alunecari – foarte posibila daca am fi incercat sa coboram ghetarul, dupa aproape 24 de ore de nesomn. De aceea, pe Glacier du Mont Blanc ne-am oprit si, intr-un con de avalansa, am sapat cu pioletul un bivuac. Unde ne-am odihnit.

D-journal. Mont Blanc summit
» Intotdeauna cand privesc din confortabilul fotoliu de acasa fotografiile, simt ca intreaga energie a momentului este concentrata in punctul acela mic care urca, cu pasi de melc, din ce in ce mai sus. Ultimele sute de metri pana pe varf le-am parcurs contra unui vant taios, care nu ne-a parasit decat dupa ce am coborat in Col du Dôme (4.240 m). Punctul somital pare aproape, dar de fapt se afla la doua ore distanta de noi.

» O ascensiune rapida, fara pauze prea lungi, cu 1.737 de metri diferenta de nivel la urcare si 1.000 de metri diferenta de nivel la coborare, ne-a scutit de riscul raului de altitudine, care apare, de obicei, la peste 3.000 de metri.

D-journal. AIguille du Goûter
» In viata, poti sa vezi zeci de apusuri, insa de fiecare data experienta este alta: azi e un nor in plus, maine – unul in minus; azi esti cu cineva, maine poti fi singur. Important e sa-ti pastrezi sufletul deschis, sa poti vedea de unde vine lumina cea buna. Langa Aiguille du Goûter (3.863 m), crestele luminate ne arata calea catre refugiu.

» Pe Mont Blanc, ca de altfel pe orice varf, nu poti zabovi o eternitate. La un moment dat trebuie sa cobori. Ramai insa cu luarea-aminte a celui care a putut sa priveasca dincolo de margine chiar si numai pentru o clipa. Matei coboara pe creasta expusa de sub varf.

» Dupa un varf inalt, pe care, de cele mai multe ori, ajungi printre sfichiurile taioase ale vantului, merge intotdeauna un vin de calitate. Insa la Grapperia din Courmayeur este foarte complicat sa poti face repede o alegere.

D-journal. Cervino
» Cervino (sau Matterhorn, 4.478 m) este unul dintre muntii-simbol ai Alpilor. Am incercat sa-l urcam pe creasta Leone, dar, pe la 4.000 de metri, am hotarat sa renuntam din cauza putinului timp pe care l-am fi avut pentru intoarcere dupa atingerea varfului. Iar ideea unui bivuac in perete nu era ademenitoare pentru nici unul dintre noi.

» Rapel dupa rapel, Matei coboara creasta Leone inspre refugiul Carrel.

» Vremea pe Cervino e extrem de schimbatoare. Aproape zilnic, la sfarsitul verii, incepand de pe la amiaza, o ceata deasa acopera jumatatea superioara a muntelui.

Climbing mountains Outside is climbing mountains Inside

» Una dintre putinele fotografii in care fotograful a devenit subiect: Alex Gavan in ultima regrupare inainte de a cobori de pe creasta Leone.

» Anul trecut, alpinistul roman a organizat si expeditia Nexcom Khan Tengri 2004, atingand solo varful Chapaev (6.130 m) si urcand pana la 6.400 m pe Khan Tengri (7.010 m), dupa care, din cauza vremii nefavorabile, a decis ca e mai bine sa renunte.

» Site-ul proiectului CloudClimbing poate fi accesat la adresa: http://www.cloudclimbing.ro
» Pentru expeditia de pe Mont Blanc, Alex multumeste Codecs, Zitec, La Strada si revistei Descopera.

Fotografii: Alex Gavan, Matei Laudoniu.

