Home > Uncategorized > Nea Marin la Courmayeur

Nea Marin la Courmayeur

March 27th, 2014 Leave a comment Go to comments

Am revazut Courmayeur-ul dupa noua ani, astazi, 29 martie 2014. Incredibile amintiri am de aici. In 2005 am ajuns in Courmayeur printr-o intamplare fericita as zice, si anume, fiind prieten cu Baba (Don Gavani, Alex Gavan), oricum i-as spune, tot ala e, am avut ocazia sa fiu invitat sa urcam impreuna Mont Blancul din Italia. Monte Bianco mai degraba. Si cum nu aveam bani suficienti pentru respectiva tura, Baba mi-a pus la dispozie un fond nerambursabil din banii pe care ii stransese pentru el din sponsorizari, lucru mare, si pe care nu o sa-l uit. E bine sa tii minte in viata astfel de gesturi, pentru ca nu dai de multe ori peste ele.

In fine, am inceput mai pe ocolite, dar vreau sa intru repejor in subiect sa va zic una tare rau de tot, despre cum au ajuns romanasii la Milano. Inainte sa ma urc in avion mi-am facut bagajul de cala (un rucsac de 60l) meticulos ca de obicei, batraneste, cu metoda. Urasc sa car dupa mine rucsaci descentrati, diformi. E o obisnuinta pe care am deprins-o de la generatia mai veche de montaniarzi, pe care adesea ii vedeam in gara imbracati ingrijit, in tirolezi si camasa, purtand in spate rucsacul corect facut, fara goluri, simetric, si bine inchegat. Cam asa era rucsacul meu meu cand am plecat de acasa. Numai ca mama, grijulie ca o mama de oltean, a varat fara stirea mea o punga cu vreo zece oua fierte si niste branza in ziar, sub fustita de la capacul rucsacului, ca sa aiba odrasla ce sa manance in primele zile petrecute peste hotare.

Exceptional, ajung la aeroport, las bagajul la cala neinvelit in folie, si ma urc cu Baba in avionul care in scurt timp ateriza la Bergamo. Eram pentru prima data in Italia, puteam vedea Alpii in zare, spre Nord, ale caror piscuri inzapezite sangerau in amurg. Undeva acolo urma sa ajungem si noi, sa adulmecam aerul tare al patrumiarilor. Dar sa lasam visarea si sa revenim cu picioarele pe pamant, la ce urma sa ne astepte la banda de bagaje.

Cum mergeam eu cu Baba triumfatori prin aeroport multumiti ca primul pas al aventurii noastre alpine s-a savarsit, ne trezim la banda pe care veneau trollerele imaculate ale domnilor si doamnelor din avion, rucsacii catorva mai globetrotteri, asa, ca noi, si in fine, rucsacul lui Don Gavani. Al meu se lasa putin mai mult asteptat. Intre timp adulmecam parfumul din aeroport si imi aminteam de metoda de sedus a lui Al Pacino din Scent of a Woman, cea prin care recunostea parfumul doamnelor ce treceau pe langa el. As fi riscat un “Fleurs de Rocaille” soptit unei frumusele italience de langa noi… ce sa-i faci, e aproape Milano, capitala modei, deci normal ca miroase ametitor de bine in aeroport.

In fine, fratilor, vine si rucsacul meu. Iar eu si Don Gavani sa cadem din picioare, nu alta. Rucsacul meu, de altfel de o estetica desavarsita, era urmat de o tramba de coji de oua, bucatele de oua, oua integi, precum si de bucati mai mici sau mai mari de branza care parasisera capacul rucsacului si se instalasera, zemoase, pe banda de bagaje. Apocaliptica imagine, demna de gara Filiasi, stai sa vezi ca n-a aterizat Al Pacino la Beregamo, ci Nea Marin in persoana. Cred ca nici Amza Pelea, cu tot geniul lui, nu putea scorni un oltenism mai barbar decat asta. Ma uit la Don Gavani: “Frate, ce facem acuma?”, ca noi ne grabeam, de, sa prindem autobuzul de Courmayeur, dar cine sa aiba curaj sa-si recunoasca teribilul bagaj?

Nu retin cum am ajuns sa intru pana la urma in posesia rucsacului, cert este ca intr-in final am reusit sa pun mana pe el si sa parasesc aeroportul, facand eforturi majore sa uit cum s-a petrecut primul meu contact mai serios cu Occidentul. Seara montam cortul in Val Veny intr-un decor ciclopic. Toata noaptea m-a urmarit un vis obsesiv, se facea ca am un robotel cu telecomanda, si tot incercam sa il ghidez sa ajunga pe Mont Blanc. Asta am facut in cea mai mare a noptii, am stat cu telecomanda in mana incercand sa dirijez robotelul. Dar de dimineata, dupa o noapte de butonare intensiva, si incantat la maxim ca Baba nu sforaie, mi-am dat seama ca drumul se sfarsise cu bine, iar de aici in colo urma Calatoria, care urma sa fie dintre cele mai frumoase pe care le-am trait.

Share it now!
Categories: Uncategorized Tags:
  1. No comments yet.
  1. No trackbacks yet.