Gasiti articolul aici: http://www.descopera.ro/descopera/articol/descopera_explorer/pe_muntele_alb.html

*******************************************************************

CATEVA RANDURI SCRISE DE MINE (MATEI) DESPRE ACEASTA AVENTURA

joi 18 august
complicata zi ajunul plecarii..cu o gramada de lucruri de rezolvat

vineri, 19 august
ora 00.00 – plec de la dan vasilescu, care m-a ajutat foarte mult cu carnetele car

ora 04.30 – plecam de acasa de la alex catre baneasa. avem impreuna 86 kg de bagaje. mancarea este minim 30 kg. am renuntat la tot ce se putea ca si haine, lucruri personale, etc. Toate hainele mele sunt, cu tot ce am pe mine, urmatoarele:

- 2 perechi subtiri de pantaloni de polar 100
- 2 tricouri + 2 maieuri
- lenjerie “intima” + 5 perechi ciorapi
- o pereche ciorapi de lana + o pereche ciorapi de munte de la Ascent
- doua polare de piele (100)
- un polar gros + g4eaca de goretex
- pantaloni de gore-tex
- plastici + adidasi in picioare
- cagula,caciula, manusi, supramanusi, parazapezi

In acestea voi vietui 3 saptamani..Alex are cam la fel

Pe langa haine avem la niu tot restul echipamentului, saci de dormit, izoprene, tot echipamentul de catarat, etc

7.00 – decolam, dupa un episod care s-a soldat cu o spaga de 50 EUR pentru ca depasisem limita de greutate la bagajele din cala cu 22 kg. Raman uimit sa vad de sus cat de mare este fapt noul cartier de vile idn baneasa

9.00 – aterizam la bergamo. Indreptandu-ne catre banda rulanta ca sa ne luam bagajele observam intinse pe vreo 10 m de banda niste “ceva” al si galben. Erau ouale pe care mi le-a pus mama in bagaj cand am plecat de acasa intr-o punga, pe care in graba, am lasat-o in husa rucsacului…care s-a deschis bineinteles datorita manevrarii finutze a bagajelor. O imagine apocaliptica – vreo zece oua facute terci erau intinse pe toata banda. Au ajuns romanii la Bergamo! Si cu cata constiinciozitate am lasat acasa salamuri, chiftele, branzici de burduf, si alte minuni pe motiv ca nu ne lasa cu ele in avion….

orele urmatoare…Bergamo-Milano. Toate bune, in afara de bagajele foarte grele (86 kg impreuna) cu care ne descurcam cu greu prin mijloacele de transport in comun.

18.00 – ajungem in courmayeur, de unde alex cumpara un cort. Campam la campigul Aiguille Noire

20 august

plecam la courmayeur, mancam o pizza, cumparam branza si salam, vizitam muzeul muntelui, discutam cu un veteran extraordinar de peste 80 de ani, Pierre Louigi Sessa, care nu mai contenea sa ne spuna “Wonderful, wonderful sight of that ice ocean…”, vorbind despre La Valle Blanche…

21 – 22 august

plecare in recunoastere. In dreptul lui Glacier du Mont Blanc optam pentru Quintino Sella Hut. Urcarepe pe acesta, apoi pe un maret culoar. La 02.00 noaptea, intre 3500 si 3600m, acolo unde coloarul intalneste un mare afluent al lui Glacier du Dome, constientizam cu inima stansa, dar inca cu mintea limpede ca nu vom gasi refugiul in acea noapte. Ne imbracam gros si incepem coborarea. O cadere soldata cu oprirea amandorura in piolet ne indeamna la si mai multa prudenta… inspre dimineata, in jurul ore 04.00. La 06.30 eram la confluenta culoarului cu Glacier du Mont Blanc. Bivuac si odihna pana la 08.00. Apoi retragere “cu cantec” pe zona dintre ghetar si perete, respectiv pe un ghetar format din noroi inghetat si pietre….retragere de 12 ore pana in Glacier de Miage. Aici am luat-o inainte si dupa alte trei ore eram la camping. Cu greu m-am motivat sa plec sa caut camera de hotel la Purtud, dupa ce totul in camping era inchis. Alex a venit dupa o ora si jumatate. Ne-am culcat si dusi am fost pana dimineata.

Pentru retragerea de la poalele culoarului cateva recomandari. Insist asupra lor pentru ca pot face sensibil diferenta dintre o situatie imposibila si una acceptabila….nu zic mai mult.

Nota: daca vrei sa o iei pe ghetar, mentionez ca exista metode mai discrete de sinucidere, fara sa fie nevoie de tot scandalul elicopterelor pe deasupra ghetarului….gasesti cu pana in 20 EUR un flacon mare de somnifere la farmacia din Courmayeur (chiar langa autogara).

Asadar ne aflam la poalele culoarului.

Coborand dinspre culoar ne lasam usor catre grohotisul (asezat pe ghetar) din dreapta ghetarului (cum coboram) – grohotis format la marginea ghetarului, adica la limita ditre ghetar si marginea reapta a vaii. Urmand grohotisul ajungem in dreptul unor praguri. De aici coborarea pare aproape imposibila, iar un piton este aproape imposibil de batut (eu nu am reusit intr-o ora sa bat unul, este un sist cristalin imposibil). Stand cu fata la vale deasupra pragurilor, la dreapta vedem o cascada. Mergem fix sub ea (atentie, friabil si expus), cu tot discomfortul unui dus rece, unde gasim un bolovan incastrat in stanca, dupa care rapelam. Atentie: echipam bolovanul cu cordelina, altfel nu ne vin sforile! Insist asupra acestei cascade, pentru ca este dupa parerea mea SINGURA varianta de a cobora pragurile mai sus mentionate.

Dupa rapel ajungem pe niste lespezi, in dreapta lasandu-se un mic horn care poate fi coborat la liber, fara rucsaci, care trebuiesc lasati la vale cu coarda.

Aici ajungem pe niste plaiuri inierbate, unde tot chinul pare(DOAR PARE) a se fi sfarsit. Urmeaza ce e mai delicat. Mergem pe plaiuri, pe o culme care coboara catre grohotisul dintre ghetar si versant. Scopul: Ajungerea in grohotis.

Pe culme este imposibil pentru ca se termina cu pereti. In stanga se casca un mare hau inspre ghetar. In dreapta este o vale inselatoare cu apa pe care daca ai proasta inspiratie sa o urmezi (noi asa am facut) dai deaupra unei cascade de vreo suta de metrii.

Ca sa scapi cu bine tii marginea stanga a plaiului (dinspre ghetar) si la un moment dat (cu ochii in patru) dam de o regrupare salvatoare. Un cui batut la refuz si inca inca un “P”, ingemanate cu niste anouri vechi reprezinta singura sansa de a ajunge jos. Inca un cui batut nu ar strica, dar in sistul infect ce caracterizeaza toata valea este greu de batut ceva, fisurile sunt rare si inselatoare (supaeficiale, putin adanci, te trezesi cu cuiul batut la o treime care refuza sa mai intre, chit ca il bati cu un bolovan). Arunci sfoara, faci rapelul, pareerea mea este sa lasi ranitzele jos separate…. si ajungi in marele grohotis de la marginea ghetarului unde rasufli usurat.

De aici incepe distractia insa…grohotisul este de fapt asezat pe extremitatea ghetarului, pasajele cu pietre fiind intercalate cu cele de ghiata. Repet, ghiata, nu firn. Pantele au inclinatie sufficient de mare incat este mai mult decat indicat sa faci rapeluri.

Nota: sa zicem ca esti un super catarator cu o expereinta abisala. Prietene virtual care sper sa nu ajungi sa te retragi pe acolo: daca pici si prin absurd si nut e spargi cu totul sau nut e infigi ca un dop in vreu crevasa…..sa zicem ca doar iti rupi un picior….apai o sa ai mult (sau putin) timp sa iti evaluezi toata viatisoara ta, caci nu trece nici dracu pe acolo, iar pana partenerul apuca sa ajunga jos si sa anunte o echipa de salvare (ca semnal nu e) dai mai mult ca sigur in hipotermie. Asadar nu ai voie sub nici o forma sa te accidentezi….eu mi-am facut treaba sa avertizez, de aici fiecare stie ce face…..

Asadar, pentru cei care iubesc lumina blanda care intra prin perdele cand se crapa de ziua, mirusul ierbii proaspat cosite de prin poieni, condensul de pe paharul rece de bere, in fine, viata, in general , recomand rapelul.

Cum?

Grohotisul este incastrat in ghetar, repet, pasajele unde poti merge pe pietre altermand cu pasaje de ghiata. Alegi o piatra mare incastrata in ghiata DINTR-O CONTRAPANTA, pui o bucata de cordelina dupa ea, apoi bagi coarda prin cordelina si o dai la vale. Repeti operatia de vreo 15 ori pana jos.

Repet: o cadere se poate solda cu caderea intr-o crevasa, asa ca atentie la toate.

Posibil a de un an la altul sa existe diferente, mai mult ca sigur ca sunt, spre exemplu noi, la finele grohotisului am dat de o mare crevasa cand nee ram lumea mai draga, si a trebuit sa mergem direct pe ghetar vreo ora, cu niste crevase sub noi de ne statea inima la fiece pas. …asa ca ma abtin de la detalii.

Ajuns jos iti ramane sa ii dai tare inca vreo trei ore si ceva pana la campingul din Valle Vigny. Toata distractia retragerii de la poalele ghetarului pana la camping nea-a luat cam 18 ore, dar daca ar fi sa merg din nou pe acolo, sting toate siretlicurile, fara a mai cauta ore intregi fisuri in care sa infig pitoane, cred ca mi-ar lua cam 4 ore ca sa cobor de la poalele culoarului pana in miage..si de acolo inca trei pana la camping

23 august

Dupa ce am aparut ca doi homelesi in sala de mese a hotelului Purtud, sa luam breakfastul, eu cu pungi in adidasi, gavan in sandale, pantaloni scurti si caciula in cap, cerem permisiunea conducerii san e permita sa mai ramanem in camera pana la orele 14.00, pentru ca am venit in puterea noptii si suntem foarte obositi. Am dormit pana la 14.00, abia ne-am ridicat din paturi chiar si la acea ora, ne-am facut cate un dus, si am plecat inapoi la camping san e uscam lucrurile.

Programul urmatoarelor zile: uscat lucruri, mancat, somn si hidratare.

24 august

Uscat lucruri, odihna, Alex s-a dus dupa niste provizii la Courmayeur

25 august

Nor dimineata..aproape nici o zo fara ploaie de cand am venit. Dat fiind faptul ca nu aveam din ce sa mancam amandoi, avand in inventarul ducatariei doar o oala..m-am dus la “BabA”, cum delicat am numit-o pe proprietara campingului, careia am incercat sa-i explic in franceza mea culta: “J`ai perdu mon… (si exemplificand cu gestul de a duce lingura la gura)..aaaaaa…..POUR MANGER!!! (a venit sintagma salvatoare,si am rasuflat usurat)”. Baba s-a dat putin in spate, si-a dat ochelarii mai pe nas si m-a intrebat: “une casserole…”. EVRIKA! Ma facusem inteles…dar baba tot nu intelegea ce are are caserola mea pierduta de-a face cu ea si cu campingul ei…. Dupa ce am facut-o sa inteleaga ca am nevoie imprumut de o caserola in care as mananc, ca sa nu trebuiasca sa mancam (“the Romanian team”) pe rand din acelasi blid, exemplificand si mascarindu-ma in toate felurile, de parka eram la concursul de mima.. (baba nu stia engleza), am plecat alergand spre cort, agitand “la caserolle” triumfator deasura capului. Don Gavani (cum i-a ramas numele) a fost foarte incantat de rezultate….

Apoi m-am dus la Courmayeur sa iau cate ceva si sa ma plimb

26 august

Am plecat la gonella. Am ajuns seara. Drum greu, scari infipte in hornuri, lanturi, expus.

27 august

La gonella. Odihna, ne pregatim pentru varf

28 august

La 12 echipa italienilor era in sala de mese. S-au gandit o ora si au hotarat ca nu pleaca spre varf. Vremea este execrabila. Ceva intre lapovita si ninsoare, cu ceva intre stropi si fulgi, mari si grei. Pana la toaleta si inapoi te faci fleasca.

La 03.40 – fosgaieli prin camera. Echipa italienilor se pregatesc sa plece. S-o fin indreptat vremea? Ies afara: stele. Il scol pe Alex, ii scol si pe niste englezi cu care ne imprietenisem, mancam, si plecam, fara sa ne lipim de nimeni, catre varf…in jur de 05.00. Foarte tarziu. Urmam traseul – Col des Aiguilles Grises, Col de Byonnassay, Piton des Italiens….. creasta ianinte pana la Vallot, apoi ultimele trei ore pana pe varf. La 16.30 eram pe Mont Blanc. A urmat apoi coborarea pana la Gouter, unde am ajuns seara, in jur de 19.00. Nu am avut rau de altitudine, cu exceptia a 10 minute de greata la Gouter, care puteau fi si din cauza oboselii..o noapte de veghe la Gonella apoi in jur de 15 ore pana la Gouter peste varf

29 august

Coboram de la gouter la Les Houches, apoi facem autostopul pana la Courmayeur, prin tunnel. La iesirea din tunnel ne oprim la un restaurant unde mancam si bem bine. Pe drumul spre camping Alex opreste un tip care venea din sens invers directie noastre de mers, dar care vazand cat de obositi suntem, lasa persoanele din amsina la Courmayeur, si se intoarce dupa noi ca san e duca la camping. Intr-adevar, cu bocancii grei in picioare si cu dupa atata drum abia mai puteam sa mergem pe strada

30 august – sf. Alexandru

Dimineata ne refacem. Dupa amiaza – drum in courmayeur, plimbare si aprovizionare cu alimente. Don Gavani da (evident) de baut.

31 august

– plecare spre cervinia. Ajungem seara. In Chatillon, locul unde am schimbat autobuzul catre cervinia, am mancat bine in fata a ceea ce se numeste Bocciodromo Comunale, loc care nu am inteles exact ce hram poarta, dar unde vin cred ca toti batranii din chatillon, beau bere si joaca table.

In cervinia ne-am intalnit cu niste romani care ne-au invitat san e punem cortul unde il au si ei, respectiv intr-o parcare.

1 septembrie

Plimbare prin cervinia, apoi am mutat cortul 5 km mai jos, in valtourneche, alta localitate superba de munte.

Peste tot, in tot bazinul hidrografic al vaii Aosta, casele sunt de piatra, cu lespezi de piatra pe acoperisuri, si cu flori superbe la geamuri. In ciuda granitelor fictive din UE, respectul pentru traditie si pentru identitate este religie, cel putin pentru italienii din nordul tarii. Nu vezi nimic kitchos, nimic care sa te derajeze. Grija pentru a face orice sa fie frumos este vizibila peste tot. Nu degeaba o fi aparut Renasterea in Italia mai degraba decat oricare in alt colt al Europei…

2 septembrie

Plecare la carrel, am ajuns seara. Dificultati caracteristice gradelor 2 si 3. Aproape de carrel sunt niste pasaje de perete vertical echipate cu corzi fixe. Nu cred ca mai putem vorbi de grade aici…

3 septembrie

– odihna, asteptam sa vedem cine se intoarce de pe varf si la ce ore…unii la 12.00, altii la 15.00, altii seara si altii in puterea noptii.

4 septembrie

- 03.30 – scularea
- 04.00 – breakfast si pregatiri de plecare
- 05.00 – plecare pe traseu
- 12.00 – ne aflam sub La Grand Corda. Este prea tarziu sa mai ajungem pe varf si sa ne mai si intoarcem pe lumina. Hotaram sa ne retragem

- 18.00 – inapoi la carrel

Il intalnim pe Alin Tanase din Timisoara si pe prietenul sau care a doua zi urma sa urce solo-integral pana pe varf!

5 septembrie

– plecam de la carrel, seara suntem in valltourneche

6 septembrie

– ne repezim pana in cervinia sa luam niste suveniruri pentru cei de acasa, strangem totul si plecam spre milano, unde ajungem seara.

7 septembrie

Ziua de azi ne prinde incercand sa adormim in aeroportul din bergamo….dupa o noapte interminabila ajungem si in avion….apoi acasa, unde ne asteptau prietena mea raluca si sor`mea






Categories: cu sfoara dupa mine Tags: