Valea Glajeriei din Bucegi – Studiu geomorfologic

November 21st, 2009 Leave a comment Go to comments

Bazinul hidrografic Glajerie – Studiu Geomorfologic

1. INTRODUCERE

“Natura nu este numai frumoasă sau eroică, ea este şi inteligentă ”, spunea George Vâlsan.
Întregul meu efort, de-a lungul elaborării lucrării prinde contur în jurul acestei idei. A mă raporta la natură altfel decât până adineaori, a o aborda cu uneltele şi metodele geografului (cartarea, fotografierea şi în primul rând interpretarea formelor) a făcut din realizarea lucrării o frumoasă experienţă.
La alegerea acestui studiu a stat iniţial la bază un criteriu nu neapărat de ordin ştiinţific, şi anume eram legat, datorită multor drumeţii, de acest colţ al Carpaţilor, care alcătuieşte în mare parte abruptul nordic al Bucegilor. Dar pe măsura realizării studiului am realizat că limitându-mă la valoarea peisagistică a unei zone pierd aspectele legate de evoluţia peisajului şi formelor, pe care în ciuda neclintirii edificiului ciclopic al munţilor, acum nu le mai văd static ci ca pe un moment al unei străvechi evoluţii. Bazinul Glăjerie se suprapune pe mari contacte fizico-geografice, geologice, peisagistice şi morfologice, având prin excelenţă vocaţia spaţiului intermediar, a condiţiei mixte, analiza acestui mic spaţiu al interferenţelor devenind cu atât mai interesantă cu cât entităţi diferite se întâlnesc aici şi par să cadă la învoială.
Lucrări de specialitate referitoare la bazinul Glăjerie nu există, iar referirile la această zonă sunt tangenţiale şi destul de rare, dar acest fapt a fost compensat într-o mare măsură de extensiunea mică a bazinului, care mi-a permis o atentă observare a formelor. Aşadar, observaţiile de pe teren efectuate în vara şi toamna lui 2001, precum şi în primăvara lui 2002 (exclud drumeţiile fără caracter ştiinţific, dar datorită cărora cunoşteam foate bine orografia şi toponimia zonei) au fost necesare pentru a avea aport personal la realizarea lucrării. Bibliografia a fost absolut indispensabilă, în primul rând pentru realizarea capitolului de geologie, dar şi a celorlalte.
Îndrumări importante am primit în primul rând de la coordonatorul ştiinţific lector universitar Doctor Cristian Goran pe care am avut şansa să-l am profesor, şi să-l ascult, alături de colegii mei, vorbind despre Carpaţi. Dublată de har pedagogic, experienţa omului de ştiinţă Cristian Goran ne-a devenit accesibilă, plăcerea cu care ne-a prezentat marile probleme pe care le ridică geografia Carpaţilor precum şi capriciile lor geologice trădându-i marea iubire pentru acest spaţiu. Cu domnia sa am discutat în afara celor mai delicate probleme pe care le ridică morfogeneza, structurarea lucrării. Având astfel clarificat întregul, cel mai dificil lucru de altfel, detaliile şi-au găsit imediat locul şi rostul lor. Doresc să-i mulţumesc respectos pe această cale.
Doamna asist.univ.Mihaela Verga şi domnul asist.univ.Radu Piţigoi, pe care i-am însoţit în mai multe peripluri carpatice mi-au transmis multe din cunoştinţele lor geografice, deschizându-mi pe teren ochii la lucruri de domeniul geografiei care ar fi trecut pe lângă mine neobservate. Le mulţumesc, şi în primul rând domnului asist.univ.Radu Piţigoi cu care am discutat multe probleme de detaliu legate de relieful bazinului Glăjerie şi care m-a susţinut pe tot parcursul realizării lucrării. Adresez de asemenea mulţumiri domnului profesor doctor docent Grigore Posea la ale cărui cursuri am avut onoarea să particip, domnului conferenţiar universitar doctor Ioan Povară, domnului conferenţiar universitar doctor Adrian Cioacă şi domnului conferenţiar universitar doctor Mihai Parichi care mi-au împărtăşit din bogata experienţă, domnilor asistenţi Sorin Bănică, Nicolae Cruceru, Dan Eremia, Gheorghe Herişanu şi Cezar Gherasim care m-au ajutat cu sugestii sau mi-au pus la dispoziţie material bibliografic sau cartografic.

2. AŞEZARE, CARACTERE GENERALE, LIMITE

Bazinul hidrografic Glăjerie se află în nordul munţilor Bucegi, intrând cu aproximativ o treime din suprafaţa sa în Clăbucetele Predealului. La nivelul României, bazinul cu o suprafaţă de 20,5km2 (adică 0,008% din suprafaţa României) ocupă un areal aflat în sudul municipiului Braşov, cumpăna de ape a bazinului identificându-se pe o porţiune de 3,8 km cu limita dintre judeţele Braşov şi Prahova. Bazinul are o orientare predominant sud-nord, coborând (în linie dreaptă) pe o distanţă de 6,27km şi cu o lăţime maximă de circa 5,18km de la altitudinea maximă de 2490m la aproape 830m în zona de confluenţă cu Ghimbavul. Bazinul râului Glăjerie are un perimetru de 20,17km2 şi o lungime de la izvoare la confluenţă de 5,56km. Bazinul este foarte asimetric, afluenţii de stânga fiind cu mult mai lungi decât cei de dreapta. În cursul său superior râul Glăjerie are ca afluenţi râuri scurte, valea Bucşoiului (2,42km), vâlcelul Bucşoiului (1,33 km), vâlcelul Îndrăcit (0,71 km), valea Rea (1,58 km) pe stânga şi văile Nisipu (0,95 km), valea lui Ţimen (0,76km), vâlcelul Dihamului (1,52km), valea Armăsarul (1,16km) pe dreapta. După confluenţa cu aceste fire de vale, răul Glăjerie primeşte pe partea dreaptă doi mari afluenţi – valea Mălăieşti (6,36km) la altiutudinea de 880m şi după un parcurs de 160m valea Ţigăneşti lungă de 6,61 km, confluenţa fituîndu-se la altitudinea de 870m. Extinderea acestor două văi care sunt mai lungi atât decât râul colector Glăjerie cât şi decât afluenţii Glăjeriei de pe partea dreaptă imprimă o pronunţată notă de asimetrie bazinului.
Ghimabvul este râul care adună toate apele abruptului nordic al Bucegilor, deci şi valea Glăjeriei, izvorând din Platforma Predeal, cu obârşia situată la altitudinea de 1354m, în zona muntelui Diham, mai precis de sub şaua Baiului ce uneşte vârful Baiului (fără legătură cu munţii omonimi,se mai numeşte şi Dihamul – 1581,8m) de vârful La Cleşte (1461m). Ghimbavul (cunoscut şi sub denumirea de Ghimbăşel) este afluent de stânga al Oltului, desfăşurându-se pe o lungime de 49,8 km, şi având o suprafaţă a bazinului hidrografic de 434,5 km2 (“După primirea pe stânga a Văii negre, în Olt se varsă Ghimbăşelul sau Ghimbavul, care izvorăşte de sub poalele nordice ale masivului Bucegi” – I. Ujvari – Geografia apelor României, Ed. Ştiinţifică, Buc, 1972). Drenează vestul depresiunii Braşov, trecând prin Râşnov, Cristian, Ghimbav.
Râul Glăjerie se varsă în râul Ghimbav aparţinând sistemului hidrografic al Râului Olt. În sistemul Horton-Strahler este un bazin de ordinul 4, în ierarhizarea râurilor de suprafaţă bazinul Glăjerie făcând parte din categoria bazinelor foarte mici; izvorăşte de sub şaua de la Pichetul Roşu şi primeşte cei mai mari afluenţi de pe partea stângă, şi anume văile Mălăieşti şi Ţigăneşti, Velicanul, vărsându-se după un parcurs de 5,56km în valea Ghimbavului, puţin după ce trece pe sub ultimul pod de pe parcursul său, pod peste care trece drumul ce coboară de pe valea Ghimbavului spre Râşnov, sub versantul sud-vestic al dealului Stănicica (1008,5m).
Bazinul hidrografic al văii se învecinează la est cu bazinul Prahovei, mai precis limita este faţă de bazinul văii Morarului, vale afluentă a văii Cerbului (tributară Prahovei). În rest bazinul Glăjerie se învecinează cu bazine hidrografice de ordine mai mici (bazinul Pănicerului, bazinul văii Poarta, bazinul văii Gaura) aparţinând tot de bazinul Oltului.

3. ISTORICUL CERCETĂRILOR

3.1. PRIMELE MENŢIUNI. PREMERGĂTORII.

Primele referiri la zona nordică a Bucegilor se întâlnesc în documente din jurul anului 1550 în care este menţionată arendarea păşunilor din Bucegi (Buceci după vechea toponimie) râşnovenilor, iar în 1592 Valea Cerbului (hidrografic vecin) este cumpărată de aceştia care se obligau să plătească domnitorului ţării şi o arendă în folosul mănăstirilor. Marile văi ale abruptului nordic al Bucegilor tributare Glăjeriei, (Mălăieşti şi Ţigăneşti) au găzduit primele stâne ale râşnovenilor, care s-au răspândit mai apoi în tot masivul.
O enumerare a premergătorilor din “epoca eroică a turismului“ şi a mărturiilor scrise lăsate de aceştia nu îşi are locul în această lucrare de geomorfologie. Totuşi, etapa de pionierat în ale cunoaşterii Bucegilor chiar dacă nu s-a caracterizat prin observaţii de strictă specialitate cu privire la diversele probleme de geologie sau de geomorfologie pe care le ridică această zonă, musteşte de note de călătorie şi descrieri ale diverselor forme şi fenomene, descrieri care fac azi deliciul geomorfologului modern. De exemplu: “La stânga, pereţii cu mii de forme ale Bucşoiului, la dreapta Muntele Ţigăneşti, tot atât de fioros. În vale foarte mult bolovăniş fărâmiţat de care ne izbim bocăncile. Suim trei terase, până să ajungem, după vreo trei ore, la circul de sub Omul. Din coama amfiteatrului se desfac scocuri înzăpezite, dar nu albe, ci înnegrite de zoburile pământoase şi pietroase izvorâte din măcinarea gorgoanelor şi straturilor de pietre dezghiocate din gingiile mărginaşe“. (Nestor Urechia 1926 redând o excursie în Valea Mălăieşti – afluentă de stânga a Glăjeriei).

3.2. LUCRĂRI DE SPECIALITATE ŞI DE DETALIU

Primele probleme sunt semnalate cele morfoloigice, şi anume cele legate de prezenţa formelor glaciare şi a fenomenelor carstice. V.Popovici Haţeg şi G.M. Murgoci sunt primii care le semnalează (Popovici – Hatzeg a publicat unul din primele articole referitoare la morfologia Bucegilor –Prezenţa de odinioară a gheţarilor în munţii Bucegi în 1899). În anul 1904 apare în anuarul STR (Societatea Turiştilor Români) un articol semnat de L.Mrazec, în care se fac observaţii asupra originii Babelor. În 1929 Wachner H. publică un articol care reia problema glaciaţiunii din nordul munţilor, făcând multe referiri la văile Mălăieşti şi Ţigăneşti, şi (Urme de gheţari în munţii Bucegi publicat în Analele Institutului Geologic Român). Wachner H. este printre primii care a observat prezenţa blocurilor mari “cât casa“ aflate mai jos de 800m pe valea Mălăieşti şi pe care le leagă de fluvio-torenţialitate.
Emmanuel de Martonne rămâne însă figura dominantă a acestei prime etape de cunoaştere ştiinţifică a Bucegilor, referiri asupra nordului masivului făcându-se în studiile de geomorfologie generală asupra României şi în teza de doctorat asupra Alpilor Transilvaniei. De Martonne considera Bucegii un loc clasic de excursii ştiinţifice iar în lucrarea sa de doctorat La Valachie se opreşte asupra a trei mari probleme: glaciaţiunea, platformele de eroziune şi carstul din gresii. Aceste observaţii de ordin general rămân valabile până astăzi, însă ele au fost reluate ulterior, în lucrările de detaliu.
Cercetările întreprinse de E. Jekelius (care recunoaşte o klippă jurasică în muntele Velicanu), G. Murgeanu, N.Oncescu (care consideră conglomeratele din muntele Dihamu ca un petic de acoperire), aduc noi detalii geologice necesare explicării morfologiei. Văile din bazinul Glăjerie la care se fac cele mai multe referiri sunt văile Mălăieşti şi Ţigăneşti, cele mai interesante văi glaciare din nordul masivului, fapt afirmat mai târziu şi de doamna Valeria Velcea în studiul dedicat acestor munţi. În 1930 problema glaciaţiunii este reluată de către Th. Krautner. N.Orghidan este primul care se ocupă exclusiv de morfologia Bucegilor şi implicit de nordul munţilor. El publică în 1931 articolul Observaţiuni morfologice în Bucegi. N. Oncescu publică în 1943 un alt articol de referinţă, şi anume La region de Piatra Craiului – Bucegi. Etude geologique. Nici Vintilă Mihăilescu nu a stat departe de problemele morfologice ale Bucegilor, publicând în 1946 articolul Masivul Bucegilor. În ceea ce priveşte clima Bucegilor, element esenţial în interpretarea proceselor periglaciare de pe clina nordică a munţilor, o mare contribuţie a avut-o Şt. M. Stoenescu prin publicarea în 1951 a lucrării Clima Bucegilor.
Lucrarea fundamentală referitoare la Bucegi apare în anul 1961, şi anume Masivul Bucegi – Studiu geomorfologic, semnată de doamna Valeria Micalevich Velcea, în care sunt analizate văile tributare Glăjeriei în primul rând din punct de vedere al formelor glaciare. D.Patrulius (in lucrarea “Geologia masivului Bucegi şi a culoarului Dâmbovicioara“ face foarte multe precizări referitoare la valea Glăjerie. Această lucrare, din punctul de vedere geologic este cea mai completă, stând la baza realizării capitolului de geologie din din lucrarea de faţă.
În anul 1962 apare o lucrare fără mare valoare ştiinţifică (Cristea E., Dimitriu M, – Bucegii. Turism-Alpinism) dar care nu poate trece nemenţionată, fiind esenţială prin descrierea amănunţită a orografiei Bucegilor şi prin imensul bagaj toponimic pe care îl pune la dispoziţie (din acest punct de vedere este de fapt cea mai completă).
În ceea ce priveşte Platforma Predealului, în care bazinul Glăjerie intră cu o treime din suprafaţă, se pare că primul care recunoaşte în zona Predealului caracterele unui spaţiu cu caractere de maturitate morfologică a fost tot Emmanuel de Martonne, care, privind de pe Caraiman recunoaşte la Predeal o platformă ondulată care se întinde până la Braşov. Totuşi observaţia fusese făcută incidental şi în legătură cu alte probleme. Cel care se apleacă asupra morfologiei acestei platforme este George Vâlsan căruia i s-a publicat postum, în 1940 lucrarea Morfologia văii superioare a Prahovei şi a regiunilor vecine. Lucrurile devin ceva mai clare odată cu publucarea în An. Univ. Spiru Haret,1998,nr.1 a articolului domnului profesor Grigore Posea – Suprafeţele de nivelare din Piatra Craiului – Baiu în care acesta afirmă faptul că pe arealul cartat de Vâlsan ca o a treia platformă (deci Gornoviţa), sunt de fapt trei suprafeţe, şi anume medii carpatice II, brăneană, şi echivalentul umerilor de vale. O altă concluzie mai este aceea că în nordul Bucegilor (deci şi în bazinul Glăjerie) suprafaţa are caracter brănean şi anume a pătruns mult în munte, nu atât ca umeri ci mai ales ca suprafaţă, ceea ce nu se întâmplă în Carpaţii Meridionali.
Menţiuni importante asupra morfologiei Bucegilor, bazate pe raţionamente care se pot aplica şi pentru bazinul Glăjerie, sau chiar menţiuni clare asupra unor văi tributare Glăjeriei se întâlnesc în toate lucrările menţionate în bibliografie sub numele Lucrări generale despre Carpaţi sau despre România cu referiri importante asupra Bucegilor. Referiri la abruptul nordic al Bucegilor sau la Platforma Predealului se mai fac în toate celelalte lucrări menţionate în bibliografie. În acest sumar istoric al cercetărilor şi fără pretenţii de a fi exhaustiv m-am oprit numai asupra lucrărilor care au avut o valoare deosebită în mersul cunoaşterii bazinului Glăjerie, fără a mai face referire la toate lucrările scise despre Bucegi.

4. OROGRAFIA BAZINULUI GLĂJERIE

“Eterogenitatea evidentă a regiunii Bucegilor face ca individualităţile orografice să poată fi distinse cu multă uşurinţă” (Emm. De Martonne)
Culmile din bazinul Glăjerie sunt constituite din complexul de spinări înalte şi în bună parte stâncoase, ce se ramifică radiar din platoul Vârfului Omu (2507m), şi anume Creasta Bucşoiului, denumită şi Bucşoiul Mare, spre nord, nord-est (care lasă spre est Creasta Bucşoiului Mic, numită şi Creasta Balaurului) şi culmea Scara spre vest. Din aceasta se ramifică spre nord culmea danteletă a Padinei Crucii (din vârful omonim), iar din Vârful Scara în aceeaşi direcţie Culmea Ţigăneşti, din care se desprinde către nord Piciorul Velicanului.
Cuprins între valea Glăjeriei (est), valea Mălăieşti (vest), şi valea Morarului (sud), Bucşoiul constituie, prin marea varietate a reliefului şi întinsele perspective ce le oferă, cel mai însemnat munte din grupul culmilor nordice. Străjuind colţul de nord-est al Bucegilor, imensa piramidă de piatră a vârfului Bucşoiu domină înălţimile înconjurătoare. Caracterul piramidal al muntelui nu se observă foarte bine din bazinul Glăjerie, ci mai degrabă de pe orice “clăbucet” din faţa Bucegilor, de exemplu din zona cabanei Belvedere. Vârful Bucşoiu (2492m), situat la nord de vf. Omu, este legat de acesta printr-o creastă care are două denivelări adânci (Curmătura Morarului şi Curmătura Bucşoiului)
Din vârf se desprinde către nord, Creasta Bucşoiului Mare, iar de la baza sudică a vârfului, Creasta Balaurului (Creasta Bucşoiului Mic), paralelă cu creasta Morarului de care este despărţită de valea Morarului (aparţinând bazinului Prahovei).
Bucşoiul Mic (Creasta Balaurului) formează cumpăna apelor dintre bazinele văii Prahovei şi văii Oltului (de care aparţine bazinul Glăjerie). Această cumpănă se continuă prinrtr-o şa ce coboară în şaua Căpăţânii Porcului (şaua de la Pichetul Roşu). De sub flancul estic al vârfului Bucşoiu se formează valea Bucşoiului. Aceasta trece în partea superioară printr-o serie de hornuri, primeşte pe dreapta două vâlcele cu caracter alpin (Vâlcelul Grohotişului şi Vâlcelul Portiţelor), iar după ce traversează Poiana Bucşoiului coboară spre Valea Glăjăriei cu care confluează.
Creasta Bucşoiului Mare se desfăşoară către nord şi ia sfârşit deasupra confluenţei văii Glăjeriei cu valea Mălăieşti. Flancul ce scapă din valea Glăjeriei spre valea Malăieşti, formează o zonă stâncoasă şi abruptă, foarte frământată, acoperită în porţiunea inferioară cu întinse jnepenişuri întrerupte de ţancuri stâncoase. Flancurile sudice şi estice ale Bucşoiului sunt însă străbătute de numeroase brâne, care confluează pe Faţa Bucşoiului în pajişti largi. Cele mai importante sunt Brâna Mare a Bucşoiului şi Brâna Caprelor prezentate pe larg în capitolul despre relieful structural.
Culmea Scara se desprinde din paltoul Vârfului Omu, spre nord-vest, formează flancul drept al văii Gaura şi se desfăşoară aproape paralel cu porţiunea iniţială a culmii Strunga. Culmea, la început de forma unei spinări largi, coboară repede, lăsând spre nord abrupturile ce coboară spre valea Mălăieşti, se încovoaie apoi uşor către vest, apoi îngustându-se formează şaua (curmătura) Hornurilor, dincolo de acesta urcă spre vârful Scara (2421m).
Culmea Padina Crucii se desprinde din culmea Scara către nord, despărţind căldările adânci ale văilor Mălăieşti (spre est), şi Ţigăneşti (spre vest). Această culme, mai scundă decât cele vecine (explicaţia la capitolul despre relieful glaciar), ale Bucşoiului şi Ţigăneştilor, prezintă o zonă abruptă stâncoasă în porţiunea superioară. Flancul estic, dinspre Valea Mălăieşti, deşi puternic înclinat, este străbătut de numeroase brâne şi pajişti ierboase, iar cel vestic, acoperit aproape în întregime cu întinse tufişuri de smirdar şi afinişuri.
Culmea Ţigăneşti se ramifică din platoul vârfului Scara către nord, paralel cu Padina Crucii, şi ia sfârşit în unghiul dintre văile Ţigăneşti şi Velicanul. Ambele sale flancuri sunt în mare parte înierbate şi acoperite cu tufărişuri întinse de smirdar. Din culmea Ţigăneşti se desprinde, la nord de vf.Scara şi către vest o primă spinare de munte numită Ciubotea, cuprinsă intre văile Ciubotea (sud) şi Urlătoarea Clincei (nord).
Valea Mălăieşti este cea mai cunoscută dintre văile glaciare de pe clina nordică a Bucegilor. Căldarea superioară se deschide în amfiteatru, între culmea Bucşoiului, Culmea Scara şi Padina Crucii. Peretele abrupt care mărgineşte această căldare la sud este brăzdat de o serie de hornuri stâncoase, dintre care cel mai important din punct de vedere turistic, Hornul Mare al Mălăieştilor, este însoţit de o mică potecă. Valea traversează o serie de trepte şi căldări, intră în zona morenei frontale, unde firul apei se ascunde în masa bolovănişurilor, iar de aici coboară puternic şi confluează cu Valea Glăjeriei.
Valea Ţigăneşti, paralelă cu Valea Mălăieşti, este tot glaciară şi este despărţită de aceasta de custura Padina Crucii, iar flancul stâng al văii este format de versantul muntelui Ţigăneşti. Valea Coboară de sub platoul Vârfului Scara şi prezintă în partea superioară numeroase hornuri, neexploatate din punct de vedere turistic datorită înclinării lor care le fac extrem de periculoase. Ca şi valea vecină Mălăieşti, traversează trepte şi căldări descrise pe larg la capitolul referitor la relieful glaciar, după care intră în etajul forestier şi confluează cu valea Glăjeriei cu @ 100m aval de confluenţa Glăjeriei cu Valea Ţiăgneşti.
“Clăbucetele” cele mai cunoscute din faţa Bucegilor sunt de la vest la est Muchia Turnului, Măgura Ştrempeni, Mpgura Cenuşie, Dihamul şi Căpăţâna Porcului. Dintre văile cele mai importante care le despart sunt Valea Nisipu, vâlcelul Dihamului şi Valea Armăsarul.

5. REFLECTAREA PEISAJULUI GEMORFOLOGIC ÎN TOPONIMIE

Ideea realizării unui astfel de capitol a avut la bază o concluzie a lui de Martonne privitoare la toponimia Carpaţilor Meridionali, şi anume:“La munte, toponimia naturală este mai mult decât oriunde însăşi expresia sufletului poporului, precum şi felului său de a înţelege natura. În aprecierea formelor de relief, a naturii terenului şi a condiţiilor geografice, poporul vădeşte o siguranţă care îl uimeşte pe învăţat. Sunt astfel forme a căror origine şi individualitate noi o discutăm încă şi pe care poporul le-a desemnat de mult timp cu un nume comun aplicat aproape peste tot în acelaşi timp” (Emmanuel de Martonne – Bulletin de geographie historique et descriptive, Paris,1901)
Celui care citeşte o listă cu toponimele din bazinul Glăjerie, îi este suficient pentru a-şi da seama că se află într-o zonă cu relief frământat, din zona montană. Valea Rea, Vâlceaua Crăpată, Vâlcelul Îndrăcit, Şiştoaca Ţimbalului, Vâlcelul Grohotişului, Vâlcelul de sub Vârf, Creasta Balaurului, Muchia de sub Vârf, Colţul Grohotişului, Valea Pietrelor, Muchia Turnului sunt poate cele mai sugestive exemple în acest sens.
Cele mai multe toponime din Bazinul Glăjerie fac referire la forme de relief, urmate de fitotoponime şi zootoponime, şi într-o foarte mică măsură de alte categorii. Astfel de toponime sunt: Vâlcelul Grohotişului, Vâlcelul de sub Vârf, Coasta mare a Poienii, Muchia de sub Vârf, Turnul cu Jnepeni, Colţul Grohotişului, Valea Pietrelor, Turnul Mălăieşti şi Turnurile Ţigăneşti, Colţii Ţigăneşti, Hornurile Mălăieşti şi Hornurile Ţigăneşti, Şaua (Curmătura Hornurilor), Curmătura Bucşoiului, Curmătura Morarului, Muchia Turnului, Vâlcelul Portiţelor. Chiar şi toponimul Bisericuţa din Ţigăneşti se referă la aspectul de con cu baza mare şi circulară a unui vârf de pe culmea Ţigăneşti.
Termenul Vâlcea (Sin: Vâlcel) este descris în lucrarea Dicţionar de Geografie Fizică (Mihai Ielenicz şi colaboratorii) ca fiind un “termen regional care desemnează văi de dimensiuni mici (sub 30m adâncime), cu versanţi evazaţi, (sub 200), cu talveg şi albie minoră slab conturate, fiind plat sau larg concav, cu scurgere intermitentă”. DEX-ul defineşte vâlceaua (vâlcelul) ca fiind o “vale îngustă şi puţin adâncă, cu fundul aproape plat şi cu versantele în pantă uşoară”. Totuşi, în tot nordul Bucegilor, deci şi în bazinul Glăjerie acest termen a desemnat întotdeauna un tip de văi cu alte caractere morfologice. Vâlceaua, în acest colţ al Carpaţilor şi nu numai, denumeşte un tip de vale cu caracter alpin, de mai mici dimensiuni, abruptă, cu talvegul plin de blocuri stâncoase prăvălite de pe versanţi, adâncă, versanţii fiind foarte înclinaţi şi întâlnindu-se în talveg. Vara, vâlcelele, ca orice văi alpine sunt afectate de torenţialitate iar iarna funcţionează ca nişte culoare de avalanşe. Vâlcelele mai denumesc şi văi din etajul forestier afectate de torenţialitate. Dintre cele mai cunoscute amintesc: Vâlcelul Portiţelor, Vâlcelul Grohotişului, Vâlcelul Furcilor, Vâlcelul de sub Vârf, Vâlceaua Bucşoaia, Vâlcelul Îndrăcit, Vâlcelul Prepeleacului, Vâlcelul Dihamului, Vâlceaua Crăpată.,Vâlcelul lui Ţimen.
Alt termen care defineşte un tip asemănător de vale alpină de mici dimensiuni, chiar cu caracter de horn este termenul “şiştoacă”. Ex: Şiştoaca Ţimbalului şi Şiştoaca Răsărită,afluente ale văii Bucşoiului.
Hornurile sunt un tip de vale îngustă, aflată pe versanţii abrupţi ai muntelui, al căror profil longitudinal este cvasivertical. Iarna funcţionează ca nişte culoare de avalanşă. Cele mai cunoscute şi tipice sunt Hornul Mare şi Hornul Mic al Mălăieştilor, şi hornurile Ţigăneşti, dintre care mai cunoscut este hornul La Scară.
Termenul de brână (brâu) denumeşte microforme de relief strucrural, corespunzătoare feţelor de strat, şi se prezintă sub forma unor “brâuri” care încing munţii (forme structurale). Brâna Caprelor, Brâul mare al Bucşoiului, Brâul Miresei sunt câteva toponime reprezentative.
Şeile sau curmăturile (sectoare mai coborâte ale unor culmi de munte, încadrate între două sectoare mai înalte) sunt reprezentate de toponimele Şaua Căpăţânii Porcului (Şaua de la Pichetul Roşu), Curmătura Bucşoiului, Şaua Bucşoiului, Curmătura Morarului, Şaua (Curmătura) Hornurilor. Un alt toponim care desemnează un loc prin care se poate trece de pe o clină a muntelui pe alta este toponimul “portiţă”(ex: Portiţa Bucşoiului). Deasemeni toponimul strungă se referă la acelaşi aspect – Strunga portiţelor
Martorii reziduali poartă nume ca Turnul Mălăieşti şi Turnurile Ţigăneşti, Colţii Ţigăneşti, Căciula lui Ţepeş, Ţancul Pietrele, Turnul cu Jnepeni, colţii La Scară, Ţimbalul (de pe creasta Balaurului).
Un toponim aparent paradoxal este Padina Crucii care denumeşte un munte, “padina” fiind un termen utilizat în limbajul de specialitate pentru forme negative de relief. Totuşi, DEX-ul dă şi un alt sens acestui termen: “loc aproape plan sau uşor scobit, de obicei în vârful unui deal sau al unui munte”, astfel “padina” putând desemna o microformă care cu toate că este negativă, aparţine interfluviului. Un alt toponim interesant este Creasta Văii Rele. În Bucegi, cu precădere în zona abruptului se mai întâlneşte acest gen de alăturare paradoxală (ex: Creasta Văii Albe), Creasta Văii Rele alcătuind porţiunea superioară a versantului drept al Văii Rele. Alt toponim care cuprinde două nume de forme de relief este Coasta mare a Poienii.
Poienile, aflate la confluenţe, în înşeuări ori pe trepte structurale, sunt reprezentate de câteva toponime: Poiana Bucşoiului, Poiana Buhacu, Poiana Glăjeriei, Poiana Mălăieşti-Izvor, Poiana Pichetul Roşu, Poiana Ferigii.
Dealurile din faţa Bucegilor, corespunzătoare nivelului Predealului poartă în bazinul Glăjerie denumirile de măguri sau căpăţâni: Căpăţâna Strâmbului, Căpăţâna Porcului, Măgura Cenuşie, Măgura Ştrempeni.
Dintre fitotoponime şi zootoponime se pot aminti Turnul cu Jnepeni, Valea Caprelor, Brâna Caprelor, La Bătaia Cocoşilor de Munte, Şaua Căpăţânii Porcului, dealul Căpăţâna Porcului, Curmătura Armăsarilor, Valea Armăsarul, şi de ce nu, Creasta Balaurului şi locul numit La Balaur.
Pichetul Roşu este numele şeii care desparte bazinul Prahovei de cel al Oltului, deci implicit de cel al râului Glăjerie. Aici a existat un vechi pichet grăniceresc, aflat pe graniţa care despărţea odinioară Ţara Românească de Austro-Ungaria.
Cuvântul glăjerie înseamnă un loc defrişat, cu mormane de crengi uscate, buturugi şi ierburi greu de trecut.
În bazinul Glăjerie există cîteva antroponime dintre care cele mai vechi sunt: Vâlcelul lui Ţimen şi Căciula lui Ţepeş. Antroponimele a căror origine este recentă sunt legate de potecile astăzi marcate şi date în folosinţa turiştilor, dar care poartă numele unor pionieri ai Bucegilor. Un exemplu este drumul Tache Ionescu, care leagă Pichetul Roşu de valea Mălăieşti. Drumul Deubel a fost denumit traseul care se ramifică din Tache Ionescu, din punctul La Prepeleac şi urcă din greu către vf. Bucşoiul.
Celelalte toponime din bazinul Glăjerie, dar a căror etimologie este incertă sau chiar necunoscută sunt: Prepeleac,un punct de belvedere pe muntele Bucşoiu, pe traseul Tache Ionescu, toponimul Diham, care denumeşte un deal şi vârful acestuia (se mai numeşte şi Baiului) şi o cabană turistică, toponimele Mălăieşti (mălăişte = loc cultivat cu porumb sau cu mei – DEX, dar e imposibil de crezut că aici s-ar fi cultivat într-o proporţie cât de mică cereale), Ţigăneşti, Valea Nisipu, Bucşoiu, Velicanu, Buhacu, vf. La Mese şi Cununa Bucşoiului (un punct de belvedere).
Aşadar, peisajul geomorfologic are o puternică reflectare în toponimie, numele locurilor în general extrem de plastice denumind forme de relief. Sărăcia antroponimelor şi ponderea considerabilă a toponimelor care se referă la forme de relief sau la biocenoză demonstrează impactul cadrului natural atât de sălbatic asupra primilor oameni care au avut viaţa legată de această zonă.

6. ÎNCADRAREA BAZINULUI GLĂJERIE ÎN UNITĂŢILE GEOLOGICE ŞI GEOGRAFICE

Capitolul de faţă încearcă să clarifice raporturile şi criteriile după care este judecată dispunerea spaţială a unor mari unităţi morfostructurale, geologice sau fizico-geografice, care se întâlnesc în bazinul Glăjerie. Bucegii, din punctul de vedere al peisajului geomorfologic sunt foarte eterogeni. Această caracteristică este în mod special condiţionată de structură. Aşadar a vorbi despre particularităţile Bucegilor este prea mult, având în vedere cât de diferit este peisajul bazinului valea Glăjeriei de peisajul din alte zone ale Bucegilor, să spunem din bazinul Izvorul Dorului sau de la Padina. M-am limitat aşadar la descrierea abruptului nordic al Bucegilor, acesta având legătură directă cu bazinul Glăjerie. Platforma Predealului este în primul rând o unitate morfologică şi a fost tratată ca atare.

6.1. ABRUPTUL NORDIC AL BUCEGILOR – PARTICULARITĂŢI GEOLOGICE ŞI FIZICO-GEOGRAFICE

Abruptul nordic al Bucegilor poate fi considerat ca începând de la creasta muntelui Bucşoiul Mic (Creasta Balaurului) până la creasta muntelui Clincea, incluzând versantul nordic al muntelui Bucşoiu Mic, munţii Bucşoiul Mare, Padina Crucii, Ţigăneşti, Velicanul Mare şi Velicanul Mic, câteva culmi mai domoale şi împădurite dintre care Muntele Cărbunarilor până la clina nordică a muntelui Clincea.
Această zonă, aparţine numai de bazinul Oltului, şi administrativ de judeţul Braşov, distingându-se prin masivitate şi energie mare de relief faţă de zona din faţă. Culmile abruptului nordic sunt alcătuite din stivele imense de conglomerate de Bucegi care stau peste formaţiunile stratelor de Sinaia. In partea superioară a abruptului se întâlnesc pachete de gresie de Babele. Bascularea de la nord spre sud a sinclinalului Bucegilor a imprimat o energie mare de relief acestui versant nordic (faţă de regiunea din faţă), văile care-l fragmentează grefându-se pe capete de strat, având deci caracter obsecvent. Climatul este mult mai răcoros decât în restul masivului datorită insolaţiei slabe în toate anotimpurile. Astfel, pe versantul nordic umezeala persistă mult mai mult decît pe cel Prahovean sau Brănean, sau decât în sudul sau pe culmile masivului. De asemenea zăpada se topeşte mult mai greu, existând ani când petice considerabile de zăpadă rezistă până toamna sau chiar de la un an la altul. Râurile (Bucşoiul, Glăjerie, Mălăieşti, Ţigăneşti, Velicanu, Pănicerul, Urlătoarea, Valea lui Şmit, etc.) aparţin în totalitate bazinului Oltului, mai precis bazinului Ghimbavului, şi îşi încep cursul permanent atunci când talvegurile imtersectează în profil longitudinal limita litologică dintre conglomerate şi stratele de Sinaia, adică aliniamentul unde apare linia de izvoare. Regimul de scurgere al acestor râuri este influenţat direct de stratul de zăpadă. Vegetaţia, fauna şi solurile reflectă raporturile strânse faţă de celelalte componente fizico-geografice. Vegetaţia este etajată, reprezentată de pădurile de amestec (fag, brad şi molid), păduri pure de molid, etaj subalpin cu tufărişuri şi jnepeni, şi etajul alpin cu vegetaţie de tundră. Fauna este tipic montană – lupi, urşi, vulpi, capre negre, cocoşul de munte, vulturul pleşuv, acvile şi corbi. Un adevărat mozaic de soluri întâlnim pe abruptul nordic, şi anume de la solurile brune de pădure la solurile podzolice şi alpine, care atestă o etajare similară a vegetaţiei şi climei.

6.2. INDIVIDUALITATEA MORFOLOGICĂ A PLATFORMEI PREDEAL
Carpaţii se termimă în general prin abrupturi care domină unităţile limitrofe. Aceste unităţi de la periferia munţilor păstrează la partea lor superioară o ramă de interfluvii bine nivelate, acest peisaj dând specificul marginal al Carpaţilor şi corespunde unei zone care a fost numită “Suprafaţa carpatică de bordură”. Perfectarea suprafeţei din zona marginală a Carpaţilor se datorează abraziunii ultimelor mări care au afectat Carpaţii. Începând cu sarmaţianul aspectul paleogeografic al României se schimbă, în Transilvania formându-se o mare închisă care nu mai are legături cu mările de la exteriorul Carpaţilor. Astfel, pe cele două laturi ale Carpaţilor relieful se dezvoltă diferit, fiecare mare reprezentând un nivel de bază care a influenţat eroziunea. Modelarea suprafeţelor de bordură se realizează în pliocen. Astfel, la ţărmul lacurilor ponţiene s-a format o platformă de abraziune care înconjura, ca un brâu versanţii externi submerşi ai masivelor muntoase. Această platformă litorală se continua în dreptul munţilor cu văi largi.
Din această suprafaţă de eroziune au rămas astăzi în zona dintre Bucegi şi Postăvaru, precum şi la izvoarele Prahovei şi Azugăi, pasuri şi interfluvii nivelate de o orizontalitate surprinzătore. Se pare că primul care recunoaşte în zona Predealului caracterele unui spaţiu cu caractere de maturitate morfologică a fost Emmanuel de Martonne, care, privind de pe Caraiman recunoaşte la Predeal o platformă ondulată care se întinde până la Braşov. Totuşi observaţia fusese făcută incidental şi în legătură cu alte probleme. Primul care se apleacă asupra morfologiei acestei zone este George Vâlsan căruia i s-a publicat postum, în 1940 lucrarea “Morfologia văii superioare a Prahovei şi a regiunilor vecine”.
Vâlsan afirma că întreaga regiune de la poalele Bucegilor până la poalele Pietrei Mari, deci şi zona de la izvoarele Prahovei, chiar şi ale Azugii, îmbracă caracterele unei vechi suprafeţe de nivelare, pe care nu a desfigurat-o încă ciclul de eroziune recentă, caractere care constau în aspectul rotunjit al culmilor, pante domoale, soluri profunde, uniformitatea liniei înălţimilor. Vâlsan considera o caracteristică importantă şi faptul că peste tot în acest spaţiu se ridică “clăbucete”, cu profil de acoladă şi cu vârfuri în muchie, care şi ele par să corespundă unei vechi suprafeţe superioare, din care au rămas însă spinări înguste. Vâlsan precizează că spaţiul în care se întâlnesc caracterele tipice ale suprafeţei se întinde “de la muntele Cleşte (aproape de izvoarele Ghimbavului n.a.) până la Susaiul şi izvoarele Azugei”, dar afirmă că Platforma Predealului nu se termina aici, ci “cuprindea spre nord tot bazinul Timişului, căci umeri de altitudinea de 1200 – 1300m se află şi pe flancurile Postăvarului şi Pietrei Mari şi se continua şi pe valea Prahovei şi Azugăi în chip de văi foarte largi şi foarte deschise”. O altă caracteristică importantă semnalată de Vâlsan este aceea că Platforma Predealului este “mai nouă decât Gornoviţa şi ia o extindere maximă pe care nu o întâlnim nicăieri în Carpaţii sud-estici”.
Aşadar, de la George Vâlsan au rămas în literatura de specialitate termenii de Platforma Predealului, Platforma pasurilor înalte carpatice, sau chiar Platforma Clăbucetelor.
D-l profesor Gr. Posea afirmă în articolul “Suprafeţele de nivelare din Piatra Craiului – Baiu” (An. Univ. Spiru Haret,1998,nr.1) faptul că pe arealul cartat de Vâlsan ca o a treia platformă (deci Gornoviţa), sunt de fapt trei suprafeţe, şi anume medii carpatice II, brăneană, şi echivalentul umerilor de vale. O altă concluzie mai este aceea că în nordul Bucegilor suprafaţa are caracter brănean şi anume a pătruns mult în munte, nu atât ca umeri ci mai ales ca suprafaţă, ceea ce nu se întâmplă în Carpaţii Meridionali.
Zona de obârşie a Prahovei, precum şi zona din faţa abruptului nordic al Bucegilor apare suspendat faţă de depresiunea Braşov. Mai coborât altimetric, cu circa 800 – 1000m faţă de Bucegi, nivelul Clăbucetelor este puternic fragmentat şi poate fi reconsituit pe direcţia est – vest sub formă de şei şi de martori de eroziune predominant calcaroşi. Această complexitate morfologică este caracteristică Munţilor Clăbucetelor, cunoscuţi local şi sub denumirea de dealuri.
În clăbucetele Predalului se întâlnesc două nivele de eroziune, şi anume unul la ±1000m şi altul la ±1300m. Modelarea treptei superioare din Munţii Clăbucetelor, la ±1300 m, a avut loc în pliocenul inferior, în condiţiile în care începea să se schiţeze depresiunea Braşov. Acest eveniment corespunde unei prime etape evolutive. Cea de-a doua etapă corespunde unei evoluţii comune pentru Prahova – Râşnoava, Timiş – Prahova, Prahova – Ialomiţa, desfăşurată în pliocenul superior, cînd Prahova înaintează cu izvoarele pe versantul sudic al muntelui Piatra Mare, modelând un culoar larg la altitudinea de ±1000 m, nivelul Predeal. Tot acum are loc adâncirea Timişului între Postăvaru şi Piatra Mare, precum şi formarea unei noi reţele de văi în bazinul Râşnoavei, care duce la suspendarea nivelului Clăbucetelor de 1300m, şi la modelarea nivelului Predeal. Toată această etapă evolutivă a dus la complicarea evoluţiei morfologice corespunzătoare ridicării edificiului carpatic, formării depresiunii Braşovului şi pătrunderii unui râu subcarpatic în defileul de la Posada, evenimente ale unei noi etape caracteristice pentru îneputul Pleistocenului. În aceste condiţii Timişul captează obârşia Prahovei din Piatra Mare, iar mănunchiul de afluenţi ai Oltului înaintează regresiv spre abruptul Bucegilor, împingând la rândul lor cumpăna de ape a bazinului Oltului spre sud.
Platforma Predealului se extinde, între Bucegi, Piatra Mare şi Postăvaru în mare parte pe formaţiunile stratelor de Sinaia.

6.3. BAZINUL GLĂJERIE – ZONĂ DE CONTACT

Bazinul Glăjerie este străbătut de limita nordică a Bucegilor, limită care pentru acest masiv este cel mai greu de stabilit, aici intervenind contactul imprecis cu platforma Predealului care în această zonă se prelungeşte ca un culoar între clina nordică a Bucegilor şi munţii Postăvarul. Doamna profesor Valeria Velcea defineşte această limită în studiul geomorfologic dedicat Bucegilor plecând de la criterii morfologice şi fizico-geografice: “Din şaua de la Pichetul Roşu, limita coboară în valea Glăjeriei pe care o urmăreşte până în amunte de confluenţa cu Valea Velicanului. De aici se continuă spre vest printr-o serie de înşeuări care se menţin între 1000 şi 1200m.”
Din toate punctele de vedere bazinul Glăjerie este trunchiat de această limită. Din punctul de vedere peisagistic Bucegii se înalţă puternic deasupra Clăbucetelor, printr-o mare denivelare de ± 1000m, linia denivelării suprapunându-se cu limita nordică a munţilor.”Limita nordică este cea mai impunătoare, frontul de cueste, fragmentat de văi glaciare, dominând cu 1200 – 1400m culoarul Râşnoavei.” (Geografia României, vol III, 1983). O importantă diferenţă morfohidrografică între abruptul nordic şi zona din faţă este legată de evoluţia celei din urmă (Platforma Predeal). Astfel, intrând în Clăbucete, profilele longitudinale ale văilor capătă un cu totul alt aspect. Aceasta se explică prin prisma faptului că regiunea de la nord de Bucegi (astăzi Clăbucetele Predealului) a funcţionat ca un golf al depresiunii Bârsei din cretacicul superior (G. Murgeanu şi D. Patrulius). Aşadar, noile tipuri de văi care conlucrau la colmatarea regiunii şi-au lăsat amprenta în cadrul actualelor văi şi interfluvii, prin prezenţa unor caractere morfologice noi (văi largi şi interfluvii rotunjite). Deci, la bordura abruptului nordic al Bucegilor apare o nouă serie de văi, care îşi schimbă aspectul în profil longitudinal (micşorându-şi panta talvegurilor şi lărgindu-se). Aspectul acestor profile longitudinale ale văilor şi interfluviilor corespunde aşadar nivelului Predealului.
În bazinul Glăjerie se întâlnesc şi două mari domenii carpatice (judecate după criterii fizico-geografice): Carpaţii Orientali şi Carpaţii Meridionali, limita dintre ei urmărind Valea Cerbului de la confluenţa cu aceasta şi intrând în bazinul Oltului prin înşeuarea de la Pichetul Roşu, urmărind în continuare râul Glăjerie, şi mai apoi culoarul Râşnoavei. Aşadar râul Glăjerie, pe toată porţiunea lui este o parte a acestei limite. Din punctul de vedere geologic bazinul Glăjerie este inclus Carpaţilor Orientali, fiind situat mult mai la est de falia Dâmboviţei, şi fiind alcătuit din roci specifice Orientalilor (Platforma Predealului retează formaţiunile stratelor de Sinaia, reprezentate de fliş marno-grezos barrenian-apţian (stratele de Piscu cu Brazi), conglomerate şi brecii apţiene (de tip Dihamu), gresii vraco-cenomaniene şi marne cenuşii şi roşii turonian-senoniene, iar abruptul Bucegilor este alcătuit din conglomeratele).
În concluzie, nu ne putem referi la bazinul Glăjerie ca la un spaţiu unitar, mai ales când este vorba de încadrare fizico-geografică, geneză şi evoluţie. Bazinul hidrografic Glăjerie, în ciuda dimensiunilor reduse, corespunde din aproape toate punctele de vedere unui spaţiu intermediar, în care se întâlnesc şi se întrepătrund mari unităţi morfostructurale (Bucegii şi Platforma Predeal), geologice (conglomeratele de Bucegi şi formaţiunile stratelor de Sinaia) şi fizico-geografice (Carpaţii Orientali şi Carpaţii Meridionali).
Dacă totuşi dorim să luăm bazinul Glăjerie ca pe un tot, atunci nu o putem face decât dacă-l considerăm parte a unei zone de tranziţie între Meridionali şi Orientali, necesitatea stabilirii unei zone de tranziţie între cele două domenii carpatice constituind o veche problemă, pusă în discuţie pentru prima dată de Vimtilă Mihăilescu.

7. GEOLOGIA BAZINULUI GLĂJERIE

7.1. ALCĂTUIRE PETROGRAFICĂ ŞI STRATIGRAFIE
Din punct de vedere stratigrafic litologia bazinului hidrografic Glăjărie cuprinde un fundament cristalin ce corespunde seriei de Leaota peste care stau atât depozitele albiene reprezentate de conglomeratele de Bucegi, care se prezintă sub forma unui sinclinal suspendat basculat spre sud, cât şi formaţiunile stratelor de Sinaia în treimea inferioară a bazinului.
7.1.1.Fundamentul
Deşi relieful bazinului Glăjerie mulează în întregime roci sedimentare nu putem să nu amintim suportul acestora, şi anume fundamentul cristalin al seriei de Leaota, care deşi nu determină morfologia bazinului, constituie principalul criteriu pentru încadrarea Bucegilor în zona cristalino-mezozoică a Carpaţilor Orientali. Fundamentul cristalin este format din roci cunoscute sub numele de “seria cristalină a Leaotei” care alcătuiesc în întregime masivul vecin Leaota. În aceasă zonă cristalinul este tipic de epizonă, predominând şisturile cloritoase şi clorito-sericitoase. În şisturile cloritoase se găsesc, în mod obişnuit ca elemente caracteristice pentru cristalinul de Leaota porfiroblaste de albit. În cristalinul Leaotei se găsesc mai rar şi intercalaţii de amfibolite şi şisturi amfibolice. În masa cristalinului apar şi intruziuni slabe de granit, caracterizat prin prezenţa biotitului. Acest granit a fost descris sub numele de granitul de Albeşti, după numele unei localităţi situate la circa 10km spre NV de Câmpulung-Muscel, unde apare la zi un mic petic de astfel de granit. Cercetătorii N. Gherasi, V. Manilici, R. Dimitrescu şi D. Patrulius, analizând în detaliu formaţiunile cristaline din masivele Leaota şi Iezer-Păpuşa, au ajuns la concluzia că aceste şisturi constituie două serii: seria de Cumpăna, mai veche, şi seria de Leaota, la rândul ei divizibilă în două subserii.
Seria de Cumpăna, al cărei metamorfism mai pronunţat corespunde faciesului amfibolitelor cu almandin, este constituită în principal din paragnaise şi din gnaise. Paragnaisele şi micaşisturile conţin uneori granaţi şi prezintă unele varietăţi cuarţitice. În asociaţie se întâlnesc pe alocurfi şi cuarţite albe, puţin dezvoltate. Gnaisele sunt de mai multe tipuri: cu noduli de feldspat (albit) şi granaţi, oculare cu microclin, cu metablaste de feldspat şi şi benzi leucocrate.
Seria de Leaota, cu metamorfism mai puţin intens, corespunzător faciesului de şisturi verzi are două subdiviziuni. Subdiviziunea ei inferioară (subseria de Lereşti-Tămaş), cu metamorfism corespunzător subfaciesului cu albit, epidot şi almandin, cuprinde în bază un orizont reper de amfibolite cu plagioclaz albitic şi hornblendă, local cu granaţi, reprezentând metatufite bazice. În rest aceată subserie este constituită în principal din şisturi muscovito-cloritice cu plagioclazi de albit, şisturi clorito-albitice cu sericit şi cu epidot, precum şi şisturi clorito-sericito-albitice. Subseria superioară (de Căluş-Tămăşel), cu metamorfism corespuntător subfaciesului cu muscovit şi clorit are o dezvoltare mai mică în fundamentul bazinului Glăjerie, de fapt în tot masivul Bucegi, această subserie fiind caracteristică mai mult pentru masivul Iezer-Păpuşa. Ea se compune din şisturi cuarţitice sericito-cloritoase cu albit şi şisturi filitoase cuarţito-sericitice.
Raporturile dintre fundament şi seriile sedimentare. O abordare cât de sumară a fundamentului este cu atât mai necesară cu cât acesta a reprezentat o sursă principală a materialului din ruditele cretacice. Formaţiunile cristaline menţionate au furnizat materiale detritice atât ariei de sedimentare a cretacicului din Culoarul Dâmbovicioara cât şi mai ales ariei de acumulare a depozitelor de fliş, situată la exteriorul masivului Leaota. Şisturi cristaline provenite din seria de Leaota sunt frecvente în ruditele tuturor formaţiunilor flişului şi molasei eocretacice, dar în special în partea superioară a flişului neocomian (Stratele de Sinaia superioare), în anumite conglomarate ale flişului apţian (Muntele Dihamu) şi în conglomeratele albianului. La partea superioară a conglomeratelor albiene (conglomerate de Bucegi superioare) se remarcă abundenţa elementelor de roci gnaisice, provenite din părţile mai profunde ale fundamentului cristalin (sedimentaţie inversă).
7.1.2. Conglomeratele de Bucegi
Conglomeratele de Bucegi şi echivalentele lor grezoase aparţin albianului şi sunt reprezentate în bazinul râului Glăjerie de cele două entităţi stratigrafice ale molasei albiene – conglomeratele de Bucegi medii care au o dezvoltare uniformă în toată partea de nord a masivului, şi complexul conglomeratelor de Bucegi superioare şi al gresiei de Babele restrânse doar la o mică porţiune din partea superioară a bazinului. Conglomeratele de Bucegi inferioare nu pot fi încadrate în categoria conglomeratelor poligene care formează masa principală a Bucegilor şi care sunt roci puternic cimentate cu ciment grezos-calcaros, astfel ele vor fi considerate ca asociate stratelor de Sinaia.
Conglomeratele de Bucegi medii au o matrice grezoasă şi conţin galeţi, în general bine rotunjiţi de roci mezozoice şi şisturi cristaline şi, foarte rar, roci eruptive, constituind pereţii şi pantele abrupte ale versanţilor marilor văi de pe abruptul nordic, tributare Glăjeriei (Mălăieşti, Ţigăneşti, Velicanu, Bucşoiu). Baza conglomeratelor de Bucegi medii prezintă în bazinul Glăjerie, ca de fapt în tot nordul Bucegilor, pe o grosime de câteva sute de metri un aspect masiv. Stratificaţia este marcată numai prin benzi discontinue sau lentile de gresie care fac corp comun cu matricea conglomeratelor. Numai spre partea superioară a versanţilor stratificaţia devine mai distinctă. Se individualizează bancuri de 20-30m grosime, ale căror suprafeţe de contact sunt marcate pe alocuri de brâne înguste.
Conglomeratele de Bucegi superioare alcătuiesc în sectorul superior al bazinului o fâşie ce leagă partea superioară a muntelui Bucşoiu de şaua de la obârşia hornurilor Mălăieşti, înaintând puţin şi pe culmea Padinei Crucii şi ceva mai mult pe muntele Ţigăneşti, alcătuind aşadar părţile superioare a culmilor Bucşoiului, Padinei Crucii, şi Ţigăneştiului. Dacă în alte zone ale Bucegilor (de la vârful Omu până la muntele Furnica) limita dintre terenurile molasei superioare şi cele ale molasei medii este pusă în evidenţă de o ruptură netă de pantă, în bazinul Glăjerie limita dintre cele două molase nu mai este atât de tranşantă. Contrastul morfologic ne mai fiind evident, drept criterii de separaţie au fost luate în considerare anumite variaţii granulometrice şi morfometrice ale ruditelor, schimbări în direcţia de transport indicate de imbricaţia galeţilor şi stratificaţia oblică a gresiilor intercalate, extensiunea anumitor nivele de conglomerate – brecii cu olistolite de calcare jurasice şi prezenţa unor intercalaţii particulare de brecii şi microconglomerate calcaroase în ruditele conglomeratelor medii superioare (D. Patrulius). În succesiunea groasă de conglomerate, tăiată de hornurile Mălăieştilor şi Ţigăneştilor, se disting trei intercalaţii de bancuri bine individualizate de microbrecii şi microconglomerate calcaroase, cu matrice grezoasă şi stratificaţie oblică şi granoclasare multiplă (D.Patrulius).
Gresia de Babele are o mică extindere în bazinul Glăjerie, şi anume în zona cumpenelor de apă din zona cea mai înaltă a masivului pe înălţimile muntelui Bucşoiu, în zona din jurul Vârfului Omu, Şaua Hornurilor şi chiar pe vârful Scara. Această denumire (“gresia de Babele”) se referă la toate gresiile masive, în bancuri şi lespezi în parte conglomeratice şi microcomglomeratice, care aparţin zonei albiene din zona Bucegilor. Grosimea bancurilor de gresii masive atinge uneori şi depăşeşte chiar 10m. În cadrul unui banc, stratificaţia este marcată de benzi de microconglomerate sau conglomerate mărunte şi de nivele cu blocuri mari (până la 1-1,5m3), bine rotunjite, de şisturi cloritoase, granite, calcare şi conglomerate apţiene. Pe alocuri blocurile sunt uniform răspândite în masa gresiei. Între bancurile de gresie mai grosieră până la microconglomeratică se observă gresii mai fine, mai micacee, puţin consistente, uneori cu vagă stratificaţie, alteori cu trovanţi, cu pete limonitice prin alteraţie. Feţele expuse ale gresiilor masive se cojesc sub formă de plăci subţiri. Gresiile cu separaţii în lespezi de 5 – 15 cm. grosime sunt şi ele foarte caracteristice, deseori mai fine decât gresiile din culcuşul lor. Toate aceste varietăţi de gresii masive sau în bancuri nu conţin decât în foarte rare cazuri resturi, şi ele sporadice de plante incarbonizate. În succesiunea gresiilor menţionate se găsesc intercalate bancuri de brecii mărunte, calcaroase cu matrice grezoasă abundentă, mai rar bancuri de conglomerate.
Olistolitele molasei albiene. În nordul Bucegilor olistolitele se situează începând cu partea terminală a conglomeratelor de Bucegi medii (muntele Velicanu, muntele Ţigăneşti) până la partea terminală a conglomeratelor de Bucegi superioare (munţii Gaura, Bătrâna, Scara, Doamnele, Obârşia, Babele). Cele mai mari olistolite au 100-200m diametru. Acoperişul şi culcuşul klippelor sunt alcătuite din conglomerate polimictice. D.Patrulius remarcase încă din 1969 că o caracteristică pentru nordul Bucegilor este prezenţa la diferite nivele a olistolitelor prinse în masa conglomeratelor albiene, constituite în mod special din calcare masive.
Cea mai importantă klippă din perimetrul bazinului Glăjerie este klippa din muntele Velicanul Mare (semnalată de E. Jekelius în 1919 şi descrisă mai amănunţit de D. Patrulius în 1969) care are o lărgime la bază de aproximativ 200m şi atinge 40m grosime. Este comparabilă ca dimensiuni cu un olistolit celebru din nordul Bucegilor – Mecetul Turcesc, din zona vârfului Omu. Contactul dintre calcarele olistolitului şi conglomeratele care-l suportă prezintă un relief neregulat. În conglomerate nu se observă totuşi urme de zdrobire. Klippa este străbătută pe toată grosimea ei de diaclaze dese, perpendiculare pe stratificaţie. Succesiunea stratigrafică a calcarelor este inversată, ceea ce demonstrează că acest mare olistolit a fost răsturnat înainte de punerea în loc finală (D. Patrulius). Baza klippei este constituită din calcare albe recifogene, puternic diagenizate (biolitite), în care abia se mai deosebesc urme de organisme constructoare.
Într-o crevasă din vârful klippei se găsesc prăbuşite jaspuri radiolaritice roşii. Judecând după caracterele lor litologice şi în special după microfaciesul lor, D. Patrulius a ajuns la concluzia că cei patru termeni ai succesiunii, enumeraţi de jos în sus, aparţin tithonicului superior, tithonocului inferior (parte şi kimmeridgian), kimmeridgianului şi oxfordianului.
În cazul acestor olistolite, vibraţiile seismice au jucat un rol împortant în mecanismul deplasării în timpul când acestea se însedimentau în patul conglomeratelor albiene. După toate aparenţele olistolitele au alunecat pe culcuşul de depozite ruditice numai pe o distanţă scurtă, iar mai departe, împreună cu aceste depozite, pe alte conglomerate, cum este cazul klippei din Velicanu Mare, a cărei bază neregulată nu a putut constitui o suprafaţă favorabilă alunecării
7.1.3. Stratele de Sinaia
Stratele de Sinaia sunt reprezentate de fliş marno-grezos de vârstă barrenian-apţian (strate de Piscul cu Brazi), conglomerate şi brecii apţiene (de tip Dihamu), gresii vracono-cenomaniene, marne ceunşii şi roşii turonian-senoniene.
Apţianul este reprezentat de conglomeratele şi breciile de tip Dihamu care apar pe fundul văii Glăjeria, şi pe muntele Dihamul (căpăţâna Porcului şi partea de vest a culmii Baiului). Aceste roci sunt constituite mai ales din elemente de şisturi cristaline şi sericito-cloritoase şi subordonat din elemente de calcare neojurasice. Cele mai caracteristice rudite de acest fel constituie culmea Căpăţâna Porcului, aflată în imediata vecinătate a abruptului Bucegilor. Aici proporţia elementelor de şisturi cristaline depăşeşte pe alocuri 90%, iar aceste roci constituie blocuri mari, având 50cm diametru sau mai mult. Calcarele neojurasice sunt fin granulare, de culoare cenuşiu-deschis şi conţin calpionele. Atât spre nord cât şi spre sud-est se observă trecerea acestor brecii-conglomerate la conglomerate poligene “normale” cu galeţi bine rotunjiţi, de calcare şi şisturi cristaline, în proporţie egală sau aproape egală. Ruditele acesator conglomerate se prezintă în general ca depozite de loc sau foarte puţin modelate prin acţiunea apelor continentale şi în mare parte distribuite în mediul marin prin curenţi cu forţă mare de tracţiune, de tipul curenţilor denşi, în cazul materialelor mai fine ce au putut fi ridicate în suspensie (calcarenite). Se remarcă aspecte haotice ce sugerează, local, punerea în loc prin avalanşe submarine. În cazul ruditelor de tip Dihamu, la sud de aria lor de sedimentare finală, marginea masivului Leaotei constituia un prag abrupt, tăiat de o ravenă cu pantă foarte înclinată, pe care blocurile acumulate au deferlat în avalanşe până la nivelul mării şi de aici destul de departe spre larg, datorită vitezei câştigate. În condiţii de seisme repetate, deplasarea pe fundul mării puţin înclinat a putut fi de asemenea favorizată de vibraţii.
Barrenian-apţian Depozitele barrenian-apţiene sunt reprezentate de stratele de “Piscul cu Brazi”. Acestea îmbracă un facies marno-grezos, cu ritmuri dese şi intercalaţii sporadice de calcarenite, brecii şi gresii calcaroase în strate mai groase. Acestă denumire stratigrafică, creată de G. Murgeanu şi D. Patrulius nu a fost niciodată utilizată de autorii ei în vreo lucrare publicată. Ea a circulat totuşi în limbajul curent al cercetătorilor de teren şi a fost introdusă în literatura geologică de către I. Băncilă (1958). Aceste strate reprezintă un facies forte răspândit al flişului barrenian-apţian, care pate fi definit ca faciesul marno-grezos ruginiu.
Vraco-cenomanian Primul care figurează pe o hartă geologică depozite cenomaniene în bazinul văii Glăjerie este E. Jekelius. Depozitele cenomaniene sunt reprezentate aici de gresii moi, discordante pe conglomeratele de Bucegi. În varietăţile mai grosiere ale acestor gresii se găsesc pe alocuri fragmente de inocerami, ca în malul stâng al văii Ţigăneşti (D. Patrulius). La poalele muntelui Runcu, aproape de confluenţa Glăjeriei cu Ghimbavul, se poate examina în detaliu trecerea gresiilor vracono-cenomaniene la marginea cenomanianului terminal-turonianului, gresiile vracono-cenomaniene masive, grosiere, în parte microconglomeratice şi cu intercalaţii subţiri de conglomerate (1, 2.5m grosime), constituite din galeţi bine rotunjiţi de roci cuarţitice, trecând la un pachet de gresii tari, calcaroase, în bancuri de 30 – 45cm, cu separaţii în lespezi, şi de depozite argilo-marnoase cenuşii-alburii (D. Patrulius).
Anumite conglomerate poligene prezente în bazinul Glăjeriei aparţin vraco-cenomanianului, dar acestea nu pot fi încadrate în ceea ce se înţelege prin conglomerate de Bucegi, şi anume în categoria conglomeratelor poligene care formează masa principală a Bucegilor şi care sunt roci puternic cimentate cu ciment grezos-calcaros, cu intercalaţii de gresii în bancuri puternice şi numeroase elemente de calcare jurasice, pe lângă elementele de şisturi cristaline (G. Murgeanu şi D. Patrulius, 1957). D Patrulius reia aceată idee în lucrarea Geologia masivului Bucegi şi a culoarului Dâmbovioara asociind conglomeratele de Bucegi inferioare cu stratele de Sinaia: “În sectorul de nord al versantului estic se remarcă din nou raporturi de discontinuitate între depozitele flişului cu conglomerate asociate şi terenurile molasei albiene”.
Turonian-senonian Depozitele turonian-senoniene îmbracă mai ales un facies marnos, bogat în foraminifere, dar şi un facies de marne cenuşii şi roşii. Marnele neocretacice cu foraminifere ocupă două sinclinale. În sinclinalul mai apropiat de abruptul masivului (sinclinalul Ţigăneşti), cenomanianul terminal-turonianul este reprezentat prin marne argiloase şi nisipoase, relativ moi, cenuşii închis, plumburii, uneori cu patină ruginie prin alteraţie, cu rare lentile intercalate de calcar sideritic. În sinclinalul mai extern, care este intersectat de Valea Ghimbavului, aproape de confluenţa cu Glăjăria, acelaşi interval cuprinde marne,marno-calcare şi silite tari,marnoase,fin micacee, cenuşii albăstrui sau negricioase, pe alocuri cu patină de alteraţie ruginie. În aceste depozite marnoase se găsesc intercalate enclave lenticulare de grezo-calcare de culoare cenuşiu închis. În zonele de zdrobire din vecinătatea faliilor, întreaga succesiune este străbătută de vine groase de calcit alb. Marnele senoniene, cartate pentru prima dată tot de E. Jekelius apar în culcuşul gresiilor cenomaniene (Valea Mălăieşti). G. Murgeanu şi D. Patrulius (1957) au arătat că marnele senoniene, cu o dezvoltare mult mai largă decât o estimase E.Jerkelius, stau în poziţie normală pe gresiile vracono-cenomaniene şi că depozitele neocretacice din acest sector constituie o succesiune neîntreruptă până la maestrichtian inclusiv. Succesiunea senonianului este constituită din marne şi marno-calcare cenuşii deschis, albăstrui sau verzi, pătate sau dungate cu roşu, în general mai nisipoase şi fin micacee în sinclinalul Ţigăneşti.
Cuaternar Depozitele cuaternare sunt legate de glaciaţiunea pleistocenă, şi de dinamica modelării actuale (în special fluvio-torenţialitate) şi vor fi analizate pe larg în capitolele despre glaciaţiune şi modelarea actuală.

7.2. RAPORTURI STRATIGRAFICE ŞI TECTONICE

Relaţia de continuitate dintre depozitele conglomeratice şi depozitele grezoase de la baza lor nu este suficient demonstrată, ca în cazul altor regiuni carpatice (versantul estic al Bucegilor, Ceahlău, Stânişoara). Întreg intervalul vraconianului şi cenomanianului este invadat de gresii, asociate local cu conglomerate.Aceste depozite grezoase şi conglomeratice se deosebesc net de conglomeratele de Bucegi şi evidenţele litologice sunt mult mai evidente aici, întrucât imediat la sud se înalţă versantul abrupt al Bucegilor, format din conglomerate poligene, mai dure, mai compacte, conţinând numeroase elemente de calcare jurasice.
Depozitele vracono-cenomanianului stau direct pe marnele şi gresiile calcaroase cu urme de plante ale barrenianului şi apţianului, şi pe conglomeratele calcaroase intercalate în aceste gresii, sau formând un termen superior gresiilor, cum este cazul în muntele Dihamul. Este de remarcat poziţia joasă a Cretacicului superior cu masa acestor conglomerate care constituie, în imediata vecinătate, abruptul nordic al Bucegilor. Deşi E. Jekelius considera Cenomanianul ca stând discordant pe baza conglomeratelor de Bucegi, raporturile directe ale Cretacicului superior cu masa conglomeratelor sunt mai puţin clare. În profilul văii Ţigăneşti se observă căderi ale Cretacicului superior spre baza conglomeratelor,iar marnele cenuşii şi roşii care stau pe gresiile cenomaniene, par să ia direct contact de-a lungul unei falii cu gresiile apţiene situate imediat sub masa conglomeratelor de Bucegi. Depozitele vraconianului şi cenomanianului stau, aşadar discordant peste terenurile Cretacicului inferior, la picioarele unei faleze care are în bază gresiile apţiene, urmate în continuitate de masa conglomeratelor de Bucegi.
Toate elementele concordă de altfel pentru a demonstra că între Bucegi şi Postăvaru a existat un golf creat printr-o puternică eroziune prevraconiană şi în care marea a pătruns în Cenomanian şi s-a menţinut până în eocen.
Un profil interesant în ceea ce priveşte raporturile de discontinuitate dintre flişul cu conglomeratele asociate şi molasa albiană este cel din şaua Pichetul Roşu. Această şa corespunde părţii axiale a unui anticlinal constituit din depozite marno-grezoase de tipul Piscul cu Brazi. Pe flancul extern (la est) se dezvoltă o stivă groasă de brecii-conglomerate de tip Dihamu, ale căror elemente sunt în majoritate blocuri, uneori foarte mari, de şisturi cristaline cloritoase. Aceste brecii-conglomerate constituie Căpăţâna Porcului. Pe flancul intern, la vest, la numai 200m faţă de Căpăţâna Porcului se înalţă abruptul versantului nord-estic, alcătuit din conglomerate de un tip cu totul diferit sub raportul granulometriei şi al compoziţiei, şi anume din conglomeratele de Bucegi medii cu galeţi de calcare în proporţie de 50-70%. Între aceste conglomerate polimictice şi depozitele marno-grezoase din partea axială a anticlinalului se interpune numai o bandă îngustă de brecii-conglomerate de tip Dihamu, cu grosime cu totul disproporţionată faţă de cea pe care o prezintă aceleaşi roci pe flancul estic. Mai la nord, în văile Mălăieştilor şi Ţigăneştilor şi în valea Velicanului, conglomeratele de Bucegi se aşează direct pe depozitele grezoase ale flişului.
Lărgimea cutelor din perimetrul bazinului Glăjerie este de ordinul sutelor de metri până la un kilometru. În majoritate este vorba de cute normale drepte sau aplecate, distingându-se un anticlinal şi două sinclinale, şi anume:
- anticlinalul Pichetul Roşu, cu nucleu de fliş şi conglomerate apţiene
- sinclinalul Ţigăneşti-Căpăţâna Porcului
- sinclinalul bifurcat al Dihamului
Sinclinalul Ţigăneşti-Căpăţâna Porcului este separat de sinclinalul Dihamului printr-o mare falie longitudinală: falia Glăjeria-Velicanul Mic, care se urmăreşte începând din Valea Coştilei, în direcţia Velicanul Mic.
Primul dintre sinclinalele menţionate este, la rândul lui, afectat de o falie axială: falia Ţigăneşti, evidentă în văile Ţigăneştilor şi Mălăieştilor, unde marnele roşii senoniene din partea axială a sinclinalului, cu cădere spre sud-vest, vin în contact abrupt cu gresiile vraconian-cenomaniene din flancul intern, care prezintă căderi până la 600 spre nord-est. Falia Ţigăneşti şi falia Velicanu Mic se întâlnesc în valea Mălăieşti. În legătură cu aceste raporturi tectonice este de reamintit că E. Jekelius(1938) a considerat marnele turoniene şi senoniene din Valea Mălăieştilor ca apărând în fereastra de sub gresiile cenomaniene.
M. Săndulescu admite de asemenea existenţa unor puternice raporturi de încălecare în valea Glăjeria, dar într-o interpretare diferită: atât marnele turonian-senoniene cât şi gresiile vracono-cenomaniene ar apărea într-o semifereastră, încadrată la nord-est şi sud-est de depozite apţiene. Ramura internă a sinclinalului Dihamului se prelungeşte în direcţia nord-vest prin culmea Baiului, iar apoi în lungul văii Glăjeria. Ramura sa externă este trunchiată de o falie – falia Dihamului.
În sectorul superior al bazinului Glăjerie există o mare falie longitudinală, falia Velicanul Mare, care se urmăreşte începând de la obârşia văii Velicanului, peste creasta Ţigăneştilor, până în abruptul din muntele Scara, unde se recunosc mai multe alte falii paralele, fiecare corespunzând unui horn (Hornurile Mălăieştilor).

7.3. CONDIŢIONAREA GEOLOGICĂ A RELIEFULUI

Nu putem vorbi de nici un aspect al reliefului bazinului Glăjerie fără a ne raporta la geologie. Atât structura de sinclinal suspendat, faliile (D. Patulius consideră că Hornurile Mălăieşti corespund fiecare unei microfalii), cât şi caracteristicile petrografice condiţionează formele de relief din acest areal. Suportul formelor de relief din bazinul Glăjerie este format numai din roci sedimentare. Gresia de Babele, flişul grezos al stratelor de Sinaia, conglomeratele de Bucegi care predomină, calcarele olistolitelor joacă un rol important alături de structură, chiar dacă participă pasiv la morfogeneză, oferind o mare diversitate de forme în funcţie de reacţia lor specifică la eroziune.

8. CONDIŢIONAREA MORFOGENEZEI DE CĂTRE CLIMĂ, VEGETAŢIE ŞI SOLURI

Clima constituie componenta cea mai dinamică dintre toate componentele care intervin în mod nemijlocit în morfogeneza bazinului Glăjerie. Altitudinea, masivitatea, configuraţia văilor şi a interfluviilor, ca şi poziţia în extremitatea estică a Meridionalilor (bazinul chiar depăşeşte cu o treime din suprafaţa sa această limită) explică particularităţile climatice şi implicit reflexul lor în peisajul bazinului Glăjerie. Intervenţia directă în dinamica actuală a bazinului Glăjerie se realizează mai ales prin intermediul a două componente meteorologice: precipitaţiile atmosferice, care acţiopnează diferenţiat în funcţie de intensitatea şi durata lor, alternanţa îngheţ-dezgheţ, cu rol important în dezagregarea şi pregătirea rocilor pentru transport şi în desfăşurarea proceselor de versant, la care se adaugă amplitudinile termice şi eolizaţia. Un aspect important se leagă de etajarea climatică. Astfel, în zona înaltă a interfluviilor temperatura medie anuală este de – 2,50C, (valoarea corespunde staţiei meteorologice vf.Omu), iar în partea inferioară a bazinului de 4,90C (valoarea corespunde staţiei Predeal, aflată la 1093m). În Clăbucetele Predealului precipitaţiile sunt de circa 932mm şi 133 de zile au strat permanent de zăpadă (înregistrate la staţia Predeal).
Îngheţul are o frecvenţă mare, fiind posibil în tot cursul anului la altitudini de peste 1800m, unde şi numărul zilelor cu îngheţ şi fără îngheţ este egal. Efectele acestuia sunt foarte mari mai ales pe suprafeţele puternic înclinate, unde vânturile au o intensitate maximă (60m/s), ceea ce face ca suprafaţa topografică să fie supusă direct îngheţului şi dezgheţului (îngheţul părtunde la altitudinea de 1900m până la adâncimi de 1,20 m).
Vânturile, în zona înaltă a cumpenelor de ape au frecvent o intensitate mare. La vârful Omu, până aproape de care se extinde cumpăna de ape a bazinului, vânturile puternice deţin în medie circa 40%, cele moderate circa 54%, adierile slabe circa 6%. Viteza medie este de m/s. Pe văile adăpostite se înregistrează 2m/s. Iarna, în zonele expuse, viteza vântului depăşeşte 60m/s. Circulaţia descendentă puternică a maselor de aer crează “doborâturi”, nu numai la limita superioară a pădurii, ci şi în cadrul acesteia, ceea ce a contribuit, în astfel de condiţii la distrugerea pădurii în unele areale.
Vegetaţia. Formaţiunile vegetale, şi în special pădurea, au rolul de a modera acţiunea factorilor exogeni, a căror energie o folosesc cu o intensitate mai mică, dar în mod continuu în transformarea substratului. Astfel, vegetaţia constituie un factor de stabilitate în modelarea actuală. De asemenea, “vegetaţia contribuie şi la uniformizarea evacuărilor pe toată suprafaţa, opunându-se celor rapide pe fâşii” (Grigore Posea şi colaboratorii, citaţi de doamna Iuliana Armaş în lucrarea Bazinul hidrografic Doftana – studiu geomorfologic). Vegetaţia este dispusă în etaje şi anume: etajul montan mijlociu cu amestec de fag cu brad (Abies alba) şi molid care urcă până la 1500m altitudine; etajul montan superior cu păduri pure de molid ce ating 1750m. Etajului forestier îi este caracteristică şi zada (Larix decidua); etajul subalpin formează tranziţia faţă de zona alpină şi este alcătuit din rarişti de limită cu molid asociate cu tufărişuri; etajul alpin inferior variază din punct de vedere altimetric între 2100 – 2300m în zona înaltă şi este caracterizat prin tufărişuri şi etajul alpin superior la cele mai mari altitudini cu o vegetaţie de tundră alpină cu plante tipice. Jnepenii acoperă spinările prelungi ale Bucşoiului, Padinei Crucii, Ţigăneştiului, Clincei. Aceşti arbuşti au o mare importanţă pentru protecţia solului, împiedicând eroziunea şi spălarea în suprafaţă acolo unde nu există nici o asociaţie vegetală care să-i înlocuiască. De aceea sunt şi protejaţi de lege, culegerea de conuri de jneapăn (Pinus mugo), tăierea sau incendierea lor fiind interzisă (lege de care ciobanii nu au ţinut niciodată cont). Pajiştile sunt localizate pe suprafeţe slab înclinate acolo unde solurile sunt mai evoluate pe grohotişuri fixate sau pe brâne. Pe acestea din urmă este frecventă Floarea de colţ (Leontopodium Alpinum), plantă ocrotită de lege. Smârdarul sau Rododendronul (Rhododendron kotschyi) este de asemenea specific pentru această zonă alături de afin (Vaccinium myrtillus) şi merişor (V. vitis idaea). Tundra alpină este caracteristică zonelor înalte ale versantului nordic, unde mare parte din an temperaturile scad sub 0oC, vânturile sunt puternice şi frecvente, producând mare uscăciune. Datorită acestor elemente covorul vegetal este discontinuu şi formate din plante mici lipite la adăpostul format de sol, alcătuind “perniţe” (Ion Simionescu). La altitudini de peste 2400m, covorul vegetal este discontinuu, alcătuit din plante oligoterme (care alcătuiesc perniţele amintite anterior), reprezentate de ochiul găinii (Primula minima) şi clopoţei alpini (Campanula alpina). Caracteristică este şi gramineea pitică (Festuca bucegiensis). Tot în zona superioară a compenei de apă care trece pe lângă Omu se dezvoltă asociaţia de coarnă (Carex currula) la peste 2300m. Tot aici întâlnim ţepoşica (Nardus stricta) şi de păruşcă (Festuca ovina), alături de care apare frecvent Agrostis rupestris. Grohotişurile mobile au o floră foarte variată în funcţie de dimensiunile materialelor constituante, de expoziţie, de altitunine şi de grad de stabilitate (ex. Clopoţelul de stâncă, ferigi, specii de muşchi, etc.). Pe brâne vegetează specii endmice şi rarităţi floristice, ca Sesleria haynaldiana, Festuca versicolor, Poa violaceea etc.
În cadrul acestor asociaţii vegetale se găsesc terenuri cu potenţial morfodinamic în stare latentă (sub pădure şi în sectoarele de pajişti bogate), şi terenuri în care procesele morfodinamice se află în diferite stadii de activizare, determinate de gradul de degradare a pajiştilor şi mai puţin de defrişare a pădurii.
În bazinul Glăjerie fauna este foarte bine reprezentată de urşi, lupi, mistreţi, şi în special capre negre, fapt reflectat şi în toponimie – Valea Caprelor în versantul drept al văii Mălăieşti. Avifauna este reprezentată de cocoşul de munte, vulturul pleşuv, acvila de munte şi în special corbi.
Solurile. Solul intervine în morfogeneza bazinului prin dubla sa calitate: de prim suport al agenţilor exogeni şi ca factor potenţial al modelării actuale, care prin însuşirile sale fizice şi fizico-mecanice imprimă o anumită intensitate proceselor geomorfologice. Astfel, cu diferite proprietăţi de coeziune şi permeabilitate care stau la baza potenţialului de infiltrare, capătă valoare morfogenetică maximă pe suprafeţele înclinate, în condiţiile excesului de umiditate, influenţând pluviodenudarea, eroziunea eoliană şi scurgerea în suprafaţă. Ritmicitatea îngheţului şi dezgheţului complică procesele pedogenetice din această zonă, ceea ce explică multiplele tipuri şi subtipuri de sol.
Termenul final al scoarţei de alterare în evoluţie este solul, iar acesta trebuie să fie permanent în echilibru cu condiţiile climatice. Formarea solului necesitând timp îndelungat, el poartă amprenta trecutului. Numai solurile aluviale sunt actuale propriu-zise.
În bazinul Glăjerie solurile sunt reprezentate de clasele cambisoluri, spodosoluri, umbrisoluri, soluri neevoluate şi soluri organice.
Cambisolurile sunt reprezentate de două tipuri: solurile brune-eu-mezobazice şi solurile brune-acide.
Solurile brune eu-mezobazice au o extindere mică în bazinul Glăjerie, urcând pe alocuri la peste 1000m, întâlnindu-se mai des în arealul de pădure din sectorul inferior al bazinului, în special pe versanţii bine drenaţi extern. Acest tip de sol prezintă un profil de tip Ao-Bv-C.Orizontul Ao măsoară între 30-60cm, cu textură lutoasă-lutoprăfoasă şi structură grăunţoasă slab dezvoltată. Orizontul Bv, gros de 20-100cm are aceeaşi textură, culoare brun-gălbuie şi structură poliedrică angulară sau subangulară ori columnoid-prismatică slab-dezvoltată. Profilul se continuă cu materialul parental. Aceste soluri nu prezintă difrenţiere texturală, ceea ce face ca celelalte proprietăţi fizice şi hidro-fizice să fie în general favorabile. Conţinutul în humus este de 2-12%, gradul de saturaţie oscilează între 60-90% iar reacţia solului este slabă până la neutră (valori ale pH-ului cuprinse între 6,2-7,0). Solurile brune eu-mezobazice au o fertilitate naturală bună şi sunt ocupate în principal cu păduri. Fertilitatea lor poate fi mărită prin adăugarea de îngrăşăminte chimice complexe, asolamente şi lucrări agrotehnice adecvate, ceea ce nu este cazul în bazinul Glăjerie din două motive: extinderea mare a pădurilor foarte dese şi infrastructura deficitară care care împiedică accesul omului în această regiune.
Solurile brune-acide formate pe rocile stratelor de Sinaia se găsesc în arealul de pădure până la altitudini de 1100-1400m. S-au format sub un climat umed (în general se formează în condiţiile unor precipitaţii de 800-1200mm şi temperaturi medii anuale de 3-60) şi o vegetaţie naturală formată în principal din păduri de răşinoase dar şi din păduri de amestec (foarte puţin fag şi răşinoase). În astfel de condiţii pedogenetice alterarea este foarte intensă, astfel de soluri formându-se într-o gamă relativ variată. Aceste soluri au un profil de tip Ao-Bv- C sau R. Orizontul Ao este gros de 15-30cm; are o textură mijlocie-grosieră, culoare brun-deschisă şi structură grăunţoasă, slab dezvoltată. Orizontul Bv măsoară între 20-70cm, având aceeaşi textură ca în Ao, culoare brună cu nuanţe gălbui şi structură poliedrică. Orizontul C(R) poate apărea la adâncimi de 40-110cm. Au un conţinut mic de humus, predominant alcătuit din acizi fulvici (3-4%), reacţie acidă (4,5-5,0) şi grad redus de saturaţie sub 55%. Având o ferilitate scăzută, solurile brune-acide sunt folosite pentru silvicultură.
Spodosolurile sunt reprezentate de ambele tipuri ale clasei: solurile brune feriiluviale şi podzoluri, care au ca diagnostic un orizont B spodic caracterizat prin acumulare de humus şi/sau sescvioxizi (de fier şi aluminiu), care îmbracă grăunţii de nisip, culori roşcate sau spre roşii (7,5 YR sau spre 5YR), datorită sescvioxizilor de fier, mai închişi dacă orizontul are şi acumulare de humus, fără structură.
Solurile brune feriiluviale se găsesc tot în etajul forestier, ca şi cambisolurile, în condiţii de versant, pe culmi dezvoltate pe conglomerate, în condiţiile unui climat rece şi umed (temperaturi medii anuale de 30-50C şi precipitaţii între 850-1200mm), şi sub păduri de molid. În asemenea condiţii alterarea este foarte intensă, silicaţii primari nu duc la formarea de argilă, ci sunt predominant desfăcuţi în componente de bază: silice, oxizi şi hidroxizi de aluminiu şi fier, etc. O parte din sescvioxizi este supusă migrării, ducând la formarea unui orizont Bs. Solurile brune-feriiluviale tipice au un profil de tip Aou sau Au-Bs-R sau C. Orizontul superior poate avea grosimi de 5-15cm, culoare închisă (cu humus acid), textură mijlocie-grosieră, stuctură grăunţoasă sau nestructurat. Orizontul Bs, gros de 25-27cm, este luto-nisipos, cu nuanţe roşietice (datorită sescvioxizilor de fier) şi are o structură poliedrică subangulară, slab dezvoltată. Urmează orizontul R sau C. Conţin puţin humus, dar cantitate mare de materie organică, împreună ajungând la 5-25% (în orizontul superior), au o reacţie puternic acidă (până în jur de 4) şi grad de saturaţie sub 55%. Solurile brune feriiluviale au o fertilitate mică, fiind folosite în bazinul Glăjerie pentru silvicultură.
Podzolurile sunt răspândite în sectorul superior al bazinului, acolo unde temperatura medie anuală coboară sub 30C, iar precipitaţiile depăşesc 1400mm. S-au format, ca şi solurile brune feriiluviale, pe roci conglomeratice, sub vegetaţia caracteristică etajului de molid, de jnepeniş sau de pajişti alpine. Aceste soluri au un profil de tip Au sau Aou-Es-Bhs-R sau C. Ca şi la solurile brune feriiluviale, orizontul superior este închis la culoare, datorită humusului acid, are textură mijlociu-grosieră mijlocie şi structură grăunţoasă, slab dezvoltată. Es (orizontul podzolic sau spodic) poate avea grosimi de 5-20cm, textură de asemenea mijlociu-grosieră mijlocie, culoare albicioasă (datorită sărăcirii în materie organică şi sescvioxizi), dar este nestructurat. Urmează orizontul Bhs (de acumulare a humusului şi sescvioxizilor), gros de 20-40cm, lutonisipos, brun-ruginiu şi apoi orizontul R sau C. Conţin între 6-30% (humus/humus brut şi acid) în orizontul superior. Acesta scade mult în Es şi creşte din nou în Bhs (5-15%). Au un grad de saturaţie în baze şi pH-ul dintre cele mai scăzute (6-20% şi respectiv 3,5-4,5). Podzolurile au o fertilitate mai scăzută decât solurile brune-feriiluviale, dar acelaşi mod de folosinţă şi de întrebuinţare.
Umbrisolurile sunt reprezentate de solurile humico-silicatice, care apar pe conglomeratele de Bucegi, la peste 1800m. Ele corespund unor condiţii climatice foarte umede (1400mm precipitaţii) şi foarte reci (3 la –50C), în etajul alpin şi subalpin. În asemenea condiţii, rocile masive determină formarea unui profil de tip scurt de tip Aou-A/R sau A/C-R sau C. Aceste soluri au de obicei o textură grosieră până la mijlocie, sunt nediferenţiate textural şi conţin mult material scheletic. Sunt soluri bogate în materie organică (14-30%), dar sărace în humus propriu-zis şi substanţe nutritive. Fiind puţin fertile sunt folosite pentru păşuni şi fâneţe.
Solurile neevoluate sunt reprezenatate de litosoluri, protosoluri aluviale, soluri aluviale şi erodisoluri.
Litosolurile apar acolo unde la suprafaţă sau foarte aproape de suprafaţă se află roci dure. Se întâlnesc în tot arealul abruptului Bucegilor. Cele tipice au un profil de tip Ao sau Aom ori Aou-R. Orizontul superior, gros de minimum 5cm (5-20cm), poate fi deci deschis la culoare (Ao) sau închis la culoare, dar cu humus debazificat (Aou), în cazul rocilor acide (nu este cazul pentru bazinul Glăjerie). Orizontul R, adică roca dură are limita superioară situată înte 5-20cm. Sunt soluri bogate în material scheletic şi cu textură variată (de la grosieră la fină), fără structură, cu rezerve reduse de humus şi substanţe nutritive. În mod natural sunt acoperite cu pajişti sau cu păduri şi au productivitate foarte scăzută.
Prezenţa protosolurilor aluviale (aluviunilor) este legată de şesul aluvial (D.Patrulius), mai precis de lunca incipientă a râului Glăjerie. Sunt alcătuite din sedimente aluviale variate atât ca textură (grosieră până la luto-argiloasă) cât şi din punct de vedere al compoziţiei mineralogice. Formarea protosolurilor aluviale este strâns legată de regimul de scurgere al râului Glăjerie, astfel încât în imediata apropiere a cursului apei procesul de solificare este adesea întrerupt, datorită revărsărilor (strate vechi sunt acoperite de strate noi, împiedicând dezvoltarea vegetaţiei, încât abia se conturează un orizont superior, subţire, foarte sărac în materie organică). Protosolurile aluviale tipice au un profil alcătuit dintr-un orizont Ao dezvoltat pe cel puţin 20cm, deschis la culoare şi variat ca textură (nisip grosier până la argilă) şi nestructurat.Urmează materialul parental (orizontul C) reprezentat prin depozite aluviale. Fertilitatea acestor soluri este un element nerelevant, din punct de vedere practic. Utilizarea protosolurilor aluviale din bazinul Glăjerie este practic imposibilă, dat fiind relieful accidentat şi pădurea compactă din sectorul inferior al bazinului, unde apar aceste soluri
Protosolurile aluviale sunt responsabile pentru formarea uneia dintre cele mai noi forme de relief din bazinul Glăjerie, şi anume lunca incipientă a râului omonim.
Solurile aluviale s-au format în aproximativ acelaşi areal, şi dar pe suprafeţe mai rar inundabile sau ieşite de sub influenţa revărsărilor. Lipsind inundaţiile, se creează posibilitatea instalării şi dezvoltării plantelor, ceea ce duce la formarea unui orizont Ao, mai bine conturat şi mai gros, cuu oarecare acumulare de humus. Totuşi, în bazinul Glăjerie aceste soluri sunt destul de slab reprezentate, având în vedere extinderea mică a şesului aluvial, care este inundat în totalitate primăvara la topirea zăpezilor sau vara la ploile torenţiale. Ele se caracterizează printr-un profil Ao-C, orizontul Ao fiind mai gros de 20cm (până la 40-50cm), mai bine conturat şi uniformizat în care nu se mai observă stratificaţiile. Fiind ieşite de sub influenţa revărsărilor sunt mai fertile. Valorificarea lor este de asemenea imposibilă, date fiind condiţiile de relief şi vegetaţie care nu permit accesul, şi prezenţei lor întâmplătoare.
Erodisolurile apar îndeosebi pe versanţii supuşi eroziunii accelerate, care determină îndepărtarea orizonturilor supeioare ale solurilor, astfel încât orizonturile rămase nu mai permit încadrarea într-un anumit tip de sol. Acestea nu se caracterizează printr-un anumir profil de sol, ci prin profile foarte variate. În mod obişnuit, la suprafaţă apare orizontul A/C, A/B sau C. Erodisolurile au proprietăţi fizice şi chimice corespunzătoare orizonturilor ajunse la zi şi solurilor din care au provenit.
Solurile organice sunt reprezentate de solurile turboase, care se găsesc în circul Ţigăneşti, în preajma lacului. Lacul actual este o rămăşiţă a ceea ce a fost cândva un lac glaciar care ocupa aproape tot fundul circului (fapt trădat de orizontalitatea fundului circului şi de tendinţa de înmlăştinire primăvara şi la ploile de vară). Datorită colmatării şi înmlăştinrii s-au creat condiţiile esenţiale care determină formarea acestor soluri: un mediu permanent umed şi vegetaţie specifică (muşchi şi alte plante hidrofile). Profilul este alcătuit dintr-un orizont T, gros de peste 50cm, constituit din plante hidrofile bine conservate. Sub orizontul T se găseşte un orizont Gr, dar care nu face parte din profilul solului. Astfel de soluri turboase din zona montană se numesc tinoave, şi au un grad de saturaţie în jur de 10% iar pH-ul în jur de 3.

9. RELIEFUL

9.1. MORFOGRAFIA
911 Forma bazinului

Pentru o evaluare mai obiectivă a formei bazinului se foloseşte un raport între suprafaţa acestuia şi cea a pătratului care are acelaşi perimetru cu al bazinului (Zăvoianu, 1978). Am aplicat aşadar formula Rf = Sb / (P/4)2. S-a adoptat ca figură geometrică pătratul având în vedere faptul că acesta este poligonul perfect, şi aria pătratului, care are latura egală cu unitatea de lungime, constituie unitatea de măsură pentru suprafeţe. Aplicând formula am obţinut următorul rezultat: Rf = 20,5 / (20,15 : 4)2 = 20,5 / 25,426 = 0,80
Dacă mai luăm în calcul şi indicele de formă stabilit de Gravelius, ca relaţie existentă între perimetrul bazinului şi perimetrul unui cerc cu aceeaşi suprafaţă, valoarea este de 1,25, conform calculului de mai jos:
R (raza cercului la care ne raportăm) = √F/p = √20,5 / 3,14 = √6,25 = 2,55
K (factorul de formă) = P/2pr = 20,17 / 2p ´2,55 = 20,17 / 16,014 = 1,25
Valorile sunt destul de apropiate de 1, rezultând un aspect predominant ovoidal. Această valoare ne arată că bazinul Glăjerie are o evoluţie rapidă, fiind bine cunoscut faptul că în bazinele de formă rotundă apele afluenţilor ajung aproape în acelaşi timp în centrul geometric al bazinului, determinând viiturile care se formează şi se transmit mai repede, având în acelaşi timp şi o mai mare putere de transport (Ion Zăvoianu).

9.1.1. Aspectul cumpenelor de apă

Scopul analizei cumpenelor de apă este acela de a observa uniformitatea sau diversitatea lor pe verticală, cât şi tendinţa de evoluţie pe orizontală (extindere sau restrângere), pentru a deduce în ultimă instanţă evoluţia anterioară şi tendinţa actuală a fiecărui bazin hidrografic (Posea, 1977). “Un râu tinde spre realizarea unei forme de echilibru nu numai în profil longitudinal dar şi în ceea ce priveşte conturul cumpenelor sale“ (Posea, 1977).

9.1.2.1.Dezvoltarea altimetrică a cumpenelor

Analiza desfăşurării pe verticală a cumpenelor permite conturarea şi racordarea unor trepte altimetrice, care se asamblează în cadrul unor suprafeţe de nivelare extinse pe tot arcul carpatic, sau corespund unor suprafeţe structurale sau circuri care dezechilibrează profilele longitudinale ale văilor.
Cele două cumpene (cea stângă şi cea dreaptă au) sunt considerate în funcţie de izvorul râului Glăjerie, situat
Undeva la 1410m, sub înşeuarea de la Pichetul Roşu, şi nu în funcţie de punctul cu altitudinea maximă de pe interfluviul principal al bazinului, care este situat lângă vârful Omu şi are altitudinea de 2490m.
Aşadar, cumpăna stângă a bazinului Glăjerie urcă Creasta Balaurului de la Pichetul Roşu până în şaua Bucşoiului, trece peste un mic vârf din apropierea nodului orografic Omu, străbate şaua Hornurilor aflată între circurile Gaura şi Mălăieşti, urcă pe vârful Scara şi intră pe creasta muntelui Ţigăneşti. Din dreptul obârşiei văii Velicanu (aflată la stânga vârfului Ţigăneşti), cumpăna urmeză creasta muntelui Velicanu şi apoi Muchia Turnului. Cea din urmă, înaltă de 1055m şi nivelată corespunde nivelului Predealului. Punctul cel mai înalt al acestei cumpene este 2490m, care reprezintă altitudinea maximă a bazinului.
Cumpăna dreaptă porneşte din aceeaşi înşeuare de la Pichetul Roşu urcând dealurile Căpăţâna Porcului şi Diham, dealuri care au aproape aceeaşi altitudine (1390m şi 1581m) şi pesemne corespund nivelului Râu-Şes. Cumpăna urmează apoi Măgura Cenuşie, înaltă de 1359m, şaua Ştrempeni (1080m) şi Măgura Ştrempeni (1171m) pentru a coborâ apoi la confluenţă. Ultimele două dealuri sunt nivelate (mai ales Ştrempeni) şi corespund nivelului superior al Predealului (Pliocen superior).
Remarcăm o mare diferenţă între cele două culmi. Dacă cea stângă urcă şi coboară o zonă de mare energie a reliefului, şi anume abruptul Bucegilor, fapt care-i conferă o mare neregularitate în mersul ei longitudinal, pe când cumpăna dreaptă urmăreşte pe tot parcursul ei interfluviile nivelate ale Clăbucetelor Predealului. Cumpăna stângă urcă pentru ca apoi să coboare, pe când cea dreaptă numai coboară, fiind de două ori mai scurtă decât prima. Aceasă deosebire fundamentală dintre cele două cumpene, şi anume lungimea ilustrează încă o dată asimetria bazinului.

9.1.2.2. Dezvoltarea în plan orizontal a cumpenelor

Mersul cumpenelor de apă în plan orizontal întregeşte dispunerea lor în profil longitudinal, arătând complexitatea evoluţiei bazinului Glăjerie. Coeficientul de sinuozitate al cumpenei stângi s-a calculat pe baza formulei Ks = Lc/Lp, unde Lc reprezintă lungimea reală a cumpenei de apă, iar Lp lungimea în linie dreaptă a acestora între izvor şi vărsare. La fel s-a procedat şi pentru cumpăna dreaptă. Valoarea obţinută pentru cumpăna din dreapta este de 1,41 arătând o sinuozitate mai mică în comparaţie cu cumpăna stângă, care are un coeficient de sinuozitate de 2,75. Diferenţele dintre cele două cumpene pot fi uşor explicate prin următorul fapt: cumpăna dreaptă urmăreşte culmile domoale ale unor “clăbucete”, pe când cumpăna stângă urcă abruptul Bucegilor printr-una dintre cele mai accidentate zone ale masivului până aproape de vârful Omu, urmează interfluviul ascuţit dintre văile Gaura şi Mălăieşti, urmăreşte culmea unuia dintre munţii cei modelaţi periglaciar din regiune, după care coboară spre confluenţă intrând în “Clăbucetele Predealului”, fiind de fapt de două ori mai lungă decât cumpăna dreaptă şi cu un grad de sinuozitate de două ori mai mare.

9.1.3. Forma reţelei hidrografice

Faptul că afluenţii se varsă în colectorul principal sub un unghi ascuţit (excepţie făcând râul Ţigăneşti) impune bazinului un caracter dendritic. Asimetria pronunţată a bazinului ne face însă să nu ne oprim la această încadrare, aşadar vom considera bazinul Glăjerie ca fiind un bazin dendritic asimetric. Înfăţişarea dispunerii reţelei hidrografice corespunde unui bazin total neunitar, sculptat în principal pe două categorii de roci cu omogenităţi şi durităţi diferite (conglomeratele de Bucegi şi gresiile stratelor de Sinaia), fapt care i-a impus această formă.

9.1.4. Coeficientul de asimetrie

Coeficientul de asimetrie al bazinului scoate în evidenţă repartiţia suprafeţei bazinului faţă de axa de drenaj. În acest caz se impune a cunoaşte suprafeţele existente pe partea stângă (Sst) şi pe cea dreaptă (Sdr) a cursului principal. În acest caz coeficientul de asimetrie (a) este a = [2 (Sst - Sdr) ] / Sb . Rezultă de aici calculul:
a = [2 (17,11 - 3,39) ] / 20,5 = 1,33.
Acest coeficient, precum şi simplul fapt că partea stângă a bazinului este peste 5 ori mai extinsă decât cea dreaptă denotă o pronunţată asimetrie a bazinului.

9.1.5. Ierarhizarea reţelei de văi

În forma ei actuală reţeaua de văi tributare râului Glăjerie, precum şi râul în sine sunt de vârstă recentă, cuaternară, dar procesul de instalare şi ierarhizare al ei s-a realizat de-a lungul unei lungi perioade de timp.
Râul Glăjerie izvorăşte de sub înşeuarea de la Pichetul Roşu şi devine în scurt timp de ordinul doi, după confluenţa cu un mic afluent de dreapta. După un scurt parcurs de doar 500m (toate distanţele reprezintă proiecţii în plan orizontal), primeşte pe stânga primul mare afluent – Valea Bucşoiului, lungă de 2,42km, vale care-şi are obârşia mult mai sus, la aproape 2500m. Această vale fiind tot de ordinul 2 îi schimbă râului Glăjerie ordinul, acesta devenind astfel de ordinul 3. După această importantă confluenţă râul Glăjerie urmează să primească tot din abruptul Bucegilor nişte afluenţi mult mai mici – Valea Rea -1,58km, Vâlcelul Îndrăcit (0,71), Vâlcelul Bucşoiului (1,33), iar pe partea dreaptă Valea Armăsarul (1,16km), Vâlcelul Dihamului (1,52km), Vâlcelul lui Ţimen (0,76km), şi Valea Nisipu (0,95km).
După un parcurs de 4,5km, deci cu 1km înainte de vărsarea în rîul Ghimbav, râul Glăjerie primeşte un mare afluent, care îi măreşte considerabil debitul – Valea Mălăieşti, la o altitudine de 880m, vale de ordinul doi, care nu îi schimbă ordinul. După aproximativ 160m, valea primeşte cel mai imporant afluent de pe tot parcursul, şi anume valea Ţigăneşti. Importanţa constă în primul rând în faptul că valea Ţigăneşti are acelaşi ordin cu valea Glăjerie, ordinul 3, deci îi schimbă acesteia ordinul în 4. Aval de această confluenţă cu mai puţin de 800m râul Glăjerie se varsă în râul Ghimbav (numit şi Ghimbăşel).
Cei mai importanţi afluenţi ai Glăjeriei sunt aşadar cei care coboară de pe abruptul nordic al Bucegilor, deci de pe partea stângă a râului colector. Dintre acestea văile cele mai importante sunt văile Bucşoiu, Mălăieşti şi Ţigăneşti.
Valea Bucşoiului îşi are obârşia sub Şaua Bucşoiului, având ca principal afluent Vâlceaua Bucşoaia, între ele ridicându-se Muchia de sub Vârf. Alţi afluenţi ai acesteia sunt Vâlcelul Portiţelor, Vâlcelul Grohotişului, Vâlcelul Furcilor, Vâlcelul de sub Vârf, dar toate nu o “trec” de ordinul 2. Este valea cu cel mai pronunţat caracter alpin din bazinul Glăjerie, având o suprafaţă bazinală de 4,77 km2 .
Valea Mălăieşti îşi are obârşia la altitudinea de @2360m în Şaua Hornurilor, iar după un parcurs de 6,36km se varsă în râul Glăjerie, nereuşind să-i schimbe ordinul, fiind inferioară acesteia, şi anume de ordinul 2. Valea Mălăieşti primeşte cei mai mari afluenţi pe dreapta, cei mai cunoscuţi fiind valea Pietrele şi Valea Caprelor. Are o suprafaţă bazinală de 5,09 km2 .
Valea Ţigăneşti îşi are obârşia la nord de vârful Scara, la altitudinea de @ 2400m, şi primeşte la altitudinea de 1033m un important afluent – valea Velicanu. Are o suprafaţă bazinală de 6,80 km2 , fiind cea mai mare şi importantă vale tributară Glăjeriei.

9.1.6. Morfografia văilor

În sectorul glaciar al bazinului, văile au profil transversal în forma lieterei U, iar în profil transversal apar rupturi de pantă. Rupturile de pantă sunt determinate de structură, caracterul lor obsecvent determinându-le apariţia în profilul longitudinal. Toate văile cu excepţia celor glaciare au un profil longitudinal cu o înclinare generală de peste 400 şi un profil transversal în formă de V.
Sectorul glaciar cuprinde o alternanţă de porţiuni cu pantă foarte redusă de curgere, corespunzătore circurilor şi bazinetelor de pe văile glaciare şi pragurilor majore sau unor porţiuni de repezişuri, uneori praguri mici, acestea din urmă find determinate de structură. Profilul transversal al văilor în acest sector este invariabil în formă de “U”. La contactul cu versanţii se desfăşoară o treaptă coluvio-proluvială, cu materiale grosiere. Unele aparţin glaciarului târziu, fiind fosilizate de depuneri mai recente şi acoperite cu vegetaţie. Altele, sortate granulometric aparţin Holocenului şi sunt mai puţin stabile. Apar şi acumulările masive de gelifracte, sub forma trenelor de grohotiş sau a torenţilor de pietre.
Sectorul fluviatil se desfăşoară în întregime de-a lungul unei suprafeţe montane împădurite. Profilul longitudinal al acestui sector prezintă de-a lungul său numeroase rupturi de pantă, variabile ca dimensiuni, dar mult inferioare sectorului glaciar, sub forma repezişurilor şi cascadelor (determinate de structură sau de stânci prăvălite în talvegul văii). Profilul transversal apare sub forma unui “V” mult mai larg, cu deschiderea accentuată spre avale.

9.1.7. Aspectul interfluviilor şi tipologia versanţilor

Instalarea glaciaţiunii a avut o consecinţă morfologică importantă, şi anume a constat în reducerea spaţiilor interfluviale. Interfluviile plate, determinate ori de structură, ori de nivele de eroziune, iniţial mult mai largi, sunt transformate treptat, prin ramificarea şi înaintarea regresivă a afluenţilor, dar şi prin evoluţia versanţilor în sectoare înguste sau chiar printr-o înşiruire de martori de eroziune despărţiţi de înşeuări. Ca exemplu foarte bun poate fi citat în acest sens custura Padina Crucii. De altfel şi culmea care porneşte de la Vf. Omu şi ajunge în şaua hornurilor pentru a urca apoi pe vârful Scara a fost afectată de îngustarea impusă de două circuri: Gaura şi Mălăieşti. De asemenea interfluviile ascuţite se dezvoltă şi datorită modelării exercitate de torenţii opuşi, exemple clare fiind Creasta Balaurului, Creasta Văii Rele, precum şi majoritatea crestelor dintre văile alpine de pe muntele Bucşoiu. Versanţii văilor reprezintă suprafeţe de racord între albii în special minore şi interfluvii. Tipurile de versanţi din bazinul Glăjerie diferă mult în sectorul glaciar decât în sectorul fluviatil, ca urmare a premiselor genetico-evolutive şi geologice. Versanţii văilor şi circurilor glaciare prezintă, în general, un aspect concav. În baza profilului, caracterul concav-rotunjit este întrerupt de văile râurilor actuale, care s-au adâncit atât în trecut, prin acţiunea torenţilor subglaciari, cât şi în prezent, prin acţiunea fluvio-torenţială. Versanţii văilor din sectorul fluviatil au, în general, caractere rectilinii, cu o uşoară concavitate spre bază, ca rezultat al tendinţei de formare a unei lunci incipiente.

9.1.8. Expunerea versanţilor

Potenţialul expoziţiilor oferite de bazinul Glăjerie este în mod evident rezultatul orientării reţelei hidrografice (nord-sud) şi şi a stadiului ei evolutiv, din ritmul adâncirii reţelei de drenaj dezvoltându-se versanţi cu orientări diverse, ceea ce implică la nivelul acestora un potenţial evolutiv diferenţiat.

9.1.8.1. Faţă de direcţia nordului

Dezvoltarea bazinului Glăjerie este pe direcţie sud-nord. De această expunere nordică se leagă aproape toate caracteristicile modelării actuale. Umbrirea versaţilor în majoritatea orelor din zi, umezeala care persistă datorită acestei umbriri, temperaturile scăzute datorate acestor factori determină accelerarea proceselor de alterare a rocilor şi pregătesc astfel roca pentru o mai eficientă eroziune.

9.1.8.2. Faţă de soare

Radiaţia solară reprezintă sursa primară a tuturor proceselor de la nivel terestru. Orientarea suprafeţelor înclinate în raport cu durata insolaţiei condiţionează repartiţia regimului caloric, al precipitaţilor atmosferice, al umidităţii aerului şi solului, influenţând în mod diferit procesele morfodinamice, repartiţia solurilor şi vegetaţiei. Expoziţia versanţilor, alături de succesiunea anotimpurilor, este un factor important în determinarea gradului de insolaţie. Factorul care crează inconsecevenţe în mersul parametrilor meteorologici este în primul rând altitudinea (energia de relief este de 1660m în bazinul Glăjerie), altitudine care intervine printr-o accentuare a diferenţelor termice şi de umiditate pe expoziţiile opuse. Totodată, radiaţia solară directă, responsabilă pentru contrastele impuse prin orientare, creşte cu înălţimea ca urmare a purificării atmosferei, iar cea difuză scade.
Rolul cel mai important în determinarea cantităţii de radiaţie solară primită de suprafaţa topografică, iar implicit a gradului de insolaţie îl deţine stadiul de evoluţie a reţelei hidrografice prin tipurile cărora ea le dă naştere. Văile înguste şi adânci ale acestui perimetru montan prezintă în ansamblul lor însuşirile versantului nordic, deci umbrit. Aici aceeaşi cantitate de radiaţie solară trebuie să încălzească un areal mai vast, din cauza gradului accentuat de fragmentare. “Expunerea a jucat de asemenea un rol important în dezvoltarea fenomenelor morfoclimatice, specifice periglaciarului, care au frecvenţa cea mai mare pe panta nordică şi nord-estică a masivului.” (Valeria Velcea – Masivul Bucegi – Studiu geomorfologic)

9.2. MORFOMETRIA

9.2.1. Hipsometria

Bazinul hidrografic Glăjerie se desfăşoară pe direcţie generală sud-nord cu o diferenţă de nivel de 1660m. Altitudinea maximă (2490m) se înregistrează în apropiere de Vârful Omu, pe cumpăna de ape a bazinului, cea mai mică altitudine fiind la confluenţa Glăjeriei cu Ghimbavul, la 830m. Acest fapt se reflectă asupra analizei generale a componentelor fizico-geografice.
În cadrul bazinului morfohidrografic Glăjerie am stabilit şi analizat 5 trepte hipsometrice (780-1300m, 1300-1600m, 1600-1900m, 1900-2400m, şi peste 2400m), care pătrund în lungul bazinului de la vărsarea Glăjeriei în Ghimbav către zona de obârşie sub forma unor trepte.
Prima treaptă (780-1300) a fost aleasă în funcţie de niveul superior al Platformei Predealului, şi anume cel pliocen superior, de 1300m. Mai sus de această altitudine intrăm în abruptul Bucegilor. De remarcat faptul că dealurile Căpăţâna Porcului şi Diham (Baiului) nu se încadrează în această treaptă.
Următoarea treaptă hipsometrică (1300-1600m) corespunde unei rupturi de pantă din profilul longitudinal al culmilor. Această ruptură de pantă urmează unor porţiuni de culmi relativ nivelate pe care le considerăm corespunzătoare suprafeţei Râu-Şes. Dealurile Căpăţâna Porcului şi Diham (Baiului) se integrează în această treaptă, şi vârfurile lor corespund nivelului Râu Şes.
A treia treaptă (1600-1900m) corespunde văilor glaciare exclusiv circurile, şi părţii mijlocii a muntelui Bucşoiu.
Treapta de 1900-2400m include raionul circurilor glaciare şi partea înaltă a muntelui Bucşoiu. Ultima treaptă (peste 2400m) include vârfurile Scara şi Bucşoiu şi partea superioară a cumpenei de apă care trece pe lângă Omu.
Realizarea diagramei circulare care relevă ponderea (ca suprafaţă a treptelor hipsometrice) pune în evidenţă faptul că ponderea cea mai mare o are treapta de 780-1300m. Aceasta se desfăşoară până la poalele Bucegilor, reprezentând mai mult de o treime (35%) din suprafaţa bazinului. Următoarele trepte (1300-1600m şi 1600-1900m) se desfăşoară fiecare pe 19% din suprafaţa bazinului. Treapta de 1900-2400m se extinde pe 26% din suprafaţă, iar cea mai puţin extinsă este aceea de peste 2400m, cu un procent din suprafaţă.

9.2.2. Densitatea fragmentării reliefului

“În toţi Carpaţii Meridionali nu există nici o regiune atât de fragmentată ca regiunea munţilor Bucegi .” (Emm de Martonne)
Doamna Valeria Velcea dă pentru abruptul nordic valori de 3km/km2, diferenţiind această zonă de abruptul vestic unde litologia (calcare) impune o altă valoare: 2km/km2. Densitatea fragmentării reliefului este condiţionată de litologie, de varietatea reliefului şi a proceselor geomorfologice, toate acestea impunând varietate densităţii fragmentării reliefului. Pe ansamblu, bazinul morfohidrografic Glăjerie prezintă o densitate a fragmentării reliefului de 3,25 km/km2.
O hartă a densităţii fragmentării sau o simplă hartă a reţelei de râuri din bazinul Glăjerie pune excelent în evidenţă contrastul dintre densitatea fragmentării în Bucegi şi densitatea fragmentării în zona din faţă (Clăbucetele Predealului), limita nordică a Bucegilor fiind încă o dată justificată pe criterii morfometrice.
Harta densităţii fragmentării s-a realizat pe baza metodei pătratelor module. S-a trasat astfel un caroaj kilometric care a împărţit suprafaşa bazinului în pătrate module, cu suprafaţa constantă de 1 km2, după care s-a extras în totalitate reţeua de talveguri (inclusiv văile seci). S-a aplicat apoi raportul dintre lumgimea reţelei de talveguri şi suprafaţa fiecărui caroiaj.
Arealele cu valori ale densităţii fragmentării reliefului între 4 şi 5 km/km2 corespund muntelui Bucşoiu, brăzdat de numeroase văi alpine şi culoare de avalanşă. Cele mai mari valori ale densităţii fragmentării (peste 5km/km2) se găsesc la obârşiile brăzdate de hornuri ale văilo glaciare Mălăieşti şi Ţigăneşti precum şi la obârşia văii Bucşoiului. Un alt areal de mare densitate a fragmentării se află în sectorul superior al bazinului, unde înainte de confluenţa Glăjeriei cu valea Mălăieşti, aceasta primeşte atât un mănunchi de afluenţi pe stânga, (de pe muntele Bucşoiu), cât şi câţiva de pe dreapta (vâlcelul Dihamului şi Valea lui Ţimen).
Diagrama circulară pentru harta densităţii fragmentării arată următoarele: mai mult de o treime din suprafaţa bazinală este ocupată de suprafeţe cu fragmentare de 3-4 km/km2; următorul interval (ca extindere) este cel de sub 3 km/km2, acesta ocupând 29% din suprafaţa bazinului; 20% din suprafaţa bazinului sunt deţinute de suprafeţele cu o densitate a fragmentării de 4-5km/km2 iar valorile maxime, de peste 5km/km2 corespund unui cu o extindere de 15% din suprafaţa bazinului.

9.2.3. Energia de relief

Adâncimea mare a fragmentării în această zonă a abruptului nordic a constituit un criteriu solid pentru delimitarea masivului faţă de zona din faţă (Clăbucetele Predealului), denivelarea fiind aici de peste 1000m. Diferenţa dintre altitudinea maximă şi cea minimă din bazinul Glăjerieeste de 1660m. Această valoare mare a energiei de relief se datorează şi basculării sinclinalului către sud. Adâncimea este mare în sectorul glaciar (500m). Adâncimea fragmentării reliefului reflectă gradul de adâncire a văilor în funcţie de nivelul de bază local, fiind dependentă de alcătuirea litologică şi stadiul de evoluţie a regiunii. Influenţa stadiului de evoluţie a regiunii este absolut evidentă, cele mai mari valori ale energiei de relief aparţinând muntelui, un uscat mult mai vechi decât zona din faţă, zonă care a funcţionat tot timpul Cretacicului ca un golf al depresiunii Bârsei (G. Murgeanu şi D. Patrulius), colmatarea regiunii punându-şi amprenta asupra energiei de relief. Energia reliefului, ca rezultat al adâncirii reţelei de drenaj, reprezintă un element ce redă amplitudinea altimetrică pe care se desfăşoară procesele geomorfologice actuale, fiecare talveg şi gură de vărsare constituind bază locală de eroziune. Valoarea acestui parametru este ridicată în întregul bazin.
Pentru o apreciere mai corectă a energiei de relief din bazinul Glăjerie am adoptat pentru realizarea hărţii metoda izoliniilor. Astfel, după delimitarea curbelor de nivel principale, cu ajutorul cărora s-au stabilit punctele de intersecţie ale acestora cu reţeaua de talveguri (temporară şi permanentă), din aceste puncte situate de-a lungul talvegurilor s-au dus perpendiculare pe curbele de nivel până la cumpăna de ape a bazinului, fără a intersecta vreo vale. Locurile sau punctele de intersecţie cu curbele de nivel principale au fost stabilite ca puncte de altitudine relativă în raport cu reţeaua de talveguridin cuprinsul bazinului hidrografic, şi care, prin unire dau izoliniile caracteristice hărţii energiei reliefului.
Din construcţia hărţii au rezultat 12 intervale de valori ale energiei reliefului. Cele mai meri valori se înregustrează pe muntele Bucşoiu, unde se întâlnesc valori de peste 1100m (vârful Bucşoiu are 2481m, pe când talvegul văii Glăjerie are altitudini de la 830m la 1450m).

9.2.4. Pantele

“Escaladarea Bucegilor din orice punct are în cale acelaşi obstacol – abrupturile de la periferia masivului.”(Valeria Velcea).“Din mersul curbelor de nivel desprindem clar prezenţa pantelor în trepte ca o trăsătură esenţială pentru întreg masivul. Anticipăm că această situaţie se datoreşte elementelor de ordin structural.” (Valeria Velcea)
În studiul geomorfologic consacrat Bucegilor, doamna Valeria Velcea deosebeşte în Bucegi două mari zone în care pantele comportă caractere diferite: zona externă, un mare abrupt structural, şi zona internă dominată de suprafeţe structurale. Bazinul Glăjerie se suprapune total pe zona externă, aici suprafeţele structurale lipsind, reflectarea feţelor de strat în relief manifestându-se prin prezenţa brânelor (poliţe stucturale). Declivitatea generală a suprafeţelor din cadrul bazinului Glăjerie se caracterizează prin prezenţa tuturor categoriilor de pante, de la valori de 0-20 pe ineterfluvii, talveguri şi fundurile circurilor glaciare până la valori de peste 800 pe versanţii abrupţi ai muntelui care sunt frecvent surplombaţi, deci cu valori ce depăşesc 900.
Harta pantelor a fost realizată cu ajutorul extensiei 3D Analyst, a programului Arc Wiew, care dă posibilitatea unor evaluări foarte corecte,harta fiind foarte exactă. În funcţie de ponderea pantelor în bazinul Glăjerie au fost stabilite 4 categorii ale geodeclivităţii versanţilor, 0-120, 12-300, 30-450, peste 450. Pantele din prima categorie (0-120) corespund şesului aluvial din sectorul inferior al bazinului, precum şi fundurilor celor două circuri (Mălăieşti şi Ţigăneşti). De asemenea aceste pante mici sunt caracteristice şi pragurilor glaciare, unor praguri structurale şi unor resturi din vechile suprafeţe de nivelare. Cea de-a doua categorie (12-300) corespunde nivelului Predealului precum şi fundurilor de văi glaciare. Ultimele două categorii de pantă corespund versanţilor, ultima categorie fiind specifică pentru abrupturile muntelui Bucşoiu, pentru zona hornurilor Mălăieşti şi Ţigăneşti, precum şi pentru porţiuni din versanţii Padinei Crucii, muntelui Velicanu şi Ţigăneşti.
Diagrama circulară realizată după harta pantelor arată următoarele: aproape jumătate (44%) din pantele din bazinul Glăjerie sunt cuprinse în intervalul 12-300; aproape o treime din suprafaţa bazinului (27%) revine pantelor de 30-450; 22% din suprafaţa bazinului are pante de 45-900; Cea mai mică pondere o au pantele cuprinse în intervalul de 0-120. Acestea au o pondere în cadrul bazinului de 7 procente.
De remarcat că în toată zona abruptului pantele de peste 450 se prezintă sub forma unor fâşii care înconjoară munţii. Este vorba de abrupturile structurale care mărginesc brânele. Nuanţele mai închise (intevalul 30-450) corespund feţelor de strat, brânelor propriu-zise.

9.3. TIPURI GENETICE DE RELIEF

9.3.1. Relieful petrografic

“Conglomeratele cenomaniene (de fapt albiene – nn) şi calcarele tithonice conferă forme pitoreşti abrupturilor grandioase ce par că se prăvălesc spre est asupra văii Prahovei sau spre nord şi vest asupra şesului Braşovului. “ (Emm. De Martonne)
Relieful bazinului Glăjerie se dezvoltă în întregime pe suportul rocilor sedimentare, aici predominând conglomeratele, apoi gresiile de Babele şi cele ale stratelor de Sinaia, urmate de calcarele din care sunt formate câteva olistolite (dar sunt întâlnite frecvent şi printre ruditele conglomeratelor), care au cea mai mică extindere. Formele de relief din această zonă au ca suport aceste trei tipuri de roci, care cu toate că iau parte pasiv la morfogeneză, joacă un rol important alături de structură, oferind o notă distinctivă peisajului geomorfologic în funcţie de reacţia lor specifică la eroziune. Foarte multe forme de relief petrografic sunt legate de procese periglaciare: “În categoria formelor periglaciare includem şi formele clastocarstice, lapiezurile şi dolinele din cadrul conglomeratelor şi gresiilor. Condiţiile climatice specifice au determinat dezvoltarea drenajului subteran şi de suprafaţă. Astfel, ele s-au format în urma topirii unei mase de zăpadă şi gheaţă. În felul acesta explicaţia genezei dolinelor şi lapiezurilor (sunt forme de coraziune care pot să apară în condiţii periglaciare dar nu au origine periglaciară n.n.) de acest tip revine periglaciarului fosil.” (Valeria Velcea)

9.3.1.1. Relieful petrografic dezvoltat pe gresii

Este răspândit la extremităţile bazinului, pe de o parte în sectorul superior, pe înălţimile muntelui Bucşoiu, în zona din jurul Vârfului Omu, Şaua Hornurilor şi chiar pe vârful Scara, unde întâlnim gresia de Babele, iar pe de altă parte în sectorul inferior al bazinului, corespunzător nivelului Predealului, unde relieful se dezvoltă pe formaţiunile stratelor de Sinaia. În acest ultim tip de roci, mult mai rezistente la eroziune decât conglomeratele s-a dezvoltat un relief masiv, în care culmile au aspect rotunjit, şi un tip de văi cu puţine praguri în profil longitudinal. Aceste formaţiuni sunt compacte, rezistente dar eterogene, fisurate şi permeabile şi se caracterizează printr-o mare varietate de facies. În funcţie de mărimea granulelor deosebim o întreagă gamă petrografică, de la gresia argiloasă (cea mai fină), care duce la acumulări de nisip, şi până la gresia conglomeratică (gresia cea mai grosieră) care generează la baza versanţilor conuri de pietrişuri. Gresiile eterogene şi cu granule mai mari sunt mai uşor atacate; în schimb cele fine şi omogene se desfac în bucăţi mai mari, asemenea granitului. În ansamblu, Stratele de Sinaia opun o rezistenţă deosebită la eroziune, fapt vizibil în relief prin păstrarea nivelului Predealului de 1300m în partea inferioară a bazinului Glăjerie, sub forma unor interfluvii de o netezime surprinzătoare. Stratelor de Sinaia le sunt caracteristice şi degradările de teren, care sunt puse pe seama tectonizării accentuate, fapt care uşurează pătrunderea apelor meteorice.Din complexul acestor formaţiuni, cele mai uşor degradabile sunt marnele, care strică astfel stabilitatea internă a formaţiunilor (Valeria Velcea,1961). Microlapiezuri se întâlnesc în sectorul superior al bazinului, pe gresiile de Babele, formarea lor fiind legată de acţiunea chimică a apei din precipitaţii dar şi de stagnarea zăpezilor în arealele cu diaclaze. În sectorul inferior nu se întâlnesc lapiezuri pe gresii datorită durităţii rocilor, datorită faptului că acestea aflorează mai mult de-a lungul talvegurilor (dar unde sut acoperite cu aluviuni şi galeţi), unde dau versanţi abrupţi cu procese de versant frecvente, şi datorită solurilor mai profunde de aici şi pădurii care încetinesc procesele de modelare.

9.3.1.2. Relieful petrografic pe conglomerate

Acestui tip de rocă îi revine în bazinul Glăjerie cea mai mare extindere. Morfologia reflectă două elemente de natură strict litologică: natura cimentului şi a natura galeţilor. În general cimentul este calcaros, ceea ce face ca unele caractere morfologice să amintească de zonele calcaroase (vezi paragrafele de mai jos referitoare la peşteri). Când în masa cimentului sunt înglobate blocuri de calcar caracterul este şi mai pregnant. Totuşi, formele rezultate pe conglomerate sunt de mai mici dimensiuni, şi nu au personalitatea celor dezvoltate pe calcare, aşadar nu putem vorbi decât de un relief pseudocarstic. Ca rezultat al intercalaţiilor de gresii se dezvoltă nivele litologice locale. Datorită coerenţei, conglomeratele dezvoltă abrupturi până la verticală, extrem de pitoreşti, mai ales pe muntele Bucşoiu. Dovada evoluţiei înaintate a reliefului dezvoltat pe conglomerate de Bucegi o constituie nisipurile provenite din descompunerea avansată a rocii. Eroziunea eoliană a determinat apariţia unor forme de relief rezidual sub formă de stânci ciudate, chiar babe. Bisericuţa din Ţigăneşti, Colţii Ţigăneşti, Căciula lui Ţepeş, Turnurile Ţigăneşti, colţii La Scară sunt exemple sugestive pentru acest tip de relief conglomeratic. Formele citate mai sus sunt specifice etajului periglaciar şi poartă atât amprenta coraziunii, cât şi a gelivaţiei. Dovada evoluţiei înaintate a reliefului dezvoltat pe conglomerate o reprezintă nisipurile, rezultate în urma descompunerii avansate. Ele se întâlnesc pe cumpăna superioară a bazinului Glăjerie. Doamna Valeria Velcea remarca încă din 1961 că zona înaltă a masivului se află sub protecţia unui înveliş de nisip (“hamada Bucegilor”) rezultat în urma dezagregării chimice a rocilor sub influenţa învelişului de zăpadă şi a celorlalte categorii de precipitaţii care cad în timpul anului. Prezenţa lui poate fi însă pusă şi pe seama degradării gresiei de Babele prin coraziune. Datorită fluvio-torenţialităţii de pe versanţii văii Bucşoiului apar martori conglomeratici de tipul celor din Ceahlău sau Ciucaş, care au rezultat în mare parte în urma îngustării spaţiilor interfluviale, şi în urma dezvoltării torenţilor opuşi de pe unele creste secundare. În cadrul conglomeratelor se remarcă o eroziune diferenţială datorită tipului de conglomerat (conglomeratele pot fi calcaroase, cu elemente cristaline, gresii, etc.) sau datorită tipului de agent (vânt, ape curgătore, zăpadă). Adesea, la contactul dintre două pachete conglomeratice se dezvoltă grote, uneori pe adevărate aliniamente care urmăresc aceste contacte litologice.
O foarte frumoasă arcadă se găseşte lângă vârful Scara, formată prin eroziune diferenţială la limita dintre conglomerate şi calcarele unui olistolit.
Peşteri. În căldarea Ţigăneşti, Clubul de speologie “Emil Racoviţă” Bucureşti a descoperit, în 1983 două peşteri dezvoltate în conglomerate, ambele situate la 2275m altitudine, la nord de vârful Scara.
Peştera 1 din Bucşoiu (peştera de pe Valea Pietrele) este situată la 2352m altitudine (cota intrării superioare), în versantul drept al văii Pietrele de pe faţa de nord-vest (spre valea Mălăieşti) a muntelui Bucşoiu. A fost descoperită de Emilian Cristea şi explorată la 22.09.1967 de geograful Vasile Sencu şi alpinistul Emilian Cristea (informaţii verbale).
Peştera a fost explorată pe parcursul mai multor deplasări de Clubul de speologie “Emil Racoviţă” din Bucureşti, ajungându-se la concluzia că are 373m dezvoltare şi 59 (-3/+56)m denivelare. Au fost urcate două cascade (5 şi 11m); s-a lucrat masiv la o derocare ce a permis descoperirea a aproape 52m de noi galerii. Extensia peşterii este de 123 metri, indicele de ramificare 3.03. Este peştera cu galerii active situată la cea mai mare altitudine din România (2406m) şi cavitatea dezvoltată în conglomerate situată la cea mai mare altitudine din munţii noştri. Este cea mai rece peşteră fără gheaţă din ţară (0o în iulie 1986). Această peşteră are galeriile dezvoltate iniţial în regim inundat şi apoi modelate de scurgerea cu nivel liber. Nivelele de eroziune sunt ample şi bine păstrate. De asemenea speleotermele sunt prezente. Galeriile au în general secţiuni destul de lejere şi sunt dezvoltate de-a lungul unui sistem de diaclaze orientate SV-NE .

9.3.1.3. Relieful petrografic dezvoltat pe calcare

Relieful dezvoltat pe calcare este slab reprezentat datorită întinderii reduse a suprafeţelor calcaroase, carstul fiind slab evoluat. De fapt nici nu putem vorbi de suprafeţe calcaroase, ci de apariţii insulare ale unor olistolite calcaroase prinse în molasa albiană a conglomeratelor de Bucegi, pe care se dezvoltă lapiezuri incipiente. Prezenţa hornurilor Mălăieşti şi Ţigăneşti este atribuită de doamna Valeria Velcea (Masivul Bucegi – Studiu geomorfologic, 1961) tot acestor blocuri mari de calcar, pe seama cărora s-au format, printr-un proces de eroziune-nivaţie. Olistolitele calcaroase dezvoltă la baza lor conuri de grohotiş care le fac forte uşor de recunoscut pentru că dintre toţi martorii petrografici, numai cei calcaroşi formează la poalele lor o acumulare de gelifracte. În cadrul reliefului carstic putem vorbi şi de mici lapiezuri care apar pe galeţii mai mari ai conglomeratelor.

932 Relieful structural

“ Masivul Bucegi este masivul cel mai complex structural şi morfologic al Carpaţilor Meridionali ” (V.Mihăilescu – Carpaţii sud-estici).
Dacă în majoritatea ariilor carpatice morfostructura nu constituie o trăsătură pronunţată în fizionomia reliefului, peste structură suprapunându-se niveluri şi suprafeţe de eroziune (Iuliana Armaş), în bazinul Glăjerie principalul tip de relief pe care se grefează celelalte este cel structural.
Prin morfologia masivului acest tip de relief este dominant şi coordonator, şi se referă la contrastul dat de poziţia şi dispunerea stratelor. Aspectul morfostructural al Bucegilor este conturat de prezenţa sinclinalului suspendat, asimetria lui şi căderea pe care o prezintă spre sud, formele rezultate îmbrăcând fidel aspectele menţionate (Valeria Velcea). Din punctul de vedere al doamnei Valeria Velcea, abruptul Bucegilor constituie o imensă frunte de cuestă tectono-erozivă. Denivelarea de peste 1000m caracteristică abruptului nordic de asemenea nu poate fi explicată decât prin conlucrarea tectonicii (continua ridicare pe care au suferit-o Bucegii de la exondare până în Holocen) şi a eroziunii. Spre deosebire de abrupturile estic şi vestic, care corespund celor două flancuri ale sinclinalului, cel nordic, pe care se grefeză bazinul Glăjerie nu este un flanc de sinclinal, înălţimile mari din această zonă datorându-se basculării sinclinalului către sud.
În ceea ce priveşte relieful dezvoltat pe strucrturi cutate din faţa Bucegilor (pe strate de Sinaia), lărgimea cutelor din perimetrul bazinului Glăjerie este de ordinul sutelor de metri până la ordinul kilometrului. În majoritate este vorba de cute normale drepte sau aplecate, distingându-se un anticlinal şi două sinclinale, citate de D. Patrulius în lucrarea “Geologia masivului Bucegi şi a culoarului Dâmbovicioara” şi anume: anticlinalul Pichetul Roşu, cu nucleu de fliş şi conglomerate apţieme, sinclinalul Ţigăneşti – Căpăţâna Porcului şi sinclinalul bifurcat al Dihamului. Sinclinalul Ţigăneşti – Căpăţâna Porcului este separat de sinclinalul Dihamului printr-o mare falie longitudinală: falia Glăjeria-Velicanul Mic, care se urmăreşte începând din Valea Coştilei, în direcţia Velicanul Mic.

9.3.2.1. Forme structurale

“Relieful de cueste din masivul Bucegi este cel mai impunător.” (Geografia României, vol III, 1983).
Cuestele, în Bucegi pot fi grupate în două mari categorii ¾ tectono-erozive şi erozive. Bazinului Glăjerie îi corespund primele, care încadrează sub forma unui semicerc edificiul Bucegilor. Geneza acestora este mixtă, pe de o parte acţiunea de eroziune a primei generaţii de văi şi pe de altă parte tectonica, reflex al continuei ridicări pe care au suferit-o Bucegii de la exondare până în holocen (Valeria Velcea). În cadrul acstor cueste, suprafeţele structurale corespund brânelor iar capetele de strat abrupturilor. Relieful structural secundar cuprinde aşadar forme structurale de dimensiuni mai mici, care se suprapun pe marea unitate structurală reprezentată de abruptul Bucegilor.
Abrupturi structurale formate pe capetele stratelor se dezvoltă pe tot versantul nordic al Bucegilor, cu o dezvoltare mai amplă la est de valea Mălăieşti (toate abrupturile şi pereţii muntelui Bucşoiu).
Brânele (brâurile) sunt suprafeţe orizontale sau uşor înclinate datorate rezistenţei mai mari a stratelor care formează suprafaţa structurală, aşadar formate prin eroziune selectivă, şi apar ca nişte trepte cu lăţimi de 0.5 – 1m. Brânele dau în mare măsură originalitatea peisajului abruptului Bucegilor, asemănându-se din acest punct de vedere doar cu Ceahlăul şi într-o anumită măsură cu Ciucaşul. În bazinul Glăjerie brânele apar pe tot abruptul Bucegilor, în special dar în special pe muntele Bucşoiul.. Pe acest munte există câteva brâne care au înlesnit crearea unor trasee turistice pentru că permit abordarea unor versanţi abrupţi de-a lungul lor. Este cazul de exemplu pentru Brâna Caprelor care leagă creasta Bucşoiului de Valea Mălăieşti. De asemenea poteca Tache Ionescu, care “încinge” muntele Bucşoiu, din şaua de la Pichetul Roşu până în valea Mălăieşti urmează pe multe sectoare suprafeţe structurale. O porţiune din acest traseu (dintre punctul numit “La Prepeleac” şi cel numit “Omagiul Doamnei”) se numeşte Brâul Miresei, şi corespunde tot unei feţe de strat.
Alt brâu cunoscut este Brâul mare al Bucşoiului. Acest brâu este o continuare a Brâului Mare al Morarului şi începe din valea Morarului, urcă pe versantul stâng al văii traversând curând Şiştoaca Ţimbalului, şi ajunge în creasta Bucşoiului Mic sub peretele stâncos numit “Creasta La Balaur”. Coboară apoi puternic printr-o zonă acoperită cu vaste tufărişuri de jnepeni, intersectează Şiştoaca Răsucită, Vâlcelul Portiţelor, trece peste o muchie după care ajunge pe o platformă stâncoasă şi îngustă cu caracter evident de suprafaţă structurală, apoi străbate un horn (afluent al vâlcelului Portiţelor) unde prezintă o mare discontinuitate, şi traversează Vâlcelul Grohotişului pentru a ajunge în Valea Bucşoiului. De aici, din dreptul Turnului cu Jnepeni (martor de eroziune pe conglomerate), trece pe sub Muchia de sub Vârf şi ajunge în Vîlceaua Bucşoaia intrând pe muntele Bucşoiul Mare. De aici brâul este foarte puţin străbătut de drumeţi şi se îndreaptă către nord-est traversând numeroase vâlcele şi organisme torenţiale ce întretaie acest versant între care Valea Crăpată, până dincolo de Valea Rea, de unde se pierde în coastele ce coboară din creasta Bucşoiului Mare către nord-est. Brâul este traversat des de alpinişti şi pe unele porţiuni de ciobani.
Surplombele se prezintă ca nişte forme aparte, acolo unde versanţii au înclinări mai mari de 900. Sunt destul de puţine cele structurale, adică cele formate acolo unde stratul de deasupra a fost mai dur decât cel de dedesupt, predominând cele formate prin prăbuşiri de blocuri din pereţi în urma cărora au rămas goluri.
Văile structurale sunt toate obsecvente cu multe rupturi în profil longitudinal. Caracterul obsecvent se datorează basculării sinclinalului către sud, şi nu datorită unui flanc de sinclinal (cum sunt abrupturile Prahovean sau Brănean) valea Mălăieşti aflându-se chiar în zona axială a sinclinalului (doamna Valeria Velcea o denumea “valea obsecventă sinclinală Mălăieşti”).

9.3.2.2. Influenţe structurale

Influenţele structurale au avut un rol de seamă atât în modelarea glaciară, căreia i-au coordonat acţiunea, cât şi în modelarea periglaciară pleistocenă şi crio-nivală actuală. În sectorul glaciar se remarcă prezenţa unor praguri glaciare care corespund unor praguri structurale. Văile obsecvente au înlesnit dezvoltarea treptelor glaciare, pe seama rupturilor anterioare de pantă (ex: văile Mălăieşti şi Ţigăneşti), de aceea nici treptele glaciare nu ne pot spune nimic cu privire la vârsta glaciaţiunilor (Valeria Velcea). Pentru toate văile glaciare din Bucegi doamna Velcea pune problema alimentării dintr-o suprafaţă structurală acoperită cu firn (este cazul circului secundar de pe Mălăieşti, care este un circ în pantă şi circurilor în trepte, aflate pe ambele văi). Aceleaşi influenţe ca cele menţionate la sectorul glaciar au condus la apariţia unor praguri structurale, în lungul sectoarelor de vale menţionate la relieful fluviatil. Structura a imprimat văilor în ambele sectoare (glaciar şi fluviatil) un caracter obsecvent.

9.3.3. Relieful sculptural

Reconstituirea unor suprafeţe corespunzătoare unor vechi cicluri de modelare în bazinul Glăjerie este îngreunată de trei importante aspecte: friabilitatea conglomeratelor care cu greu pot păstra moştenirea unor mai vechi reliefuri, glaciaţiunea care a prin eroziunea exercitată a îngustat spaţiile interfluviale în detrimentul vechilor suprafeţe şi factorul structural care complică interpretările, suprafeţe de nivelare putând fi confundate cu suprafeţe structurale. Aşadar, în ceea ce priveşte nivelele Borăscu şi Râu Şes, toate afirmaţiile făcute în acest capitol rămân la nivelul de speculaţii.
Bazinul Glăjerie se înscrie într-o zonă care a constituit obiectul a numeroase cercetări geomorfologice în care platformele de eroziune au suscitat un viu interes, şi anume regiunea Bucegi – Piatra Craiului.
Primul care ridică problema suprafeţelor de nivelare din Bucegi este Emm. de Martonne, care în urma observaţiilor de pe teren efectuate la începutul secolului trecut şi-a publicat concluziile în lucrarea Recherches sur l`evolution morphologique des Alpes de Transylvanie (1906-1907). De Martonne recunoaşte în partea superioară a masivului o suprafaţă de eroziune veche, unul din argumente fiind acela că de oriunde ar fi priviţi, masivul atrage atenţia prin forma lui tabulară, iar alt argument fiind neconcordanţa înclinării stratelor cu înclinarea acestei suprafeţe. Totuşi, autorul nu consideră această suprafaţă ca fiind Borăscu, ci mai degrabă Râu-Şes. “În general însă, suprafaţa podişului face un unghi cu înclinarea stratelor,care sunt retezate pe un plan uniform şi acest fapt duce la concluziile lui de Martonne că Bucecii (vechea denumire, n.n.) sunt nivelaţi prin eroziune şi alcătuiesc o platformă, care deşi foarte înaltă, după Emm. de Martonne, nu poate fi Platforma Borescu (vechea denumire n.n.), ci a doua platformă carpatică: Râu Şes”. (George Vâlsan)
De Martonne concluzionează că în Bucegi platforma Borăscu nu mai există ca element înscris în morfologie dar toate paragrafele referitoare la platformele de eroziune din Bucegi sunt pline de ezitări, prudenţă pe deplin justificată de lipsa hărţilor şi insuficienta cunoaştere a geologiei la timpul respectiv.
Părerea că în Bucegi nu există platforma Borăscu a fost contestată de Vâlsan (1939), care o vede înscrisă în partea superioară a masivului. Nicolae Orghidan (1931) şi Valeria Micalevich Velcea (1961) o localizează în jurul vârfului Omu, doamna Velcea considerând platoul Bucegilor ca un relief derivat din platforma Borăscu, readaptat la structură. Toţi cercetătorii citaţi mai sus au negat echivalarea “platoului Bucegilor” cu platforma Râu-Şes de către de Martonne. Dacă admitem că în jurul vârfului Omu se mai păstrează o rămăşiţă din platforma Borăscu, mai precis o poliţă dominată de martori de eroziune aflată la altitudinea de ± 2450m, atunci putem spune că în bazinul Glăjerie întâlnim platforma Borăscu, în zona cumpenei de ape care trece chiar pe lângă Omu.
De asemenea, pe baza analizelor morfometrice având la bază profilele longitudinale ale culmilor putem considera că şi alte culmi păstrează resturi din platforma Borăscu, nu atât ca suprafaţă cât ca nivel. O treaptă superioară a nivelului Borăscu ar putea exista în zona vârfului Scara, unde este chiar un mic platou, la ± 2410m. Acesta se racordează cu poliţa de sub vf.Omu şi cu Vârful Bucşoiu, precum şi cu o parte din culmea care coboară de la Omu spre Şaua Hornurilor. Urmărind spre nord (din Vf. Scara) culmea Ţigăneşti, remarcăm un alt nivel, probabil un nivel Borăscu inferior, la ± 2200m, din zona Colţilor Ţigăneşti până în Vârful Ţigăneşti. Muntele Padina Crucii nu are cum să păstreze nivelul Borăscu, ea apărând ca formă de relief în cuaternar, în faza glaciară Wurm, când văile Mălăieşti şi Ţigăneşti au avut o evoluţie separată. Aşadar fiind o formă de relief recentă nu a putut păstra o suprafaţă atât de veche cum este Platforma Borăscu.
În Bucegi, platforma Râu-Şes a fost echivalată cu nivelul de eroziune din lungul Ialomiţei, şi cu prispa de 1400 – 1500m de pe versantul de vest şi de nord al Bucegilor. În bazinul Glăjerie, dealurile Căpăţâna Porcului (1593) şi Diham (Baiului – 1581) aflate unul lângă altul şi despărţiţi de o înşeuare de 1492m se află în zona din faţa Bucegilor, corespunzătoare Clăbucetelor Predealului, la nord de izvoarele râului Glăjerie. Chiar dacă Clăbucetele Predealului corespund nivelului Predealului, cele două dealuri, care au altitudini cu peste 200m mai mari decât nivelul superior al Predealului (1300m) fac excepţie. Ele sunt pesemne “decupate” din suprafaţa Râu-Şes, înălţimile lor având corespondent şi pe clina nordică a Bucegilor. Aici (pe versantul Bucegilor) culmile munţilor Ţigăneşti, Padina Crucii şi Bucşoiu au nişte sectoare cu aproximativ aceleaşi altitudini şi înclinări între ± 1700m şi ± 1500m care, de asemenea, se pot racorda cu nivelul Râu-Şes.
Suprafaţa de nivelare cea mai bine păstrată este suprafaţa carpatică de bordură, reprezentată în acest areal carpatic de “Platforma Predealului”, după cum a rămas în literatura de specialitate de la George Vâlsan. “Această veche suprafaţă, pe care o putem numi,spre a o distinge ca o individualitate morfologică deosebită, Platforma Predealului se înfăţişa deci învălurată ca o regiune de coline cu înălţimi domoale, străbătută de văi foarte largi, a căror reţea nu o mai putem descurca astăzi, în întregime acoperită cu soluri profunde, în care apele actuale înaintează foarte uşor. Panta generală se urca în apropierea masivelor vechi unde o găsim mai des în jurul altitudinii de 1300m.” (George Vâlsan)
De fapt, în zona din faţa abruptului nordic al Bucegilor, corespunzătoare sectorului inferior al bazinului Glăjerie, întâlnim două nivele de eroziune, unul pliocen inferior la ±1300m care corespunde unor interfluvii nivelate şi altul la ±1000m, de vârstă pliocen superior (nivelul Predealului). Modelarea treptei superioare de 1300m, din Clăbucetele Predealului a avut loc în condiţiile în care începea să se schiţeze depresiunea Braşov. Acest element desemnează o primă etapă evolutivă. Odată cu pliocenul superior are loc formarea unei noi reţele de văi în bazinul Ghimbavului şi Râşnoavei care duce la suspendarea nivelului Clăbucetelor (la modelarea nivelului Predeal de ±1000m).
Concret, nivelul Predealului se întâlneşte în sectorul inferioar al bazinului, în zona din faţa abruptului nordic al Bucegilor. Nivelul de superior (pliocen superior) se întâlneşte pe trei interfluvii cu aproape aceeaşi altiutdine (1191m, 1191m şi 1190m) de pe stânga râului Glăjerie, precum şi pe interfuviu nivelat al Măgurii Ştrempeni (1171m) sau pe cel al Măgurii Cenuşii. Muchia Turnului (1056m), de asemenea nivelată, şaua “La Ştrempeni”, precum şi alte câteva înşeuări reprezintă nivelul inferior al Preedalului (pliocen inferior).

9.3.4. Relieful fluviatil

Pentru latitudinile la care este situată România, sistemul de eroziune fluviatil este cel mai activ (Valeria Velcea). Acţiunea fluviatilă împreună cu cea fluvio-torenţială, conlucrând în pleistocen cu cea glaciară, au generat sistemul actual de văi şi interfluvii din bazinul morfohidrografic Glăjerie. La acestea se adaugă factorii legaţi de evoluţia platformei Predeal, pentru că intrând în nivelul Predealului apare o nouă generaţie de văi cu caractere morfografice diferite. Cu mici excepţii, nu putem vorbi de relief fluviatil decât în sectorul inferior al bazinului, acolo apele au caracter permanent.
În forma ei actuală reţeaua de văi tributare râului Glăjerie, precum şi râul în sine sunt de vârstă recentă, cuaternară, dar procesul de instalare şi ierarhizare al ei s-a realizat de-a lungul unei lungi perioade de timp. Sistemul fluviatil este reprezentat printr-o reţea hidrografică temporară şi una permanentă. Cea permanentă apare în general la limita litologică dintre conglomeratele de Bucegi şi stratele de Sinaia. Alimentarea râurilor este pluvio-nivală. În funcţie de structura geologică, văile (Mălăieşti, Ţigăneşti, Bucşoiul, Velicanul) sunt obsecvente datorită basculării sinclinalului Bucegilor către sud, şi nu pentru că s-ar dezvolta pe un flanc de sinclinal. Abruptul nordic nu reprezintă ca cel vestic sau estic un imens flanc de sinclinal, văile aflându-se chiar în apropierea axului sinclinalului Bucegilor. Doamna Valeria Velcea chiar a numit valea Mălăieşti “valea obsecventă sinclinală Mălăieşti”.

9.3.4.1. Forme de relief fluviatil

Talvegurile reprezintă forme de relief fluviatil foarte bine reprezentate în bazinul Glăjerie. Având în vedere extinderea mică a şesului aluvial al râului Glăjerie, care nu este în foarte reprezentativ pentru relieful fluviatil precum şi umerii de vale de pe dreapta râului omonim, care sunt în mare parte distruşi de o mai nouă generaţie de văi (Valea Armăsarul, Vâlcelul Dihamului, Vâlcelul lui Ţimen, Valea Nisipu), singurele forme cu adevărat reprezentative pentru acest tip de relief sunt talvegurile. În profilul lor longitudinal, talvegurile prezintă rupturi de pantă datorate în primul rând factorului structural. Pragurile glaciare s-au format tot pe nişte astfel de praguri structurale preexistente. În general versanţii văilor din bazinul Glăjerie încep direct din talveg. Excepţie fac cei din sectorul inferior al bazinului, unde apare lunca incipientă a râului Glăjerie şi cei de pe pragurile glaciare, unde talvegul şerpuieşte pe fundul adesea orizontal al pragului (datorită colmatării acestuia). În rest talvegurile văilor au profile longitudinale pe ansamblu destul de abrupte. De la talvegul râului Glăjerie, cel mai “senil” dintre toate, până la profilele cvasiverticale ale hornurilor Mălăieşti şi Ţigăneşti înclinările profilelor sunt dintre cele mai diverse.
Albii majore. O albie majoră incipientă poate fi observată în sectorul inferior al bazinului, formată de râul Glăjerie. Prezenţa sa eset demonstrată atât de harta pantelor, cât şi de distanţele mai mari dintre curbele de nivel în lateralele râului. D. Patrulius cartează “şesul aluvial” al râului Glăjerie în lucrarea “Geologia masivului Bucegi şi a culoarului Dâmbovicioara”.
Umerii de vale. În urma deplasărilor pe teren, precum şi în urma analizelor morfometrice şi a întocmirii unor blocdiagrame considerăm că umeri de vale în bazinul Glăjerie există doar pe dreapta râului omonim. Pe stânga râului umerii chiar dacă au existat, au fost distruşi de fluvio-torenţialitatea care avea o mare putere de erodabilitate în perioadele interglaciare, mărturie în acest sens stând imensele blocuri de la poalele abruptului nordic al Bucegilor pe care le considerăm forme fluvio-glaciare. Aşadar chiar dacă au existat umeri ai râului Glăjerie pe versantul stâng (corespunzător Bucegilor) al râului Glăjerie, ei au fost distruşi în întregime. Nivelul de umeri de pe stânga râului Glăjerie, puternic fragmentat de noua generaţie de văi – Armăsarul, vâlcelul Dihamului, Valea lui Ţimen, Valea Nisipu se află situat de la o altitudine de ±1300m (la obârşia văii), la o altitudine de ±1100m aproape de confluenţa Glăjeriei cu Ghimbavul. Un nivel superior de umeri poate fi considerat şi cel de la ±1400m.

9.3.4.2. Evoluţia reţelei hidrografice

Nu putem vorbi de evoluţia reţelei hidrografice din bazinul Glăjerie fără a încadra această evoluţie într-o evoluţie de mai mare amploare, şi anume aceea legată de interferenţa a două mari bazine hidrografice – cel al Oltului şi cel al Prahovei.
Vâlsan, referindu-se la captările care au condiţionat forma actuală a bazinului Prahovei, spunea despre bazinul Prahovei că “a pierdut un larg sector între Buceci (forma veche a cuvântului n.a.), răpit de mănunchiul de afluenţi ai Ghimbavului, afluent al Oltului”. Tot în acelaşi context mai afirma: ”atât Ghimbavul cât şi Timişul cât şi Gârnicul – care atacă de la est de Piatra Mare – prin văile lor adânci şi ramificaţiile lor torenţiale numeroase,ameninţă şi acum bazinul Prahovei”.
De fapt Vâlsan considera că “o ofensivă dinspre Câmpia Română actualmente pierde teren pe creasta Carpaţilor”,şi mai mult, considera această înaintare spre sud a cumpenei de apă carpatice drept un fenomen general pentru Carpaţii Meridionali. Depresiunea Braşov oferă un nivel de bază foarte apropiat şi coborât, nivelul de bază chiar dacă mai coborât al Câmpiei Române fiind mult mai depărtat pentru a i se simţi influenţa până la culmea Carpaţilor. Aşadar, Prahova a fost “decapitată”,izvoarele ei fiind mult mai la nord de Predeal, cumpăna a fost mult împinsă spre sud, actualmente menţinându-se această tendinţă de înaintare a bazinului Oltului în detrimentul bazinului Prahovei.
În concluzie, dacă aplicăm raţionamentul pentru bazinul Glăjerie, care se încadrează în cel al Oltului, rezultă faptul că tendinţa este de mărire a spaţiului bazinal în detrimentul bazinului Prahovei, cu care se învecinează.
În privinţa evoluţiei văilor obsecvente din Bucegi, doamna Valeria Velcea, ajunge la urmăroarele concluzii:
“Dacă pentru interiorul masivului întâlnim indicii de fragmentare veche (n.n. şei, vechi linii de drenaj), în scimb pentru bordura acestuia trebuie să admitem existenţa unei reţele hidrografice ale cărei trasee sunt moştenite de reţeaua actuală. Faptul de mai sus se explică prin panta mare pe care o formează capetele de strat ale flancurilor sinclinalului (n.a. abruptul nordic nu este un flanc de sinclinal, dar raţionamentul este valabil şi aici), astfel încât reţeaua stabilită nu a putut oscila ca în cazul flancurilor sinclinalului (n.n suprafeţelor structurale), remanierile fiind astfel excluse. În drenajul apelor se înscrie o nouă serie de văi, legată de însăşi evoluţia generală a masivului şi suprapusă pe contactul conglomeratelor cu stratele de Sinaia sau cu cristalinul de tip Leaota” (Valeria Velcea – Masivul Bucegi – Studiu geomorfologic).
Problema cea mai interesantă care se ridică pentru bazinul Glăjerie este aceea a unei noi generaţii de văi care apare la periferia abruptului nordic. Acest fapt este pus în evidenţă în primul rând prin faptul că văile, în sectorul inferior al bazinului, după ce ies din abruptul Bucegilor îşi micşorează panta în profil longitudinal şi se lărgesc. Acest fapt nu este întâmplător, el este rezultatul unei evoluţii, şi anume: din cretacicul superior regiunea dintre Postăvaru şi Bucegi, în care se găseşte şi sectorul inferior al bazinului Glăjerie, a funcţionat ca un golf al depresiunii Bârsei (G. Murgeanu şi D. Patrulius), aşadar noile tipuri de văi care conlucrau la colmatarea regiunii şi-au pus amprenta în cadrul văilor şi interfluviilor, prin prezenţa unor caractere morfologice noi (văi largi şi interfluvii rotunjite) care corespund nivelului Predealului.
Analiza morfografică precum şi prezenţa unor coturi de 900 în mersul unor văi demonstrează existenţa unor remanieri a reţelei hidrografice. Văile Mălăieşti şi Ţigăneşti, cu puţin înainte de a ieşi din abruptul Bucegilor fac un cot spre NE, deci spre dreapta, cum privim de la izvoare. Prezenţa unor şei în stânga fiecărui cot ne fac să bănuim pentru ambele văi existenţa unor vechi cursuri peste aceste şei (în concavitatea coturilor existând în cazul ambelor văi mari surpări), cursuri care au fost captate de nişte afluenţi ai Glăjeriei care curgeau pe o direcţie SV-NE. De asemenea Valea Nisipu este posibil să fi curs peste şaua “La Ştrempeni”, înspre valea Ghimbavului. Un cot de aproape 900 şi existenţa şeii chiar în continuarea cursului de dinainte de cot ne fac să credem acest lucru.
Aşadar, bazinul Glăjerie se prezintă ca un bazin tânăr, şi extrem de viguros în ceea ce priveşte evoluţia sa viitoare, putând reprezenta un model evolutiv pentru ceea ce Vâlsan considera a fi o ofensivă dinspre bazinele hidrografice ardelene căte cele muntene.

9.3.5. Relieful glaciar

“La podurile netede şi denivelate şi la formele carstice se adaugă, spre obârşiile acesteia (Ialomiţei) şi pe văile de pe versantul nordic (Mălăieşti,Ţigăneşti) sau în nord-est (Valea Cerbului), circurile, văile în palieuri, custurile şi morenele cruţate de eroziune ale gheţarilor pleistoceni. Aceste urme, deşi tipice, nu pot fi comparate cu cele din Făgăraş ori Parâng. Eroziunea activă în conglomerate şi mai ales procesele criogene şi nivale, foarte intense, au distrus, în mare parte, formele glaciare, făcând să se scurgă toate lacurile care, nu rămâne îndoială, au existat şi aici. În fine, uriaşa cantitate de grohotişuri şi târârile de materiale pe cale nivală au acoperit larg morenele laterale şi pe cele din fund.” (V. Mihăilescu – Carpaţii sud-estici)

9.3.5.1. Glaciaţiunea în Munţii Bucegi – elemente generale

Cauzele care au dus la instalarea în pleistocen a gheţarilor în jurul vârfului Omu sunt: altitudinea mare care permitea păstrarea zăpezilor de la an la an, condiţiile climatice specifice (temperaturi sub 00C), prezenţa excavaţiilor în care să se acumuleze zăpada (obârşiile bazinelor hidrografice), şi prezenţa unor suprafeţe slab înclinate care să permită formarea unui firn (Valeria Velcea). Este cert faptul că urmele glaciaţiunii cuaternare sunt legate de bazine hidrografice individualizate, în al căror sector superior (de obârşie) s-a acumulat gheaţa. Urmele acţiunii de modelare glaciară nu se păstreză în forma iniţială, ne având şansa de a se dezvolta pe nişte roci rezistente la eroziunea postglaciară. Astfel, conglomeratul (pe care s-au grefat formele glaciare) au fost foarte puţin rezistente la eroziunea atât fluviatilă cât şi periglaciară care au succedat glaciaţiunii. Acesta este motivul pentru care relieful glaciar din Bucegi nu are personalitatea celui din Făgăraş sau din Retezat. Bucegii au trecut prin două faze glaciare, ca şi celelalte regiuni carpatice care depăşeau 1900m şi păstrau suprafeţe pe care să se poată acumula firn şi zăpadă, pe baza cărora să se poată forma gheaţă. Cele două faze aparţin, după cele mai multe elemente indicatoare Rissului şi Wurmului. Doamna Valeria Velcea, unul dintre pionierii cercetării glaciaţiunii din Bucegi a apelat şi la o altă metodă de datare a fazelor glaciare din Bucegi, şi anume cercetarea minuţioasă a concreţiunilor din peştera Ialomiţei corespunzătore fazelor glaciare şi a orizontului de pietriş, aparţinând interglaciarului. Cel puţin pănă la acea dată se ajunsese la concluzia că în Carpaţi au existat două faze: Riss şi Wurm, şi interglaciarul Riss-Wurm. Rezultatele obţinute în peştera Ialomiţei nu au putut preciza dacă este vorba despre Riss şi Wurm sau despre Wurm I şi Wurm II. La această metodă s-a recurs datorită faptului că urmele modelării glaciare nu au fost păstrate fidel de rocile care alcătuiesc cea mai mare parte a masivului, şi anume conglomeratele, fapt care i-a determinat pe cercetători să-şi îndrepte atenţia asupra zonelor carstice. Peştera Ialomiţei a constituit din acest punct de vedere un punct cheie, fiind situată în imediata apropiere a gheţarilor şi putând astfel să înregistreze prin mijlocirea apelor subterane, toate fluctuaţiile climatice.
Forme specifice reliefului glaciar sunt amplasate între 2500 şi 1400m, cu o dispoziţie circulară în jurul vârfului Omu, a cărui escaladare din orice punct atrage atenţia asupra căldărilor care împresoară acest nod orohidrografic. Urmele glaciare au o dispoziţie circulară în jurul vârfului Omu, şi sunt legate de văile Ialomiţei, Doamnelor şi Şugările către sud, Morarului şi Cerbului către est, Mălăieşti, Ţigăneşti şi Urlătoarea Clincei spre nord şi nord-vest, şi Gaura în vest. Limita superioară a acţiunii gheţarilor este bine precizată prin căldările pe care le întâlnim la obârşia văilor menţionate mai sus.

9.3.5.2. Relieful glaciar din bazinul Glăjerie – complexul Mălăieşti-Ţigăneşti.

“Urmele glaciare existente pe văile Mălăieşti şi Ţigăneşti, cu expoziţie nordică sunt bine păstrate şi deci mai concludente pentru unele corelaţii geomorfologice.” (Geografia României, vol III, 1983)
Originalitatea complexului Mălăieşti-Ţigăneşti. Singura lucrare de geomorfologie în care se fac descrieri detaliate ale formelor glaciare din complexul glaciar Mălăieşti-Ţigăneşti este cartea doamnei Valeria Velcea – Masivul Bucegi – Studiu geomorfologic. Această lucrare a constituit punctul de plecare în realizarea acestui capitol. Având în vedere intervenţia factorului structural, care complică foarte mult interpretările, şi care a pus în dilemă geomorfologi de mare valoare, ne-am limitat la bibliografie. Observaţiile de pe teren nu au făcut decât să ateste acurateţea descrierilor din lucrarea citată, aportul nostru reducându-se la menţionarea unor microforme şi la punerea mai bine în evidenţă a umerilor glaciari prin efectuarea unor profile de mare acurateţe.
Originalitatea complexului glaciar Mălăieşti-Ţigăneşti constă în existenţa unor dovezi care vin în sprijinul ideii că în Carpaţii Româneşti au existat două faze glaciare. Morfologia de suprafaţă nu ne dă indicii în acest sens în nici un alt complex glaciar, prima fază nefiind pusă în evidenţă în nici o altă parte a masivului.
Pe clina mordică a Bucegilor gheţari au existat numai în bazinul Glăjerie formele specifice fiind instalate în două mari văi glaciare care alcătuiesc cel mai original şi complex sistem glaciar din Bucegi, şi anume văile Mălăieşti şi Ţigăneşti, văi a căror evoluţie s-a manifestat asemănător în pleistocen. Într-o primă fază ambele văi au funcţionat ca un tot, ceea ce corespundea cu o fază de extensiune maximă a gheţii (pesemne Riss), demonstrată prin racordarea umerilor de pe văile Mălăieşti şi Ţigăneşti. De fapt complexul Mălăieşti-Ţigăneşti dă cele mai sigure date privind depistarea fazelor glaciare prin existenţa acestor umeri. Gheţarul, chiar dacă se întindea peste ambele văi, la un moment dat se despărţea în două limbi, separate între ele prin custura Padina Crucii. Într-o fază ulterioară Padina Crucii s-a individualizat şi mai mult prin adâncirea ambelor văi pe tot parcursul lor, consecinţa morfologică imediată a oricărei glaciaţiuni fiind reducerea spaţiilor interfluviale. Locul până unde funcţionau în comun cele două văi într-o primă fază (probabil Riss) este pus în evidenţă de prezenţa unei şei în cadrul custurii Padina Crucii. Umerii de care aminteam anterior se racordează în avale cu nivelul din acestă custură. Doamna Valeria Velcea remarca încă din 1961 că depistarea fazelor glaciare în Bucegi este extrem de greu de realizat datorită faptului că intervine elementul structural care complică mult lucrurile, mai precis corelarea umerilor este dificilă, deoarece aceştia sunt puternic fragmentaţi şi adaptaţi la structură. De aici rezultă importanţa complexului glaciar Mălăieşti-Ţigăneşti în care umerii sunt mult mai clari.
Existenţa unui complex glaciar reprezentat de cele două văi “gemene” iese în evidenţă şi prin executarea de profile transversale, care relevă problema dezvoltării comune a glaciaţiunii pentru ambele văi. Astfel, pe versantul drept al văii Mălăieşti şi pe cel stâng al văii Ţigăneşti apare bine individualizat un nivel de umeri continuat şi mai jos pe vale. Altitudinea umerilor de 2200m depăşeşte cu 100m altitudinea custurii Padina Crucii, fapt care dovedeşte existenţa unui gheţar comun pentru ambele văi în prima fază. În faza ulterioară (care s-a dezvoltat pe baza primei), gheaţa nu a mai avut o extindere atât de mare, astfel încât a funcţionat separat în văile Mălăieşti şi în valea Ţigăneşti, noua încrustare ducând la separarea celor două văi şi la modelarea Padinei Crucii. Aşadar, complexul Mălăieşti-Ţigăneşti oferă date concrete cu privire la existenţa a două faze glaciare. Cercetările efectuate de doamna Valeria Velcea nu au permis corelarea elementelor sculpturale cu cele acumulative (morene), şi nici precizarea fazei glaciare căreia aparţin.
Ambele văi prezintă evidente urme ale modelării glaciare. Instalate contrar căderii stratelor (datorită basculării sinclinalului către sud, repet afirmaţia făcută la capitolul despre relieful structural, şi anume abruptul nordic nu este, spre deosebire de cel vestic şi estic, un flanc de sinclinal, valea Mălăieşti aflându-se chair în zona axială a sinclinalului), acestea au avut o dezvoltare glaciară accentuată, putând întâlni aici cele mai tipice forme glaciare. Valea “obsecventă sinclinală Mălăieşti“ cum o denumea doamna Valeria Velcea prezenta în perioada de dinainte de glaciaţiune numeroase rupturi de pantă şi un bazin de recepţie torenţial bine conturat. Ghiaţa acumulată în acest bazin i-a dat aspectul unei căldări imense. Este cazul şi pentru Valea Ţigăneşti. În cadrul circului şi al văii Mălăieşti au existat probabil o serie de lacuri care au fost scurse ulterior, datorită permeabilităţii conglomeratelor şi a slabei lor rezistenţe la viguroasa eroziune regresivă postglaciară care a dus la scurgerea lacurilor. Chiar astăzi, pe unele trepte se mai formează mici lacuri cu caracter temporar, caracter datorat permeabilităţii rocilor. În valea Ţigăneşti, în ciuda caracterului permeabil al rocilor se află un mic lac, un rest din ceea ce nu de mult a fost un lac glaciar cantonat în primul circ de la nord de vârful Scara.

Forme de eroziune
Custuri. Între văile Mălăieşti şi Ţigăneşti se dezvoltă culmea Padina Crucii, intens modelată lateral de cei doi gheţari, astfel că apare sub forma unei custuri. Caracterul proriu-zis de custură este însă estompat de elementele structuarale – nivele structurale strict locale. Multe şei de pe această custură este posibil să fi funcţionat în timpul pleistocenului ca şei de transfluenţă glaciară, iar altele provin din modelarea posglaciară a versanţilor.
Circuri şi văi glaciare. În valea Mălăieşti, sectorul glaciar se întâlneşte până la altitudinea de 1400m, de unde în continuare apare cel fluviatil. În sectorul glaciar al văii Mălăieşti se remarcă prezenţa trenelor de grohotiş formate la baza pereţilor circurilor. De asemenea la baza hornurilor Mălăieşti există două mari conuri de pietre alimentate cu material detritic adus de pe hornuri. Tot în partea superioară a văii, în afara circului principal în trepte, sub Bucşoiul, se află instalat un circ de pantă, în care acumularea zăpezii s-a efectuat pe faţa de strat. Circul este modelat de avalanşe, astfel încât aspectul iniţial este deteriorat.
Valea Ţigăneşti are instalat la partea superioară un circ glaciar bine individualizat. Până nu de mult, acesta a adăpostit un lac, fapt dovedit de prezenţa mâlului şi a unui rest de lac, o zonă de mlaştină, barată de o morenă laterală. Formele de relief din etajul glaciar al văii sunt asemănătoare celor de pe valea Mălăieşti. Fundul circului este drept şi uşor înclinat de la SSV spre NNE. Pereţii aproape verticali din fundal şi cu pante variabile pe laturi sunt brăzdaţi de câteva hornuri. În sezonul rece acestea sunt obturate spre creastă prin mari cornişe de zăpadă. Hornul mare al Ţigăneştilor este cel mai impunător şi totodată cel mai accesibil. Mai apar aici grohotişuri, blocuri imense, hornurile de la obârşia circului la baza cărora se extind imense trene de grohotiş, un bloc glisant in primul circ, etc.
Praguri glaciare. Treptele existente azi pe Valea Mălăieşti sunt rezultatul înaintării gheţarilor pe făgaşul văii. În afara treptelor existente anterior modelarea glaciară a creat şi alte trepte noi. Pe treapta instalată la 2100m se poate urmări cuveta unui fost lac. În valea Mălăieşti se pot remarca privind harta pantelor sau analizând profilul longitudinal al văii patru praguri glaciare mai importante. În valea Ţigăneşti, treptele glaciare au un caracter clar structural, apar oblic pe direcţia văii datorită tocmai instalării sale. Aici pragurile glaciare sunt mult estompate. Pragurile glaciare s-au dezvoltat însă pe baza unor trepte preexistente în profilul lungitudinal al vălor – pragurile stucturale.

Forme de acumulare

“Formele glaciare de acumulare nu sunt specifice pentru munţii Bucegi, poziţia, tipul şi numărul morenelor fiind varabile.” (Geografia României, vol III, 1983).
Morene. Pe ambele văi formele de acumulare sunt reprezentate de morene, dar acestea sunt clare pe valea Mălăieşti. Morena mediană a văii Mălăieşti este instalată amonte de fosta cabană Mălăieşti, la altitudinea de 1820m. Pragul glaciar superior a obligat masa de gheaţă să se despartă în două braţe, din reunirea cărora s-a acumulat la baza lui şi material cărat. În avale întâlnim o morenă laterală de mici dimensiuni, la altitudinea de 1720m, unde era instalată cabana Mălăieşti (în prezent nu se mai află decât refugiul Salvamont). Morena terminală se află situată la 1400m, fiind slab reprezentată, întrucât materialul a fost antrenat în aval. Limitele morenei sus-menţionate sunt greu de precizat datorită prezenţei pădurii alături de blocurile rezultate din dezagregarea versanţilor. Aceste morene marchează extensiunea glaciaţiunii, dar cu toate acestea ele nu pot fi atribuite cu certitudine unei anumite faze glaciare.
Forme mixte fluvio-glaciare. H. Wachner este printre primii care a observat prezenţa blocurilor mari “cât casa“ aflate chiar mai jos de 800m pe valea Mălăieşti pe care le leagă de fluvio-torenţialitate.
Formele mixte fluvio-glaciare sunt reprezentate de blocuri mari de stâncă pe care le întâlnim în tot etajul forestier, până la poalele muntelui, chiar în valea râului Glăjerie, a căror provenienţă nu poate fi explicată decât de o fluvio-torenţialitate care să fi afectat regiunea în perioadele de topire a gheţarilor. Faza interglaciară Riss-Wurm a avut de exemplu un debit lichid apreciabil, furnizat de masa de gheaţă topită, existând dovezi în acest sens în alt colţ al Bucegilor, şi anume pe Valea Ialomiţei, unde în zona cheilor undeva deasupra actualei văi cu 20m apare un nivel suspendat al tuburilor de presiune şi dizolvare. (Valeria Velcea). Glacisurile de pe marginile bazinetelor depresionare din Valea Ialomiţei s-au format în aceeaşi perioadă.

9.3.6. Relieful Periglaciar

În analiza oricărui tip de relief trebuie să ţinem cont de interedpendenţa dintre agenţi, procese şi forme. Acest capitol tratează formele şi mai puţin procesele. Procesele care au creat relieful peiglaciar actual sunt pe larg tratate la capitolul dedicat proceselor actuale.
Specificul reliefului periglaciar îl reprezintă relieful rezidual care se impune clar în peisaj. Din punct de vedere spaţial, sistemului de eroziune îi revine cu aproximaţie teritoriului situat în preajma circurilor şi văilor glaciare. Rolul principal în desfăşurarea proceselor periglaciare îl are clima, dar se simte şi efectul unor cauze secundare, cum ar fi expunerea (nordică), litologia (în principal conglomerate) şi structura (toate văile sunt obsecvente).
Formele periglaciare sunt în primul rând rezultatul acţiunii de îngheţ-dezgheţ, dar legate de aceste procese sunt şi cele de nivaţie, eolizaţie sau cele impuse de gravitaţie. Acţiunea fluviatilă, deşi nu este un proces periglaciar îşi pune de asemenea amprenta asupra reliefului: “Sistemul de eroziune fluviatil este parazitat în zona periglaciară, întrucât învelişul de zăpadă (219 zile le an la vf.Omu), de la 1800m în sus sau chiar mai jos (în funcţie de expunere) constituie o peliculă care împiedică eroziunea fluviatilă sau coraziunea să se desfăşoare. “(Valeria Velcea).
Existenţa unor structuri periglacaire în Bucegi este subliniată prima dată în mod clar tot de doamna Valeria Velcea: “Alături de ele (n.a.procesele de îngheţ-dezgheţ) existenţa molisolului şi pergelisolului sezonier favorizează desfăşurarea fenomenelor periglaciare” (Valeria Velcea – Masivul Bucegi – Studiu geomorfologic).

9.3.6.1. Condiţii climatice

Periglaciarul actual are caracter sezonier, fiind legat de condiţii climatice specifice – mai mult de jumătate din an temperaturile lunare trebuie să înregistreze valori negative pentru a e putea desfăşura procese tipice (Valeria Velcea). Clima constituie factorul principal şi din cadrul ei rolul de seamă revine acţiunii de îngheţ-dezgheţ. Explicarea fenomenelor periglaciare este legată de condiţiile climatice. Date preţioase în acest sens ne oferă lucrările: “Clima Bucegilor” de Şt. M. Stoenescu şi “Păşunile alpine din Munţii Bucegi” de D. Puşcaru şi colaboratorii. Şt. M. Stoenescu arată că “la nivelul de 2500m riscul îngheţului este prezent tot timpul anului”. Pentru zona de creastă sunt atribuite în general 267 zile de îngheţ. Limita superioară a pădurii constituie graniţa aridităţii provocate de îngheţul îndelungat. Deci între limita superioară a pădurii şi altitudinile maxime ale bazinului condiţiile sunt optime pentru realizarea proceselor de îngheţ-dezgheţ. Regiunile cuprinse între 1600 şi 2000m sunt activate mai mult de 4 luni pe an de faze de îngheţ şi dezgheţ (Valeria Velcea) a căror alternanţă are un efect foarte mare asupra rocilor, amplificând degradarea lor mai ales atunci când intervine şi apa. Fenomenele periglaciare s-au desfăşurat cu precădere pe versantul nordic şi nord-estic al masivului unde expunerea versanţilor a jucat un rol hotărâtor în repartizarea lor. Datorită expunerii care a determinat o insolaţie mai mică, deci un grad de umbrire mai mare, pe clina nordică a Bucegilor, peste care se suprapune bazinul Glăjerie, durata şi intensitatea fenomenelor periglaciare este mai mare.

9.3.6.2. Raportul dintre periglaciarul fosil şi cel actual

Procesele periglaciare acţionează în prezent în special asupra crestelor şi culmilor înalte. Voi relua ideea de mai jos şi în capitolul despre procesele actuale, şi anume, aceea că în pleistocen procesele periglaciare aveau un domeniu mult mai extins de acţiune, afectând custurile şi versanţii abrupţi, lipsiţi de zăpadă, dar în special părţile mai joase ale munţilor, care intrau în plină zonă periglaciară. Procesele periglaciare pleistocene au dat naştere unui microrelief caracteristic (unele marghile şi pseudoterase de solifluxiune, grohotişuri, depozite eluviale în diferite stadii de cimentare, depozite din peşteri, etc.), dar separarea celui pleistocen de cel actual se face cu greu deoarece în perioadele de tranziţie dintre diferitele faze ale glaciaţiei, procesele periglaciare s-au deplasat treptat în altitudine, lăsând unele urme pe toată suprafaţa munţilor. Se poate totuşi aprecia că urme ale reliefului pleistocen se găsesc astăzi în cea mai mare parte în zona subalpină şi forestieră, parţial distrus prin eroziune sau acoperit de depozite actuale. Periglaciarul fosil a ocupat o arie apreciabilă în bazinul Glăjerie, condiţionat fiind de faptul că limita inferioară a gheţarilor era destul de coborâtă (expunerea nordică a jucat un rol hotărâtor în acest sens), între 1600 şi 1400m. Vechile forme aparţinând periglaciarului fosil au fost aproape şterse de modelarea actuală (mai ales de crăparea şi dezagregarea stâncilor, versanţi întregi fiind afectaţi de dezagregări intense), una din cauze fiind slaba rezistenţă a conglomeratelor la eroziune. Separarea vechilor forme pleistocene de cele ale periglaciarului actual este dificilă şi din cauză că procesele criogene au continuat cu intensităţi diferite din pleistocen până astăzi. În bazinul Glăjerie degradarea reliefului revine într-o mare măsură avalanşelor.
Totuşi, faţă de glaciarul fosil, cel actual ocupă o arie mult mai redusă, având un efect mult mai mic, din care se constată o suprapunere şi o activizare a proceselor periglaciarului fosil. Pentru ambele tipuri de periglaciar a existat o cauză comună, gelivaţia, care a variat ca intensitate şi ca timp de manifestare

9.3.6.3. Formele periglaciare

În bazinul Glăjerie formele de relief periglaciare sunt localizate în zona înaltă, în jurul centrelor de existenţă şi acţiune a gheţarilor cuaternari. În bazinul Glăjerie se observă o etajare a fenomenelor periglaciare în funcţie de altitudine. Astfel, zonele cele mai înalte sunt caracterictizate prin scoarţe de alterare sau eluvii, martori de tip babe, turnuri, colţi şi alte forme ciudate tipic conglomeratice, cărora la un nivel mai coborât li se adaugă zona marghilelor, apoi solifluxiunea.
Faptul de mai sus nu exclude întrepătrunderea, fiind vorba de o predominare a unuia dintre elementele amintite. Un caz tipic de întrepătrundere este vizibil pe versanţii văii Ţigăneşti, unde zona marghilelor se întrepătrunde cu cea a brazdelor de solifluxiune. Din punct de vedere al declivităţii suprafeţei topografice, putem remarca o zonă cu pante mari, în care predomină grohotişurile şi o zonă cu pante mici (platoul din jurul vârfului Scara, părţi ale versanţilor văii Ţigăneşti, fundurile circurilor) unde sunt evidente celelalte elemente periglaciare.

De versant

“Rezumând, periglaciarul din zona externă (n.a. zona de abrupt a Bucegilor) se caracterizează prin predominarea reliefului de pantă” (Valeria Velcea)
Grohotişuri şi conuri de pietre. Fragmentele de rocă desprinse din pereţii stâncoşi şi rostogolite pe pante alcătuiesc zone întinse de grohotişuri şi dau o notă de sălbăticie peisajului alpin din bazinul morfohidrografic Glăjerie. Abundenţa lor aici se datoreşte climei, rocilor gelive, reliefului înalt şi accidentat.Circurile şi văile glaciare Mălăieşti şi Ţigăneşti abundă în grohotişuri mobile, acestea provenind din degradarea versanţilor şi a pragurilor glaciare.
De cele mai multe ori grohotişurile actuale se dispun peste o cuvertură de grohotişuri fixate de sol şi vegetaţie. Acestea din urmă sunt mai alterate şi constituie mări vechi de pietre alcătuite din materialul dezagregat sub influenţa proceselor intense de gelifracţie din zona periglaciară şi acumulate în timpul perioadelor glaciare. În timp ce grohotişurile mobile se plasează în general deasupra înălţimii de 1800 – 1900m, cele fixate se pot urmări până la poalele munţilor, în zona forestieră, dovedind intensitatea gelifracţiei în regiunile montane de mică altitudine, într-un moment când pădurile, potrivit condiţiilor periglaciare, se retrăseseră în zona de deal şi de câmpie. Există grohotişuri mobile care se impun în relief sub forma unor torenţi de pietre (pe funduri de văi alpine şi culoare de avalanşă, în special pe muntele Bucşoiu).
Un caz special îl reprezintă grohotişurile care se formează la poalele olistolitelor calcaroase. Dintre toţi martorii petrografici, numai cei calcaroşi formează la poalele lor o acumulare de gelifracte. Astfel, olistolitele din zona înaltă a bazinului Glăjerie se pot recunoaşte uşor nu numai după culoarea lor albă, ci şi după microforma menţinată anterior care le este asociată.
Blocuri glisante. Blocurile glisante sunt fragmente de rocă de dimensiuni mari, care se pot deplasa lent pe versanţi, deplasarea lor fiind grăbită primăvara datorită îngheţ-dezgheţului şi supraumectării solului. Apar în sectorul superior al bazinului, cel mai tipic bloc glisant fiind identificat la poalele Padinei Crucii, în circul superior al văii Ţigăneşti.
Poteci de vite. Acest gen de alunecări superficiale apare pe suprafeţele de versant unde rădăcinile ierboase oferă o protecţie foarte redusă, iar gradul de umectare al solului este foarte ridicat. Brazdele de solifluxiune se formează mai ales toamna când precipitaţiile sunt bogate şi primăvara odată cu topirea zăpezilor, atunci când dezgheţul treptat spre interiorul profilului de sol determină o mişcare de tip solifluidal, generând ondulări şi brazde de alunecare în pătura de sol.
Culoare de avalanşe. Avalanşele, canalizate atât pe culoare puternic înclinate, dar şi lipsite de vegetaţie antrenează o mare cantitate de materiale la baza circurilor şi văilor glaciare, sau pur şi simplu la baza versanţilor care au susţinut masa de zăpadă. Blocurile masive antrenate de avalanşe sunt rostogolite pe pânzele de grohotişuri preexistente, iar deseori sunt sfărâmate prin ciocnirea cu alte fragmente de roci. Repetarea lor pe acelaşi traiect dă naştere unor “limbi de pietre” (boulder tongues, cu suprafaţa aproape netezită, ceea ce le diferenţiază de conurile de grohotişuri coluvio-proluviale). Cele mai tipice culoare de avalanşă se află pe muntele Bucşoiu. Multe se pot observa străbătând traseul turistic Tache Ionescu, închis iarna datorită acestor forme care îl brăzdează.
Nişe nivale. Se dezvoltă în special la schimbarea de pantă, la marginea superioară a pereţilor văilor glaciare, sau în şei. Faţă de expunerea spre soare, multe dintre ele se situează pe versanţii cu orientare nordică şi estică, aici zăpada persistând vreme îndelungată. Nişele nivale, de cele mai multe ori, apar izolat şi sunt clar conturate la obârşia văilor torenţiale. Au o formă de pâlnie deschisă spre aval, sunt lipsite de vegetaţie şi provin din acţiunea combinată a proceselor de nivaţie, gelivaţie, eroziune în suprafaţă sau torenţială, acestea funcţionând alternativ, în sezonul de iarnă şi vară.
Potocave nivale. Relieful nival acumulativ este reprezentat prin forme de relief pozitive, alcătuite din grohotişuri cu aspect semicircular asemănător unor potcoave, cu convexitate spre avale. Ele se întâlnesc la baza pantelor abrupte afectate de dezagregări intense, de obicei în dreptul torenţilor de pietre. Potcoavele nivale se deosebesc de morene prin maretialul lor mai colţuros, prin panta mai domoală spre versanţi şi mai abruptă spre exterior (invers ca la morene). Mărimea potcoavelor nivale depinde de cantitatea de material desprins din versant şi de condiţiile locale.

Formele de pe versanţii domoli şi de pe suprafeţele plane

Marghile. Marghilele se prezintă sub forma unor moviliţe de obicei circulare sau alungite acoperite cu muşchi şi ierburi alpine, având un diametru de 40 – 70cm şi o înălţime de 30 – 50cm. Ele sunt destul de răspândite în partea superioară a bazinului Glăjerie, ocupând o zonă întinsă pe ambii versanţi ai văii Ţigăneşti în sectorul glaciar, în jurul vârfului Scara, pe creasta Bucşoiului, rar în valea Mălăieşti şi în Poiana Bucşoiului. Mediul în care apar aceste forme de relief este umed, ca urmare a depunerilor mari de zăpadă şi a reţinerii apei din topirea lor şi din ploi. De multe ori muşuroaiele sunt asociate cu un sol turbos, dezvoltat pe scoarţa de alterare (în valea Ţigăneşti). La accentuarea şi izolarea muşuroaielor înierbate contribuie apoi şi circulaţia animalelor şi mai ales a oilor care bătătoresc şi adâncesc treptat reţeaua de şanţuri dintre muşuroaie. Prezenţa muşuroaielor înierbate în zona alpină dăunează mai mult păşunilor care se degradează prin larga răspândire a unor plante mai rezistente şi cu valoare nutritivă scăzută.
Microdepresiuni (coveţi) nivale. Microdepresiunile nivale de platou se formează prin acumularea şi topirea inegală a zăpezii, pe suprafeţele mai netede din jurul Vârfului Scara. Prin presiunea şi topirea lentă a zăpezilor se produce tasarea materialului afânat, şi antrenarea particulelor fine e către apele de infiltraţie în spaţiile libere dintre fragmentele de rocă.Cele de culme se dezvoltă pe coamele munţilor, pe şei sau curmături.Există câteva pe culmea Ţigăneşti şi pe muntele Padina Crucii, pe unele praguri structurale. Microdepresiunile de versanţi apar sub forma unor mici depresiuni alungite în sensul curbelor de nivel. Cele de la niveul circurilor se dispun pe depozitele de grohotişuri de la poalele versanţilor, pe cele dintre rocile şlefuite de gheţari şi pe depozite morenice. Primăvara se pun în evidenţă prin persistenţa îndelungată a peticelor de zăpadă, iar după topirea acestora, prin forma ovală şi coloritul mai deschis al grohotişurilor, aici neputându-se fixa lichenii.

Forme reziduale

Creste ascuţite. Creasta Balaurului (Bucşoiului Mic) este una dintre cele mai ascuţite din tot bazinul văii Glăjerie. Mai pot fi citate Creasta Văii Rele, Muchia de sub Vârf (ambele pe muntele Bucşoiul). Văile alpine cu aspect de horn, care funcţionează şi ca culoare de avalanşă sunt despărţite în mai toate cazurile de creste ascuţite.
Turnuri, colţi, babe, ciuperci, blocuri oscilante. Cele mai caracteristice elemente periglaciare le constituie stâlpii şi colţii de pe muntele Ţigăneşti. Acest munte este cel mai bogat în astfel de forme periglaciare din tot bazinul Glăjerie. Cele mai cunoscute forme de relifef rezidual de aici sunt Turnul Mălăieşti şi Turnurile Ţigăneşti, Căciula lui Ţepeş, Colţii Ţigăneşti şi colţii La Scară. Formele de tip Babe nu sunt atât de bine reprezentate, dar se întâlnesc în partea superioară a bazinului şi pe muntele Padina Crucii. Blocuri oscilante se pot observa la nord de vârful Scara, pe crestele ascuţite dintre hornurile Ţigăneşti.

9.3.7. Relieful antropic şi biogen

Potenţialul morfodinamic include două categorii de factori modelatori – naturali şi antropici. De regulă, în cadrul unităţilor montane factorii naturali au un rol predominant. În cadrul bazinului Glăjerie, rolul factorului antropic este mult mai redus decât în restul muţilor Bucegi, fapt datorat gradului redus al accesibilităţii în cadrul acestui spaţiu.
În urma intervenţiei omului în morfogeneză, prin procese şi mecanisme proprii de distrugere şi îndepărtare a rocii şi a depozitului superficial rezultă forme specifice, denumite relief antropic. Relieful antropic reuneşte totalitatea formelor pozitive şi negative de dimensiuni diverse, de la partea superioară şi din scoarţă, realizate voluntar sau involuntar de către om (Iuliana Armaş, 1992). În cadrul bazinului Glăjerie formele reliefului antropic nu apar prea bine reprezentate, zona fiind foarte puţin umanizată şi exploatată din toate punctele de vedere. Cu excepţia drumurilor forestiere (cel de pe valea râului Glăjerie şi cel de pe valea Ţigăneşti) şi a unui mic baraj de regularizare a cursului în apropiere de Poiana Buhacu, forme de relief antropic mai pot fi considerate brazdele de solifluxiune transformate în poteci de către vite (oi). Forme de relief antropic mai pot fi considerate şi cele determinate de construcţia podurilor (în număr de opt) peste râul Glăjerie, de construcţia fundaţiilor cabanelor şi sistemului de conducte care se îndreaptă spre Râşnov cu apă potabilă din apele Glăjeriei şi râului Mălăieşti.
Cu toate dificultăţile impuse de relief, accesul spre etajul alpin s-a făcut pe numeroase poteci. Circulaţia pe ele a unui număr mare de animale a dat naştere la potecile de vite amintite anterior, care au urmărit vechi brazde de solifluxiune pe care le-au pus şi mai bine în evidenţă, prin intensificarea proceselor de solifluxiune. Păşunatul nu se desfăşoară pe o perioadă atât de îndelungată ca în alte zone ale Bucegilor, datorită condiţiilor climatice mai aspre din nordul munţilor (insolaţie slabă, temperaturi scăzute, zăpezi persistente), dar totuşi degradarea pajiştilor şi desfăşurarea de şiroiri şi mici alunecări nu sunt fenomene inexistente. Procesele de eroziune au fost accelerate fie de înlocuirea vegetaţiei primare prin includerea speciilor subalpine, defrişări sau schimbarea compoziţiei floristice ca rezultat al suprapăşunatului. Subetajul jnepenilor şi tufărişurilor poartă amprenta unei eroziuni accelerate din cauza distrugerii sistematice a tufelor de jnepeni de către ciobani.
Defrişările nu au mare amploare comparativ cu alte zone carpatice, totuşi, înlocuirea vegetaţiei forestiere cu cea ierboasă, care la rândul ei a suferit o puternică degradare, a marcat puternic relieful domeniilor alpin şi subalpin printr-o intensă spălare în suprafaţă şi instalarea unor rigole, ravene, ogaşe şi chiar torenţi, cum este cazul pe versanţii circurilor şi văii glaciare Ţigăneşti.
Relifului antropic i se asociază şi relieful biogen, constituit însă la nivelul unor forme mult mai mici: potecile de animale sălbatice (în special capre negre), râmăturile de mistreţi, gropile şi monticulii de dezrădăcinare a arborilor, care la furtuni, atunci când sunt doborâţi de vânt răvăşesc terenul prin gropile uneori imense pare rămân în urma lor, muşuroaiele de cârtiţe. Singura mezoformă biogenă este legată de transformarea fundului primului circ al văii Ţigăneşti (care adăpostea un lac mult mai mare decât cel actual) în turbărie acidă prin colmatare, infiltrarea apelor în conglomeratele permeabile şi invazie cu Sphagnum.

9.4. PROCESELE GEOMORFOLOGICE ACTUALE

“În toate anotimpurile, efectele cele mai mari se resimt la bordura masivului, unde procesele sunt acţionate şi de gravitaţie. Activitatea destructivă a agenţilor externi face din diferite colţuri locuri de nerecunoscut de la un an la altul.” (Valeria Velcea – Masivul Bucegi – Studiu geomorfologic)
Aspectul morfologic al bazinului hidrografic Glăjerie este condiţionat de două categorii de agenţi: cei care au acţionat cândva, nu mai acţionează în prezent, dar ale căror forme se mai recunosc astăzi, şi acei agenţi care au acţionat şi continuă să acţioneze, determinând modelarea actuală şi dezvoltându-şi formele peste cele vechi, (mărturii ale unei evoluţii trecute) şi în detrimentul acestora din urmă, pe care le şterg. ”Paleoagenţii” modelatori au fost reprezentaţi de gheaţă (care în pleistocen a dat naştere celui mai tipic complex glaciar din Bucegi – Complexul Mălăieşti-Ţigăneşti) şi de apa mării pliocene, de care se leagă geneza Platformei Predeal. În prezent acţionează apa de ploaie, apele curgătoare, zăpada şi gheaţa, vântul, organismele şi omul. Doar acestea fac obiectul capitolului de faţă.
Modelarea actuală a reliefului din bazinul văii Glăjerie este condiţionată de doi mari factori: aşezarea bazinului pe versantul nordic al Bucegilor, ceea ce determină un o slabă insolaţie, cu tot ce decurge din acest aspect (persistenţa umezelii şi a zăpezii până primăvara târziu, temperaturile scăzute etc.), şi fragmentarea accentuată a reliefului care se răsfrânge în incapacitatea energiei solare de a încălzi o zonă care deşi nu este întinsă, este foarte dezvoltată pe verticală. Etajarea climatică impusă de relief imprimă diferenţierea ritmicităţii sezoniere, anuale şi multianuale a proceselor de modelare actuală a reliefului. Precipitaţiile au o torenţialitate pronunţată determinată de înclinarea versanţilor şi expoziţia pantelor faţă de masele de aer umede. De asemenea ploile de lungă durată contribuie la supraumectarea materialelor şi la creşterea presiunii hidrostatice din porii rocilor. Alternanţa temperaturilor în jur de 00C produce dezagregarea rocilor cu intensitate mai mare în etajul crionival, la altitudini ce depăşesc 1800m. Ţinând seama de complexitatea fizico-geografică, modelarea actuală se desfăşoară prin îmbinarea unei game largi de procese specifice condiţiilor morfoclimatice temperat-continentale diversificate de alcătuirea şi etajarea reliefului. Modelarea actuală reprezintă un element reper în interpretarea procesului evolutiv general.

9.4.1. Şiroirea, pluviodenudarea, fluvio-torenţialitatea.

În cadrul bazinului morfohidrografic Glăjerie, cele trei procese se manifestă cu o intensitate mare în sectorul de deasupra limitei superioare a pădurilor (sectoarele alpin şi subalpin). Cauza principală a manifestărilor acestor procese o constituie lipsa vegetaţiei lemnoase, care favorizează declanşarea eroziunii în suprafaţă. În urma precipitaţiilor torenţiale (precedate de secete ca în cazul ultimilor ani), are loc spălarea în suprafaţă a versanţilor, intensitatea acesteia fiind mai accentuată acolo unde covorul vegetal lipseşte total. Scurgerea în pânză din timpul ploilor torenţiale de vară se canalizează treptat pe versanţi, conducând la săparea unor rigole adânci în scoarţa alterărilor periglaciare. Datorită fluvio-torenţialităţii de pe versanţii văii Bucşoiului apar martori conglomeratici de tipul celor din Ceahlău sau Ciucaş, care au rezultat în mare parte în urma îngustării spaţiilor interfluviale, şi în urma dezvoltării torenţilor opuşi de pe unele creste secundare. Acţiunea apei de ploaie care cade în prezent pe munţii înalţi, deci şi în bazinul Glăjerie este unul din factorii climatici actuali cu cele mai remarcabile efecte în relief. Rezultatul vizibil sunt canalele torenţiale, în special cele aflate pe povârnişurile înalte. Atrag atenţia în special asupra celor de pe ambii versanţi ai văii Ţigăneşti. Aici ele sunt foarte numeroase. Evoluţia reliefului sub acţiunea apei de ploaie a început odată cu eliberarea zonei de zăpezile şi gheaţa pleistocenă. După topirea lor, pe măsura îmblânzirii climei şi a predominării precipitaţiilor lichide, a început şi procesul de fluvio-torenţialitate, atât de activ astăzi. Acţiunea apei de ploaie sau a celei rezultate din topirea zăpezilor provoacă şi erodarea solului, mai ales pe povârnişurile culmilor înalte care sunt adesea lipsite de sol, datorită acestui proces. Şiroirea se desfăşoară frecvent pe versanţii cu înclinare de peste 150, cu pădure rară sau cu păşuni.
Torenţialitatea este un proces activ pe suprafeţele lipsite de pădure, manifestându-se în intervalul martie-octombrie. Activitatea torenţială, în prima situaţie este legată îndeosebi de ploile bogate şi scurte din iulie-august, precum şi de topirea zăpezilor din lunile martie, aprilie, în ultimii ani chiar mai devreme. În sectorul inferior al bazinului,organismele torenţiale acumulează la confluenţa cu râul Glăjerie o mare cantitate de aluviuni, construind conuri de dejecţie care barează uneori cursul văii principale, determinând meandrări ale cursului. Indiferent de sectorul în care se manifestă, torenţialitatea se remarcă în special prin activitatea de transport şi acumulare, şi chiar dacă nu este o acţiune continuă, aceasta se înscrie printre procesele actuale cele mai reprezentative. Aceste aspecte întăresc concluzia doamnei Valeria Velcea care afirma în 1973 că “Modelarea torenţială constituie elementul de bază în dinamica peisajului carpatic”.
Transportul propriu-zis al grohotişurilor se face prin rostogolire, prăbuşiri, căderi libere din versanţii văilor. De fapt avalanşele şi torenţialitatea pot fi considerate principalele acţiuni (procese actuale) de trasport ale gelifractelor.
Dezagregarea rocilor are loc în condiţiile unei vegetaţii reduse mai ales pe versanţii conglomeratici cu puţină vegetaţie, unde roca rămâne neprotejată de toate intemperiile vremii. Astfel, supuse direct acţiunii temperaturilor foarte mici sau insolaţiei prelungite, rocile se crapă, se desfac în bucăţi şi se acumulează la baza versanţilor sub formă de conuri de pietre şi grohotiş. Sub influenţa umezelii rezultate din topirea lentă a zăpezii şi din ploi, mai ales primăvara, au loc procese de alterare chimică (coroziune care duce la alterarea materialului detritic şi a suprafeţei libere a rocilor). Ele se produc atât în scoarţa de alterare constituită din depozitele eluviale de pe suprafeţele cvasiorizontale ale interfluviilor şi circurilor, cât şi pe suprafeţe înclinate. Produsul final al dezagregării şi alterării este scoarţa de alterare. Mantaua de eluviu şi deluviu cere reprezintă scoarţa de alterare este în special un produs ce aparţine periglacairului cuaternar. Produsele actuale ale alterării şi dezagregării rocilor se adaugă celor din trecut (morene, periglaciar fosil, etc.). Mai ales în ceea ce peiveşte periglacairul este foarte greu de separat în aceste depozite ce aparţine trecutului şi ce prezentului. Conurile de grohotişuri sau diversele eluvii sunt continuu alimentate prin noi produse ale acestor procese, şi în continuă transformare. Finalitatea acestor procese, dublată de bioacumulare, este solul.

9.4.2. Procese eoliene

“Un rol de seamă revine şi vântului care, prin deflaţie, spulberă zăpada din zona de creastă, lăsând-o direct sub influenţa gelivaţiei. Prin calculele care s-au făcut, după materialele transportate de vânt de pe suprafaţa structurală a Coştilei, s-a considerat că viteza lui depăşeşte 30 m/s.” (Valeria Velcea – Masivul Bucegi – Studiu geomorfologic).
Acţiunea vântului este evidentă în bazinul Glăjerie, formele ciudate din muntele Ţigăneşti atât de des citate atât la relieful petrografic cât şi periglaciar stând mărturie faptului că modelarea eoliană contribuie la morfogeneza zonei înalte a masivului. Ea se exercită mai ales asupra solului, stâncilor proeminente (mai ales asupra olistolitelor calcaroase), a pantelor expuse dominanţei lui. Eroziunea exercitată de vânt asupra solului este împiedicată de ţesătura rădăcinilor de graminee sau de gramineele în sine. Vântul exploatează mai ales spaţiile goale dintre smocurile de ierburi, însă acţionează şi pe arealele din sectorul inferior al bazinului, nu numai pe culmi, când furtuni violente răstoarnă pâlcuri întregi de brazi. Mai vizibile şi întâlnite la tot pasul sunt efectele vântului în covorul vegetal. Vegetaţia în pernuţe, cu suprafeţe sferice, arbori “drapel”, arbori cu tulpina îndoită în sensul pantelor se întâlnesc peste tot.
Acţiunea morfogenetică a vântului se înregistrează pe vârfurile şi versanţii expuşi curenţilor de aer aflaţi la peste 1500m, iarna când spulberă zăpada şi o troieneşte, dar şi în martie, septembrie, octombrie cînd spulberă materialele fine dezagregate, roade şi şlefuieşte stâncăria. Vara, ca urmare a vitezelor mai mici ale vânturilor, intensitatea proceselor eoliene este redusă. Astfel, vântul încărcat cu particule de gheaţă, picături de ploaie, nisip din “hamada Bucegilor” dă naştere unor forme de genul: babe, ciuperci, ace, turnuri (denumite sugestiv de alpinişti “santinele”) întâlnite în special pe muntele Ţigăneşti, dintre care cităm: Turnul Mălăieşti şi Turnurile Ţigăneşti, Căciula lui Ţepeş, Colţii Ţigăneşti şi colţii La Scară. Formele de tip Babe nu sunt atât de bine reprezentate, dar se întâlnesc în partea superioară a bazinului şi pe muntele Padina Crucii. Viteza maximă a vântului a fost înregistrată în zona înaltă a Bucegilor, depăşind viteza de 30m/s. De asemenea, vânturile cele mai puternice se manifestă iarna, scăzând treptat până la un calm absolut în timpul verii. Înregistrările staţiei meteo Omu arată că iarna vânturile puternice reprezintă în medie o proporţie de 56%, vânturile moderate 24%, adierile slabe 17%, iar timpul calm 3%. Frecvenţa cea mai mare revine vântului din nord, nord-vest, iar pe versanţii expuşi se manifestă deflaţia, coraziunea şi dezagregarea. Pe ceilalţi are loc acumularea. Acţiunea cea mai mare se manifestă în zona cumpenei de apă din partea superioară a bazinului. Acţiunea de deflaţie mai trebuie privită şi sub aspectul îngrămădirii zăpezilor în locurile adăpostite, constituind în majoritatea cazurilor zona de desprindere a avalanşelor. Ca şi la ceilalţi agenţi externi, şi în cazul de faţă se poate vorbi de o eroziune diferenţială, generată de duritatea substratului asupra căruia se exercită.

9.4.3. Solifluxiunea

Solifluxiunea este pusă în evidenţă de ondulările neregulate ale pantelor. Ele sunt consecinţa umectării solului şi a depozitelor deluviale, mai ales în perioada de primăvară, precum şi a ciclurilor de gelivaţie. Păşunatul determină în mare măsură declanşarea şi menţinerea degradărilor de aici. Pentru bazinul Glăjerie, sunt specifice alunecările superficiale şi de mică adâncime. Acestea sunt clar vizibile pe versantul stâng din sectorul superior al văii Ţigăneşti, deasupra lacului, dar şi pe ambii versanţi ai văii, până aproape de limita superioară a pădurii, precum şi în alte zone din bazin, asociate cu marghile (Poiana Bucşoiului).

9.4.4. Procese gravitaţionale

Prăbuşirile reprezintă un proces foarte des întâlnit în bazinul Glăjerie, cu precădere în sectorul glaciar, unde prăbuşirile stâncilor de pe pereţii circurilor sunt frecvente. Constituţia litologică (conglomerate puţin rezistente la eroziune cât şi pantele accentuate de peste 500 favorizează declanşarea prăbuşirilor de pe versanţi). Astfel, alternanţa îngheţ-dezgheţ cât şi eroziunea fluviatilă permit producerea prăbuşirilor cu mari acumulări de trene de grohotiş la poalele versanţilor.
Surpările se produc la baza versanţilor, în lungul văii Glăjerie, şi sunt de mică amploare, apărând în malurile concave ale râului primăvara, la viiturile datorate topirii zăpezilor, când şi scoarţa de alterare şi solul sunt supraumectate. Văile Mălăieşti şi Ţigăneşti, după ce ies din abruptul Bucegilor cotesc brusc spre stânga (NV), unde formează fiecare câte un mare cot. În aceste maluri concave au avut loc imense surpări. Surparea de pe valea Ţigăneşti are cele mai mari dimensiuni, rămănând în urmă un perete de »200m şi este extrem de recentă, având aspectul unei imense cariere.

9.4.5. Procese crio-nivale

Studiul morfologiei zonei înalte a bazinului Glăjerie, pune în evidenţă prezenţa unui microrelief caracteristic, format prin acţiunea proceselor crio-nivale actuale. Acestea se desfăşoară în sezonul de iarnă, dar mai ales în anotimpurile de tranziţie (primăvara şi toamna). În timpul verii acţiunea proceselor crio-nivale încetează şi este înlocuită cu aceea a proceselor de eroziune liniară (torenţială) şi în suprafaţă. Acţiunea morfogenetică a zăpezii se manifestă atât sub formă mecanică (presiuni, avalanşe), cât şi sub formă chimică, prin influenţa apei rezultate din topirea zăpezii, dând naştere unui microrelief caracteristic. Prin presiunea exercitată asupra materialului afânat, zăpada accentuează micile depresiuni ale solului, iar la obârşia văilor şi torenţilor acţionează uneori direct asupra rocii, dând naştere la nişe nivale.
Procesele criogene acţionează în prezent în special asupra crestelor şi culmilor înalte, din zona înaltă a cumpenelo de apă (Munţii Bucşoiu, Padina Crucii, Ţigăneşti, Velicanu şi zona vârfului Scara). În pleistocen însă, ele aveau un domeniu mai extins de acţiune, afectând custurile şi versanţii abrupţi, lipsiţi de zăpadă, dar în special părţile mai joase ale munţilor, care intrau în plină zonă periglaciară. Ele au dat naştere unui microrelief caracteristic, dar separarea celui pleistocen de cel actual se face cu greu deoarece în perioadele de tranziţie dintre diferitele faze ale glaciaţiei, procesele criogene s-au deplasat treptat în altitudine, lăsând unele urme pe toată suprafaţa munţilor. Se poate totuşi aprecia că urme ale reliefului pleistocen se găsesc astăzi în cea mai mare parte în zona subalpină şi forestieră, parţial distruse prin eroziune sau acoperite de depozite actuale. Separarea netă a formelor reziduale holocene de cele pleistocene este destul de dificilă, deoarece pe de o parte procesele criogene au continuat cu intensităţi diferite din pleistocen până astăzi, iar pe de altă parte datorită faptului că rocile pe care s-au format vechile forme periglaciare pleistocene (conglomeratele de Bucegi) sunt puţin rezistente la eroziune. Astfel, vechile forme au fost desfigurate şi şterse aproape complet de modelarea actuală.
Procesele criogene care acţionează şi astăzi, în mod intermitent, la o scară mai redusă, au continuat modelarea de amănunt a vechiului relief rezidual. Procesele actuale de gelivaţie duc de asemenea la crăparea şi dezagregarea stâncilor, pe alocuri versanţi întregi fiind afectaţi de dezagregări intense.

9.4.6. Avalanşele şi procese nivale legate de ele

Avalanşele se produc prin acumularea unor mari cantităţi de zăpadă care se desprind brusc şi alunecă pe versant antrenând odată cu ele zăpada care există pe direcţia alunecării. Spre deosebire de celelalte procese nivale (care se desfăşoară lent), avalanşele sunt fenomene cu acţiune mecanică rapidă şi cu efecte distructive imediate. Ele joacă un rol deosebit de important în modelarea versanţilor din zona alpină şi subalpină din bazinul Glăjerie. Pe lângă acţiunea directă de antrenare a materialului detritic pe pante, avalanşele oferă câmp liber de acţiune şi celorlalţi agenţi modelatori care afectează suprafeţele dezgolite (gelivaţie, eroziune în suprafaţă şi torenţială).
Lunile în care se declanşează cele mai multe avalanşe sunt martie şi aprilie, dar acstea se produc frecvent şi în timpul iernii, după ninsori puternice sau după scurte perioade de încălzire.
Un tip special de avalanşe în bazinul Glăjerie se formează când pe firnul dur şi îngheţat la suprafaţă ninge puternic, stratul afânat de deasupra alunecând pe cel de dedesupt, îngheţat. Este cazul avalanşelor prăfoase (powdery avalanches), care se petrec iarna la temperaturi scăzute. Mai remarcăm prezenţa avalanşelor în plăci (slab avalanches), şi avalanşelor umede (wet avalanches). Ultimele, care se produc mai des primăvara au cea mai puternică acţiune modelatoare.
În sectorul glaciar al văilor Mălăieşti şi Ţigăneşti pantele de pe versantul stâng al văii Mălăieşti (de pe Padina Crucii), şi pantele circurilor şi văii glaciareŢigăneşti favorizează acumularea de mari cantităţi de zăpadă care, atunci când ating o grosime care le destabilizează echilibrul sunt antrenate spre fundul circurilor. Se apreciază că înclinarea între 300 şi 350 este cea mai favorabilă declanşării acestor procese (C. Embleton şi C.A.M. King, 1971, citaţi de Miron Florea în lucrarea “Munţii Făgăraşului – Studiu geomorfologic”).
În bazinul Glăjerie, avalanşe se produc cu precădere şi pe văile abrupte care brăzdează muntele Bucşoiul Mare, şi cad perpendicular pe poteca Tache Ionescu, traseul din această cauză fiind închis în sezonul cu zăpadă.
Zăpezile care dau naştere avalanşelor provin în prima fază de pe versanţii văilor sau din zonele lor de obârşie, unde pantele mai mici permit acumularea de mari cantităţi de zăpadă. Astfel zăpada se acumulează pe firele de vale în cantităţi imense. Pe valea Bucşoiului am identificat locuri unde la sfârşitul iernii zăpada are adâncimi de 30 şi chiar 40 de metri. Stânci înalte de zeci de metri prăbuşite în talvegul văii sau praguri structurale care apar în profilul longitudinal al văii, de aceleaşi dimensiuni imense şi care constituie obstacole în calea alpinistului (“săritori” cum le numesc alpiniştii, care presupun pregătire tehnică şi echipament special pentru a fi depăşite) sunt primăvara total acoperite de zăpada adusă de avalanşe. Se formează astfel limbi imense de firn pe talvegul cursului principal şi pe cele ale văilor afluente, tot relieful frământat al văii Bucşoiului fiind ascuns sub uriaşe catităţi de zăpadă. Aceste limbi de zăpadă îngheţată (firn sau “neve”) care se dezvoltă până la obârşia văilor fac primăvara deliciul schiorilor temerari sau turiştilor antrenaţi care pândesc această perioadă a anului pentru a ataca văile abrupte şi inaccesibile vara.
Primăvara, când limbile încep să se topească, se formează la contactul cu pereţii versantului rimaye, neregularităţile de pe talveg ieşind de sub zăpadă, se formează crevase, în interiorul cărora dacă privim observăm şi mai ales auzim şuvoaiele torenţiale care “rod” limba de zăpadă pe dedesupt, formând goluri. Aceste goluri se dezvoltă din ce în ce mai mult pe măsura topirii firnului, formându-se în faza de topire a acestor limbi de zăpadă poduri de zăpadă subţire deasupra unor adânci crevase în masa firnului. Astfel de limbi de zăpadă care fac de nerecunoscut văile alpine primăvara pentru cel ce le-a văzut în sezonul fără zăpadă, sunt caracteristice pentru toate văile abrupte ale Bucşoiului, şi anume toate văile afluente văii Bucşoiului, inclusiv Vâlceaua Bucşoaia, Valea Rea, Vâlcelul Îndrăcit, Vâlcelul Prepeleacului, Valea Caprelor (Şuvoiul Mălăieşti), văile afluente văii Mălăieşti de pe versantul vestic al Bucşoiului inclusiv Valea Pietrele. Au existat ani când petice considerabile de zăpadă, murdare de noroi, pline de pietriş şi crengi au persistat de la un an la altul (1997,1998 din propriile observaţii, nu cunosc înregistrări de date cu privire extinderea şi persistenţa în diferiţi ani a acestori limbi de firn, date care ar putea însă constitui o bază de plecare pentru studierea proceselor crio-nivale din abruptul nordic al Bucegilor, atât de fragmentat şi umbrit).
În anul 1997, pe data de 23 aprilie, am putut urmări din faţa fostei cabane Mălăieşti nu mai puţin de 15 avalanşe desfăşurate în timp de aproximativ o oră. În martie 1998 am observat din acelaşi loc un fenomen nival care a constat în curgerea zăpezii de pe o vale foarte abruptă peste un prag strucural pe versantul Bucşoiului. Curegerea a fost continuă, generând o adevărată “cascadă de zăpadă”, a durat peste o oră iar cantitatea de zăpadă care s-a scurs imensă. Condiţile meteorologice erau: ninsoare (ningea puternic de @12 ore) şi foarte frig.

9.5. REGIONAREA GEOMORFOLOGICĂ

9.5.1. Încadrarea în contextul regional

Dacă împărţim Bucegii într-o regiune internă, a suprafeţelor structurale, a cuestelor erozive şi proceselor periglaciare şi o regiune externă, a abrupturilor, a cuestelor tectono-erozive, a fluvio-torenţialităţii şi proceselor nivale intense, atunci povârnişul Bucegilor din stânga râului Glăjerie aparţin celei din urmă regiuni. Dacă adoptăm regionarea propusă de doamna Valeria Velcea pentru Bucegi, care presupune împărţirea Bucegilor în raionul glaciar înalt, raionul periferic al proceselor de pantă şi raionul formelor de eroziune diferenţială, bazinul Glăjerie corespunde primelor două. O încadrare în contexul regional este cu atât mai dificilă cu cât râul Glăjerie formează, pe o porţiune considerabilă limita dintre două mari domenii carpatice – Carpaţii Orientali şi Carpaţii Meridionali.
Totuşi bazinul Glăjerie se poate încadra concret într-o mare regiune, şi anume aceea de tranziţie dintre cele două ramuri carpatice, ideea unui grup de tranziţie fiind lansată şi considerată ca necesară pentru prima dată de Vintilă Mihăilescu şi adoptată mai târziu şi de alţi geografi.

9.5.2. Subunităţi geomorfologice

Necesitatea cunoaşterii particularităţilor geomorfologice regionale pentru diferite sectoare ale bazinului Glăjerie s-a manifestat încă din perioada stabilirii limitelor regiunii şi a încadrării ei în raport cu zonele limitrofe. Regionarea geomorfologică se bazează în general pe o serie de criterii, alese în urma analizării unui teritoriu, operaţie care constă în identificarea şi delimitarea unor subunităţi spaţiale, numite regiuni, care au trăsături geomorfologiec specifice. Având în vedere extinderea mică a bazinului Glăjerie, o ierarhizare a regiunilor de la cele mai mari şi complexe la cele mai mici şi simple se poate realiza doar după anumite criterii, şi în special după cele morfosculpturale, criterii care nu stau în picioare pentru regionarea unor mai mari unităţi teritoriale, aici criteriile după care se fac o regionare fiind cele morfotectonice şi morfostructurale.
Aşadar, în cazul bazinului Glăjerie criteriul morfosculptural primează, diferenţiind în cadrul bazinului o mare unitate morfologică ce va fi considerată subunitate de ordinul II, şi anume nivelul Clăbucetelor (corespunzător suprafeţei carpatice de bordură), o unitate înainte de toate morfosculpturală. În raport cu aceasta diferenţiem o a doua subunitate, de data aceasta morfostructurală care o domină pe prima din punct de vedere al intensităţii proceselor modelatoare şi al peisajului, şi anume abruptul nordic al Bucegilor. Aşadar, finalizarea operaţiei de regionare geomorfologică s-a identificat cu punerea în evidenţă a unor regiuni geomorfologice corespunzătoare unor etape genetice şi de evoluţie de primă importanţă pe care le-a parcurs bazinul Glăjerie de la constituirea lui până în etapa actuală.
Regionarea reliefului bazinului Glăjerie implică două direcţii: încadrarea bazinului în contextul regional şi individualizarea de subunităţi, de “raioane” geomorfologice în cadrul bazinului. Oricât am încerca să tratăm bazinul Glăjerie ca pe un spaţiu unitar fără a-l mai trunchia în abruptul Bucegilor şi Clăbucetele Predealului, în ceea ce priveşte anumite aspecte, cum ar fi o regionare geomorfologică nu putem face abstracţie de această determinare.
Concluzionând, delimitarea de unităţi spaţiale cu trăsături geomorfologice specifice presupune împărţirea bazinului Glăjerie (care reprezintă unitatea, ordinul I) în regiunea cuestelor tectono-erozive, care alcătuiesc în acest bazin povârnişul din stânga văii râului Glăjerie corespunzător Bucegilor şi regiunea clăbucetelor, la nord de limita abruptului dintre care regiunea cuestelor tectono-erozive este alcătuită la rândul ei din două sectoare: subregiunea complexului glaciar Mălăieşti-Ţigăneşti, corespunzătoare celor două văi menţionate şi subregiunea muntelui Bucşoiu care se remarcă prin procese periglaciare şi de pantă. Reliefurile glaciar şi periglaciar ale celor două subregiuni, chiar dacă sunt evidente în peisaj, sunt de fapt subordonate factorului structural, lucru nevalabil pentru regiunea clăbucetelor.
Prima subregiune, cea a complexului glaciar Mălăieşti-Ţigăneşti se caracterizează prin predominarea reliefului glaciar asupra celorlalte tipuri genetice de relief. În văile Mălăieşti şi Ţigăneşti este clară dominarea peisajului de către formele glaciare, aici existând bineînţeles şi întinse trene de grohotişuri, care au rezultat în urma modelării în regim periglaciar, şi forme nivale (circul din valea Mălăieşti, de pe versantul vestic la Bucşoiului abia se mai poate recunoaşte, fiind distrus în primul rând de avalanşe). Cea de-a doua subregiune, a muntelui Bucşoiu, se caracterizează prin mulţimea văilor cu caracter alpin, a culoarelor de avalanşe, a crestelor ascuţite rezultate în urma dezvoltării torenţilor opuşi pe culmile secundare, a martorilor conglomeratici rezultaţi în urma fluvio-torenţialităţii (de tip Ceahlău sau Ciucaş de pe tot muntele Bucşoiu). În ceea ce priveşte regiunea de ordinul I, regiunea clăbucetelor, aceasta se caracterizează prin procese de pantă şi de versant, ravenări, dar de amploare mult mai mică decât pe abruptul Bucegilor, datorită pădurii compacte de aici şi solurilor profunde care atenuează mult eroziunea. Această regiune nu a fost subdivizată în subregiuni datorită unităţii şi omogenităţii tipurilor de forme şi a peisajului.

9.6. PEISAJELE GEOMORFOLOGICE

Privite de pe unul din clăbucetele nivelului Predeal, de pe Postăvaru sau de pe Măgura Codlei, contraforturile imense ale Bucegilor se ridică impunător asupra zonei din faţa lor. Astfel, aspectul de “cetate”, de “piedestal căruia îi lipseşte statuia”(Georga Vâlsan) apare pe deplin justificat. Cu toate că limita nordică a Bucegilor este sinuasă, imprecisă, contrastul cu zona din faţă este evident. Este o caracteristică a Carpaţilor aceea că se termină prin abrupturi care domină unităţile limitrofe. Totuşi, destul de rare sunt contrastele peisagistice de o amploare atât de mare ca în bazinul Glăjerie.
Aspectul rotunjit al culmilor “clăbucetelor”, pantele domoale, uniformitatea liniei înălţimilor zonei din faţa Bucegilor contrastează izbitor cu imensa piramidă de piatră a Bucşoiului, cu Padina Crucii şi muntele Ţigăneşti, cu obârşiile brăzdate de hornuri ale văilor glaciare.
Chiar dacă analiza reliefului, ca sistem cuprins între anumite limite spaţiale clare, cu schimburi măsurabile de energie şi informaţie între elementele sistemului, ne face să privim lucrurile mai mult cantitativ, nu trebuie să pierdem din vedere latura peisajului geomorfologic. Aceasta nu înseamnă să privim acest tip de peisaj ca pe un simplu decor alcătuit de formele de relief din acest bazin. Peisajului bazinului Glăjerie este o sinteză a îmbinării şi combinării formelor vechi şi actuale, a proceselor pe cale de stingere cu a celor în plină acţiune. Am stabilit aşadar trei mari categorii de forme cu aproximativ aceeaşi geneză şi care dau nota specifică a trei mari peisaje: peisajul abrupturilor (determinate de structură – imensă frunte de cuestă tectono-erozivă a Bucegilor) de o tinereţe evidentă, peisajul zonei din faţa Bucegilor, determinat de maturitate morfologică (peisajul caracteristic Clăbucetelor Predealului), şi un al treilea peisaj, determinat de condiţiile climatice ale Pleistocenului, şi anume peisajul circurilor.
Aceste două tipuri de peisaje geomorfologice, peisajul abrupturilor şi peisajul clăbucetelor sunt evidente în bazinul Glăjerie, şi chiar dacă mai putem deosebi şi alte peisaje geomorfologice, judecate după orice criterii, primează totuşi cele două, amintite anterior. Aceste două peisaje sunt evidente privind abruptul nordic din zona Clăbucetelor, însă în cadrul muntelui, privind din zona superioară a cumpenelor de apă, deosebim încă un tip de peisaj forte clar: peisajul circurilor glaciare.
La diferenţierea primelor două tipuri de peisaj (peisajul abrupturilor şi peisajul clăbucetelor), nu a stat la bază criteriul stadiului de evoluţie al reliefului. Clasificarea propusă are la bază aspectul diferit al reliefului în cele două unităţi. Numai descifrarea ulterioară a acestei clasificări a peisajelor se sprijină pe criteriul amintit, el nu constituind o premisă. Faptul că peisajele propuse în acest capitol sunt condiţionate de tinereţea sau senilitatea reliefului (tinereţea abuptului şi senilitatea clăbucetelor) vine doar să explice un contrast al peisajelor evident pentru oricine vizitează regiunea, indiferent de pregătirea pe care o are. Conluzionând, cele două peisaje geomorfologice sunt condiţionate de evoluţia diferită a celor două unităţi pe limita cărora se aşează bazinul Glăjerie. Diferenţa dintre cele două peisaje este reflectată şi în vegetaţie, pădurea compactă din clăbucete contrastează cu vegetaţia forestieră în pâlcuri sau cu stâncăriile de pe abrupt.
Circurile glaciare nu se disting din sectorul inferior al bazinului, ci doar foarte vag de pe câte un “clăbucet” mai înalt şi despădurit. În schimb, din şaua Hornurilor, de pe vârfurile Scara sau Bucşoiu, de pe munţii Padina Crucii sau Ţigăneşti peisajul geomorfologic al circurilor glaciare ne apare ca unul dintre cele mai spectaculoase şi evidente. Peisajul circurilor nu este atât de impresionant ca cele oferite de munţii Făgăraş sau Retezat, unde rocile dure au permis conservarea formelor glaciare, dar se distinge clar ca tip de peisaj geomorfologic.
Peisajul geomorfologic reprezintă pentru om şi activitatea sa “o carte a naturii “ scisă sub egida stărilor climatice trecute şi prezente care poate găsi soluţiile pentru diversele sale dorinţe de valorificare a solului şi subsolului (Ion Mac). În cazul zonei din faţa Bucegilor peisajul geomorfologic în sine al abrupturilor constituie o resursă, valorificată din plin prin construirea unor cabane ca Diham, Poiana Izvoarelor, Belvedere etc. în Clăbucetele Predealului, din dreptul cărora, privind spre Bucegi, se poate trage o concluzie: nici versantul Prahovean, nici cel Brănean nu sunt la fel de impresionante ca cel nordic, idee exprimată şi în Geografia României, vol III, 1983: ”Limita nordică (a Bucegilor, n.n) este cea mai impunătoare, frontul de cueste, fragmentat de văi glaciare, dominând cu 1200 – 1400 m culoarul Râşnoavei.”
Peisajul circurilor este de asemenea o resursă turistică.Valorificarea acestul potenţial s-a realizat prin construirea cabanei Mălăieşti (în prezent distrusă de incendiu) pe valea glaciară omonimă, precum şi prin marcarea traseelor (cele mai spectaculoase din Bucegi) care coboară de la Vf. Omu în valea Mălăieşti ori peste vf. Bucşoiu şi Brâna Caprelor, ori prin Hornul Mare, sau peste vârful Scara străbătând apoi circul din Ţigăneşti.

Concluzii:
În bazinul Glăjerie se întâlnesc trei tipuri de peisaje geomorfologice:
– peisajul abrupturilor – legat de structură;
– peisajul clăbucetelor – legat de evoluţia Platformei Predeal;
– peisajul circurilor glaciare – legat de condiţiile climatice din Pleistocen.
În cazul primelor două peisaje ne supunem unei mai vechi determinări: trunchierea bazinului în două mari unităţi care au geneze diferite şi care condiţionează atât regionarea geomorfologică (vezi capitolul precedent) cât şi peisajele geomorfologice. Al treilea peisaj aparţine Bucegilor.

10. EVALUAREA POTENŢIALULUI NATURAL ŞI PROTECŢIA MEDIULUI

10.1. FONDUL FORESTIER

Despăduririle nu au o mare amploare în bazinul Glăjerie, dar crearea drumului forestier care părtunde considerabil pe valea Glăjerie precum şi cel de-a lungul sectorului inferior al văi Ţigăneşti au impus despăduriri locale. Exploatarea lemnului de foc pentru cabana Mălăieşti se făcea în locul numit “La Rampă”, situat pe versantul estic al Padinei Crucii. În valea Mălăieşti, în zona fostei cabane şi actualului refugiu Salvamont, lemnul de foc este o mare problemă, aceste aşezări situându-se deasupra limitei superioare a pădurii. Chiar dacă pădurea este la mică distanţă ea este secătuită de lemn uscat pentru foc, având în vedere fluxul turistic, care a impus folosirea din plin a acestuia de câteva decenii. Problema este cu atât mai mare cu cât lemnul trebuie cărat din pădure pe pante grele înspre cabană, problemă care nu exista însă pentru vechea cabană Mălăieşti distrusă de o avalanşă. Vechea cabană se afla într-o poiană secundară şi lemnul putea fi coborât (“corhănit”) pe pante mult mai uşor. Defrişarea nu este un fenomen care să aibă o mare amploare în bazinul Glăjerie. A luat în schimb amploare valorificarea produselor accesorii (zmeură, afine, mure, ciuperci). Cei care se ocupă cu această activitate pot fi văzuţi toamna în partea inferioară a bazinului, pe drumul forestier ce duce spre Râşnov, majoritatea fiind de râşnoveni.

10.2. SECTORUL AGRICOL ŞI POTENŢIALUL HIDROGRAFIC

Sectorul agricol este reprezentat de pajişti alpine şi de pajiştile secundare din zona forestieră. O activitate de tradiţie, favorizată în primul rând de drumurile de transhumanţă limitrofe, este cea pastorală. Încă din 1550 datează acte de arendare a unor păşuni din Bucegi sau de vânzare a unor terenuri, cum este cazul unora din bazinul vecin (al văii Cerbului în 1592).
Legat de activitatea pastorală, o mare problemă o prezintă pajiştile alpine şi subalpine, invadate de muşuroaie înierbate (marghile) şi prezintă un început de turbificare sau sunt afectate de procese erozionale instalate datorită suprapăşunatului.
Potenţialul hidrografic este exploatat prin captările pentru apă potabilă realizate prin pompele din zona poienii Buhacu, conductele îndreptându-se spre Râşnov.

10.3. POTENŢIALUL TURISTIC

Calitatea peisajului din acest colţ al Bucegilor a făcut ca bazinul Glăjerie să fie străbătut de câteva trasee turistice, dintre care unele sunt printre cele mai spectaculoase din Bucegi cum ar fi traseul Pichetul Roşu – fosta cabană Mălăieşti – Omul. Traseul este accesibil turiştilor doar în sezonul fără zăpadă, prezentând un mare grad de risc datorită avalanşelor. Traseul Pichetul Roşu – Mălăieşti (traseul Tache Ionescu) oferă pespective covârşitoare asupra văilor Bucşoiului şi Mălăieşti, şi din locul numit La Prepeleac asupra şesului Ţării Bârsei, munţilor Bârsei. Din punctul La Prepeleac se desprinde traseu ce urmăreşte creasta muntelui Bucşoiu până la Omul, care oferă largi perspective, atât asupra Transilvaniei, până dincolo de Olt, cât şi asupra complexului glaciar Mălăieşti – Ţigăneşti. De fapt acest traseu este cel mai potrivit pentru iniţierea în orografia bazinului Glăjerie. Traseul este printre cele mai grele din Bucegi, fiind interzis iarna şi pe vreme nefavorabilă circulaţiei turistice. De la cabana Mălăieşti un traseu se îndreaptă spre Omul, străbătând căldările glaciare ale văii, urmând hăţaşul care este de nerecunoscut de la un an la altul prin Hornul Mare al Mălăieştilor până în Şaua Hornurilor. Din acest punct o potecă ne duce în dreapta către Omul, iar alta spre stânga ajunge în vârful Scara. Tot de la cabana Mălăieşti un traseu se îndreaptă spre Padina Crucii pe care o traversează pentru a ajunge în căldarea superioară a văii Ţigăneşti, de unde poteca urcă muntele Ţigăneşti spre vârful Scara. Valea Mălăieşti şi creasta muntelui Bucşoiu sunt legate de traseul numit Brâna Caprelor. Iarna, pentru circulaţia turiştilor sunt deschise două trasee care ajung la fosta cabană Mălăieşti (dar lângă care se află un refugiu Salvamont), şi anume traseul care de la cabana Diham coboară în valea Glăjeriei şi urmează poteca de pe valea Mălăieşti şi traseul care vine de la Râşnov pe valea Ghimbavului, pentru a urca pe aceeaşi vale Mălăieşti. Din valea râului Glăjerie un traseu urcă şi spre Poiana Frăsinetului. Un traseu accesibil în toate anotimpurile, care străbate zona de la izvoarele râului Glăjerie este Pichetul Roşu – cabana Diham, care se întâlneşte cu traseul cabana Poiana Izvoarelor – cabana Diham. Aceste trasee sunt marcate iar încălcarea interdicţiilor privind străbaterea traseelor interzise iarna şi-o pot permite doar cei ce-şi pot asuma conştient riscurile (alpinişti sau schiori experimentaţi)
În afara traseelor marcate zona este plină de potecile ciobanilor, dintre care cele care coboară culmea şi valea Ţigăneşti sunt cele mai lungi. De asemenea, valea Bucşoiului şi Brâna Mare a Bucşoiului sunt urmărite de poteci destul de greu de urmărit, frecventate doar de ciobani şi turişti experimentaţi.

10.4. ALPINISM, SKI, SPEOTURISM

Circul glaciar Ţigăneşti (Căldarea Ţigăneşti) mai este numită şi Căldarea Ocolită, o a doua după cea de pe versantul vestic al Pietrei Craiului, datorită faptului că aproape toate circuitele turistice o ocolesc, fie pe la sud şi est (drumul Omu–Clincea–Bran), fie pe la nord (cabana Mălăieşti, recent arsă – lacul şi culmea Ţigăneşti – Clincea – Bran). Cât despre alpinişti, prezenţa lor aici este cu totul accidentală, “Traseul încurcat din Ţigăneşti”, premieră a alpiniştilor braşoveni fiind doar excepţia care confirmă regula. Şi mai rar se pot vedea pe această vale urme de schuri.
Căldarea Ţigăneşti este vizitată rar şi de speologi, cu toate că Clubul de speologie “Emil Racoviţă” Bucureşti a descoperit aici, în 1983 două peşteri dezvoltate în conglomerate, ambele situate la 2275m altitudine, la nord de vârful Scara.
Pe custura Padina Crucii, accesibil dinspre Valea Mălăieşti se mai află un vechi şi uitat traseu alpin – “Turnul cu Zade din Mălăieşti”.
În valea Mălăieşti alături de alpiniştii care frecventează rar zona, pot fi întâlniţi schiori experimentaţi. Turnul Mălăieşti găzduieşte două trasee de alpinism: “Extrema stângă din peretele central” şi “Traseul tavanelor din peretele central”. Primul, prin varietatea obstacolelor şi desfăşurarea aeriană a escaladei, poate fi considerat ca unul din cele mai interesante din zona superioară a văii Mălăieşti. El urmează o înlănţuire de fisuri distincte, are gradul de dificultate 5B, deci foarte dificil, accesibil alpiniştilor cu o pregătire superioară. “Traseul Tavanelor din Peretele Central“ se desfăşoară în zona mediană a Peretelui Central al Turnului Mălăieşti (corespunzător Văii Mălăieşti), fiindu-i caracteristice mari surplombe.
Pe Valea Pietrele (afluentă de dreapta a văii Mălăieşti) a fost descoperită peştera cu galerii active situată la cea mai mare altitudine din România (2406m) şi cavitatea dezvoltată în conglomerate situată la cea mai mare altitudine din munţii noştri. “Peştera1 din Bucşoiu”, cum a fost denumită este de asemenea cea mai rece peşteră fără gheaţă din ţară (0o în iulie 1986)
Pe muntele Bucşoiul Mare trasee alpine pot fi considerate şi Valea Bucşoiului şi Brâul Mare al Bucşoiului, accesibile atât alpiniştilor începători cât şi turiştilor experimentaţi.

10.5. AŞEZĂRILE UMANE DIN BAZINUL GLĂJERIE

În bazinul Glăjerie există şi câteva aşezări omeneşti. Singura cabană turistică a rămas cabana Diham, (după incendiul care a distrus cabana Mălăieşti) aflată pe cumpăna de apă a bazinului. Aceasta se află la 1320m alt. şi dispune de 104 de locuri de cazare, bufet şi restaurant. Beneficiază de telefon prin centrala Predeal, apă curentă şi lumină electrică. De asemenea are program permanent şi dispune de condiţii bune de ski pentru începători. O cabană în construcţie şi care ţine de Regia Apelor Râşnov se află pe valea râului Glăjerie. Mai jos, pe aceeaşi vale se află o baracă de ciment care era utilizată de cabanierii din Mălăieşti (care o denumeau “Magazie”) şi pe care o foloseau pentru depozitarea alimentelor şi a altor bunuri, înainte de a fi cărate la cabană cu măgarii sau cu rucsacii. Mai jos, pe aceeaşi vale există şi o cabană forestieră în poiana Buhacu, de la confluenţa Glăjeriei cu apele văilor Mălăieşti şi Ţigăneşti. Pe văile Mălăieşti şi Ţigăneşti există câte o stână, cea de pe valea Ţigăneşti se află situată în prima căldare, chiar lângă lac, iar cea de pe valea Mălăieşti amont de fosta cabană. Lângă fosta cabană Mălăieşti, a cărei reconstrucţie a fost reîncepută de primăria oraşului Râşnov, se află un refugiu Salvamont care ţine tot de Râşnov, refugiu ce poate pune la dispoziţie şi cazare (numărul de locuri este însă mic). Cea mai valoroasă cabană din punctul de vedere al frumuseţii peisajului din jur a fost cabana Mălăieşti. Aceasta se afla la 1720m alt., beneficia de 112 locuri de cazare dar nu avea lumină electrică şi nici apă curentă, fiind de altfel cea mai grea accesibilă cabană din Bucegi (la cabana Omu accesul este facilitat de telecabina Buşteni – Babele). A fost distrusă de incendiu în anul 1998 pe data de 5 martie. În jurul orei 9 dimineaţa a izbucnit incendiul în podul cabanei, datorită hornului crăpat al unei sobe, incendiu care nu a putut fi stins cu extinctoarele din cauza văntului puternic, astfel încât la ora 1200 cabana era distrusă în întregime.
Lângă vârful Scara se pot vedea ruinele unui vechi refugiu alpin de formă circulară, construit din fibră de sticlă (unul din primele de acest gen) – tip Vârful Ascuţit din Piatra Craiului. Acest refugiu este distrus în totalitate.

10.6. PROTECŢIA MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR

În urma cercetărilor efectuate de către specialiştii din cadrul Institutului de Biologie din Bucureşti, masivul Bucegi este considerat ca fiind muntele cel mai afectat, din cadrul Carpaţilor de activităţile antropice, de subliniat fiind faptul că modificarea mediului a început să fie resimţită de la începutul secolului al XIX-lea.
În bazinul Glăjerie se extinde una din cele opt unităţi protejate din Bucegi, şi anume unitatea A1– Abruptul Bucşoiu, Mălăieşti, Gaura, unitate extinsă în totalitate în judeţul Braşov, cu o suprafaţă de 1643 ha, declarată rezervaţie complexă. Această zonă, distinctă pe lista Academiei, este inclusă în majoritatea lucrărilor bibliografice alături de abruptul Prahovean într-o singură rezervaţie, şi anume Rezervaţia Principală. Trebuie subliniat că autorii respectivi cuprind în această titulatură şi o parte din versantul Brănean, până în Şaua Strunga în bibliografie fiind menţionat şi HCM 518/1954.
Rezervaţia se extinde în perimetrul bazinului Glăjerie între 1000 – 1100 şi 2500m altitudine, şi urmăreşte protejarea în această zonă a mai multor elemente ale cadrului natural. În primul rând relieful complex dezvoltat pe conglomerate dar insular şi pe calcare,(circuri, văi glaciare, diferite forme carstic, brâne). Peştera 1 din Bucşoiu, cu o lungime de 373m, este peştera cu galerii active situate la cea mai mare altitudine din ţară; este considerată cea mai rece peşteră fără gheaţă din ţară (00 în iulie, 1986).
Fauna variată, de la nevertebrate la vertebrate dintre acestea cele mai importante fiind: Alopia livada şi Alopia cyclostoma – gasteropode endemice în Bucegi; Orenaia alpeotralis – lepidopter relict glaciar în Bucegi; rarităţi cum sunt Rupicapra rupicapra, Gyps fulvus, Corvus corax. Flora şi vegetaţia constituie cele ami importante elemente din punct de vedere ştiinţific pentru acest areal. Principaşlele caracteristici pentru fiecare areal sunt: etajul muntan superior delimitat la est de Creasta Balaurului, care include făgete cu brad şi exemplare de tisă, precum şi unele endemisme carpatice: clopoţel (Campanula Carpatica) şi micsandra de munte (Erisymum transsilvanicum). Etajul subalpin cuprinde arborete de larice şi larice cu zâmbru la care se adaugă o vegetaţie cu caracter mixt (elemente silvestre montane şi specii existente în etajul alpin inferior.) Caracteristicile etajului alpin inferior sunt: tufărişurile de jnepeni (Pinus Mugo) de brânele Bucşoiului, depe Padina Crucii sau Ţigăneşti, exemplare de Pinus Cembra, asociaţii de tufărişuri pitice (“Rhodoretum”). În etajul alpin superior asociaţile tipice sunt: Caricetum curvulae, Seslerietum coerulantis (mici pajişti pe brîne şi zona superioară a cumpenelor de ape), Salicetum reticulatae (asociaţie de sălcii pitice).
Importanţa acestei zone este determinată de prezenţa unui număr relativ ridicat de endemisme locale carpatice şi rarităţi floristice cum sunt clopoţelul (Campanula Alpina varianta bucegiense), ciocul berzei (Gerranium coerulatum varianta Caroli Principis), Bromus Barcensis varianta bucegiensis – endemism Bucegi, păiuşul (Festuca porcii), Thesium kernerianum – endemism Bucegi şi Piatra Craiului, Graba haynaldi, Saxifraga demissa, Bupleurum ranunculoides varianta Burserianum şi Cobresia caricina (la noi numai în Bucegi), sângele voinicului (Nigritella nigra şi Nigritella rubra), smirdar (Rhododendron kotschyi), tisa (Taxus baccata) şi zâmbru (Pinus Cembra).
Bazinul Glăjerie, cu toate că se suprapune unei zone puţin umanizată, simte influenţa în primul rând negativă a omului. De aceea, valorificarea potenţialului natural (inclusiv al celui turistic) trebuie să ţină cont de păstrarea echilibrului ecologic, care dacă este depăşit, provoacă disfuncţionalităţi geomorfologice greu de prevăzut, dar şi mai greu de înlăturat. În primul rând considerăm că păşunatul trebuie limitat pentru evitarea supraîncărcării cu animale, care, de regulă duce la declanşarea eroziunii torenţiale. De asemenea, tăierea jneapănului este o crimă ecologică, comisă conştient de ciobanii văilor Mălăieşti şi Ţigăneşti, acest arbust fixând solul într-o zonă în care nu are ce altă plantă să-l fixeze. Tăierea raţională a arborilor, reâmpădurirea imediată a suprafeţelor defrişate reprezintă premise esenţiale în păstrarea echilibrului ecosistemului de pădure.
Este de dorit ca turismul să fie practicat astfel încât să nu afecteze peisajul natural prin poluare. Atragem atenţia în acest sens asupra mormanului de gunoi de lângă fosta cabană Mălăieşti, mascat ochilor turiştilor de către vegetaţie. Chiar dacă transpotrul deşeurilor este dificil (chiar alimentele şi alte bunuri se cară la ref. Salvamont cu spinarea sau cu măgarii) trebuiesc găsite soluţii pentru distrugerea măcar a deşeurilor care pot fi arse.
Principalii factori care au influenţat negativ conservarea biodiversităţii în bazinul Glăjerie sunt: păşunatul, exploatarea forestieră şi turismul. Efectele fluxului turistic crescut a dus la perturbări asupra mediului, manifestate prin modificări comportamentale ale animalelor. Turismul s-a răsfrânt în mare măsură asupra faunei prin perturbarea şi iritarea faunei datorită poluării sonore. Deşeurile au dus la degradarea peisajului şi la apariţia unor riscuri privind sănătatea faunei. Containerul cu gunoi de lângă cabana Diham sau mormanul de gunoi de lângă fosta cabană Mălăieşti constituie riscuri atât pentru urşii care se rănesc frecvent în cutii de conserve sau cioburi căutând mâncare, cât şi pentru turiştii care campează lângă aceste cabane, şi riscă să fie “vizitaţi” de animalele care constituie o prezenţă obişnuită în preajma cabanelor din cauza gunoaielor
Tot turismul este respnsabil de vandalismele manifestate prin distrugerea amenajărilor existente pentru hrana animalelor. Culegerea unor flori care sunt monumente ale naturii (Floarea de Colţ) ca amintiri, sau mai grav – comerţul cu aceste specii, reprezintă de fapt distrugerea unor curiozităţi naturale extrem de valorose.

10. RISCUL GEOMORFOLOGIC

Suprafaţa ocupată de bazinul râului Glăjerie se detaşează ca o zonă de mare risc geomorfologic, risc condiţionat în primul rând de morfologie şi climă. Astfel, reţeaua organismelor torenţiale, activată brusc la ploile scurte şi repezi de vară, atât în etajul alpin cât şi în cel forestier, evacuează mari cantităţi de materiale, care pot bloca potecile sau drumurile forestiere. Stratul de zăpadă, a cărui grosime maximă poate depăşi în a doua parte a iernii 2m, generează frecvent avalanşe. Rezultatul acţiunii acestora se poate observa în partea terminală a culoarelor de avalanşă, unde din nefericire au provocat şi victime. Pe traseul Tache Ionescu, la traversarea multor văi şi vâlcele (Vâlceaua Bucşoaia, Valea Rea, Vâlcelul Îndrăcit, Vâlcelul Prepeleacului) se întâlnesc cruci care stau mărturie la astfel de tragedii montane provocate de avalanşe, şi multe au inscripţionate date din lunile de primăvară martie şi aprilie. De fapt marea majoritatea traseelor ce străbat bazinul Glăjerie sunt închise circulaţiei turistice în sezonul cu zăpadă din cauza avalanşelor. Pentru producerea avalanşelor se poate estima că riscul cel mai mare îl prezintă versanţii înclinaţi cu cel puţin două straturi de zăpadă formate în perioade diferite. De menţionat este şi faptul că prima cabană de pe valea Mălăieşti (ale cărei ruine se pot vedea astăzi în prima poiană de pe traseul ce coboară de la ref. Salvamont Mălăieşti) a fost distrusă de o avalanşă care a venit din versantul Bucşoiului.
Oscilaţiile termice din anotimpurile de tranziţie, prin dezgheţul brusc din unele primăveri, provoacă desprinderi şi prăbuşiri de blocuri ale căror dimensiuni variază foarte mult. Frecvenţa lor este mai mare pe muntele Bucşoiu, la nord de Vârful Scara spre valea Ţigăneşti, şi considerabil mai mică pe munţii Padina Crucii sau Ţigăneşti.
Factorul antropic, cu cea mai mare influenţă în etajul alpin, se manifestă prin activitatea pastorală, cu veche tradiţie în acest spaţiu montan. În urma incendierilor practicate în trecut de ciobani au dispărut suprafeţe mari de jnepenişuri, cu rol protector pentru relieful arealelor subalpine. Suprapăşunatul de azi generează frecvent “poteci de vite”, cu rolul lor cunoscut în pregătirea şi declanşarea proceselor torenţiale. Se remarcă şi efectul secundar al suprapăşunatului, şi anume schimbarea compoziţiei vegetale din jurul celor două stâne (din valea Mălăieşti şi din valea Ţigăneşti), unde predomină şteviuţa şi păiuşul cu rol de protecţie mai redus.
Categoriile de risc geomorfologic Dacă luăm în considerare toţi factorii de risc natural, pe o scară a riscului geomorfologic pot fi evidenţiate următoarele arii:
· Arii cu risc mare şi foarte mare; acestea corespund cu abrupturile circurilor glaciare ale celor două văi, şi cu pereţii muntelui Bucşoiul. Tot în această categorie se pot încadra cu precădere părţile inferioare ale culoarelor de avalanşă şi ale văilor alpine şi vâlcelelor care funcţionează iarna ca nişte culoare de avalanşă, ale hornurilor (hornurile Mălăieşti şi hornurile Ţigăneşti), părţile inferioare ale organismelor torenţiale.
· Arii cu risc mediu; sunt specifice fundurilor de circuri glaciare şi văilor glaciare, a versanţilor împăduriţi cu înclinare moderată. Se remarcă circurile văilor Mălăieşti şi Ţigăneşti. Se adaugă versanţii împăduriţi ai culmilor cu înclinare moderată, iar în etajul alpin versanţii protejaţi de pâlcuri de jnepenişuri.
· Arii cu risc scăzut nu prea există în bazinul Glăjerie. Singurele zone par a fi pe platoul din jurul vârfului Scara, unde s-a şi construit un refugiu, în poiana Buhacu, unde iarăşi întâlnim o căbăniţă, şi în sectorul inferior al bazinului. Pe o hartă a riscului geomorfologic, ariile cu risc geomorfologic scăzut sunt atât de mici încât cu greu ar putea fi reprezentate. Locurile din bazinul Glăjerie unde pot fi amplasate cabane (zone cu grad redus de risc) sunt foarte puţine.

12. CONTRIBUŢIA AUTORULUI

La baza alegerii acestei lucrări a stat în principal dorinţa mea de a privi abruptul nordic al Bucegilor cu ochii geografului. Turismul sub toate formele lui, drumeţiile care mă leagă de această zonă nu mi-au dat decât prilejul de a mă delecta cu peisaje, dar m-au privat de jocul intelectual al înţelegerii peisajelor. Realizarea lucrării de diplomă vine ca răspuns la această provocare.
Contribuţia mea la realizarea lucrării se leagă de următoarele aspecte:
· Abordarea unui colţ al Carpaţilor care nu face obiectul nici unui studiu geografic temeinic reprezintă premisa necesară analizării atente a peisajului geomorfologic.
· Observaţiile de pe teren care stau la baza multor pagini din lucrare au fost absolut necesare pentru compensarea lipsei materialului bibliografic. Observarea atentă a formelor a fost înlesnită şi de extensiunea mică a bazinului.
· Capitole cu cel mai mare aport personal sunt: Reflectarea peisajului geomorfologic în toponimie, Morfografia, Morfometria, Relieful sculptural, Relieful fluviatil, Relieful antropic şi biogen, subcapitolul Avalanşele şi procesele nivale legate de ele, Regionarea geomorfologică, Peisajele geomorfologice, şi Riscul geomorfologic.
· Realizarea materialului cartoagrafic. Hărţile bazinului morfohidrografic Glăjerie precum şi profilele excutate susţin pe deplin lucrarea, textul reflectându-se în materialul cartografic. Caracterizarea cantitativă a formelor de relief din bazinul Glăjerie a fost efectuată prin analiza unor indici ce definesc trepte de relief, densitatea fragmentării reliefului, adâncimea fragmentării reliefului, geodeclivitatea pantelor şi expunerea versanţilor. Aceşti indici au fost calculaţi având ca bază de lucru harta topografică 1:25000, utilizând prin intermediul calculatorului un program din categoria Sistemelor Informaţionale Geografice, şi anume programele Erdas şi Arc View, ale firmei americane ESRI (Environmental Systems Research Institute). Primul pas a fost georeferenţierea hărţii topografice cu ajutorul programului Erdas, proces care constă în mularea hărţii pe un sferoid (Krasovski) printr-un sistem de proiecţie (Transverse Mercator). După acest pas, măsurătorile de distanţe, arii etc. devin extrem de simple, fiecărui punct de pe hatră corespunzându-i nişte coordonate matematice. A urmat apoi retrasarea tuturor elementelor hărţii (curbe de nivel, reţea hidrodrafică, drumuri, etc.), dar de acestă dată elementele hărţii devenind nişte vectori, având în spate o bază de date (fiecărui vector corespunzându-i o ecuaţie matematică ce-l defineşte), harta ne mai fiind o simplă imagine, ci o suprapunere de straturi de informaţie extrem de uşor de manipulat, şi de apreciat din punct de vedere al cantităţilor. Acest program dă posibilitatea realizării unor blocdiagrame şi hărţi (în special de pante şi expoziţie a versanţilor) de o mare acurateţe. Alte hărţi au fost realizate folosind combinat calculatorul şi metodele clasice.
· Punerea la punct a toponimiei bazinului constituie o latură esenţială a contribuţiei mele. Aceasta s-a realizat pe baza materialelor cartografice (de multe ori cu greşeli de toponimie), pe baza vechilor documente (scrieri sau hărţi) şi a unor informaţii verbale primite de la puţinii oameni care au viaţa legată de aceşti munţi (ciobani, salvamontişti, pădurari, cabanieri, etc.). Atragem atenţia asupra unui fapt: harta topografică realizată de Direcţia Topografică Militară, ediţia a II-a 1982 este precisă în ceea ce priveşte trasarea curbelor de nivel şi a altitudinilor, această hartă reprezentând baza după care au fost întocmite majoritatea reprezentărilor cartografice. În schimb, din toate celelalte puncte de vedere avem rezerve privind valoarea hărţii. Pe zona corespunzătoare bazinului Glăjerie, de pe hatra 1:25000 extinsă pe @19 caroiaje kilometrice (un caroiaj = 1 km2), adică o bucată din hartă de două ori mai mică decât o coală A4,, am găsit nu mai mult de 9 greşeli de toponimie şi anume: În loc de Muntele Padina Crucii este scris Culmea Mălăieşti, toponim care nu există. Poiana Pichetul Roşu este trecută în locul poienii Bucşoiului, toponimele Măgura Cenuşie şi Căpăţâna Strâmbului sunt trecute greşit, Muntele Morarul este trecut în locul Bucşoiului Mic, valea Nisipul este reprezentată greşit iar valea Glăjerie nici nu este trecută. De asemenea poteca Tache Ionescu este trecută mult mai sus decât este în realitate, iar poteca de pe Brâna Caprelor reprezentată absolut greşit. Mult mai precise din punctul de vedere al reţelei de drumuri (forestiere şi poteci) şi al numelor de locuri sunt cel puţin în acest caz hărţile turistice (ne referim doar la bazinul Glăjerie), din care cea realizată la începutul secolului de Mihai Haret şi Radu Ţiţeica rămâne cea mai completă. Aşadar toponimele folosite în lucrarea de faţă nu sunt aceleaşi cu cele de pe harta topografică militară. Totuşi baza topografică, datorită preciziei curbelor de nivel, a rămas baza realizării hărţilor, reprezentarea corectă şi precisă a reliefului rămânând premisa esenţială în realizarea interpretărilor geomorfologice.

13. CONCLUZII

Trecut şi prezent în bazinul morfofhidrografic Glăjerie. Deşi pe parcursul lucrării se atrage atenţia asupra proceselor actuale, asupra factorilor climatici acuali care condiţionează relieful, imaginea care rezultă din prezentarea regiunii din punctul de vedere geomorfologic este mai ales aceea unui relief care aparţine mai ales trecutului şi factorilor care au acţionat în trecut asupra acestor munţi. Suprafeţele de nivelare aparţin unui trecut îndepărtat. Relieful glaciar a fost determinat de condiţii climatice care nu se mai regăsesc în prezent, iar cel periglaciar aparţine de asemenea în mare parte trecutului.
De prezent sunt legate toate formele care au rezultat în urma acţiunii proceselor actuale, cărora li s-a dedicat un capitol aparte. Multe forme, deşi le considerăm actuale, nu sunt scutite la rândul lor de moşteniri din trecut, o delimitare clară a formelor actuale faţă de cele vechi presupunând mai mult aproximări.
Determinări petrografice şi structurale Asupra oricărui aspect al reliefului ne-am opri, ne lovim aceşti doi factori care complică interpretările. Conglomeratele puţin rezistente la eroziune nu au putut păstra prea bine nici măcar moştenirea reliefului glaciar, cu atât mai mult nu a putut păstra vechi suprafeţe de nivelare. Astfel, în stabilirea nivelelor Râu-Şes şi Borăscu (şterse şi de îngustarea interfluviilor în timpul glaciaţiunilor) am fost rezervaţi, interpretările noastre, făcute în urma analizelor morfometrice şi a observaţiilor de pe teren rămânând la nivelul speculaţiilor.
Factorul structural complică de asemenea interpretările în problema suprafeţelor de nivelare. Suprafeţe structurale pot fi uşor confundate cu suprafeţe de nivelare. În ceea ce priveşte interpretarea reliefului glaciar, umerii glaciari pot fi foarte uşor confundaţi cu umeri structurali, iar pragurile glaciare nu ne pot spune mare lucru în ceea ce priveşte vârstele fazalor glaciare, grefându-se pe praguri structurale preexistente.
Interferenţa marilor limite în bazinul Glăjerie Bazinul morfohidrografic Glăjerie nu a apărut întâmplător în nordul Bucegilor. Aici există o mare falie, de care se leagă probabil înălţarea în bloc a Bucegilor şi un important contact litologic: conglomerate de Bucegi în munte – strate de Sinaia în Clăbucetele Predealului. Râul Glăjerie formează pe tot parcursul său limita dintre două mari domenii carpatice: Carpaţii Meridionali şi Carpaţii Orientali. De asemenea limita nordică a Bucegilor străbate bazinul Glăjerie de la est la vest. Bazinul Glăjerie a apărut la contactul dintre o mare unitate sculpurală: Platforma Predealului şi o mare unitate morfosculpturală: abruptul nordic al Bucegilor. Aşadar, oricât am dori să privim bazinul Glăjerie ca pe un spaţiu unitar, ne lovim de toate aceste determinări, care fac analiza acestui mic bazin eterogen, cu atât mai interesantă cu cât această eterogenitate este descifrată, şi se dovedeşte a fi impusă de legile fundamentale ale geomorfologiei.
Încheiem lucrarea în aceeaşi notă sceptică ce caracterizează ultimul paragraf al lucrării lui D. Patrulius “Geologia masivului Bucegi şi a Culoarului Dâmbovioara” : “Să ne odihnim puţin în acest loc solitar, unde domneşte o linişte desăvârşită, să contemplăm edificiul ciclopean ce ne înconjoară, atât de derutant prin diversitatea şi paradoxurile structurii sale, şi să ne reculegem o clipă înainte de a porni din nou pe lungul drum care ne rămâne până când toate conexiunile profunde ale acestui ansamblu vor putea fi înţelese. ”

Bibliografie

Lucrări care fac referire la Bucegi sau la obiectul Geomorfologiei. Lucrări folosite ca model.

Florea M. – (1998), Munţii Făgăraşului. Studiu geomorfologic, Ed. Foton, Braşov.
*** – Geografia României,vol III – Carpaţii Româneşti şi dep Transilvaniei (sub redacţia D. Oancea, Valeria Velcea, N. Caloianu, Ş. Dragomirescu, Gh. Dragu, Elena Mihai, Gh. Niculescu, V. Sencu, I. Velcea) edit. Academiei, Bucureşti, 1987
Grigor P. Pop – Carpaţii şi subcarpaţii României,editura Presa Universitară Clujană, Cluj Napoca, 2000
Iancu M Stănescu – Limita fizico-geografică dintre Carpaţii Orientali şi Carpaţii Meridionali “Natura”, XII, nr.4, Buc., 1960
Ielenicz M – Munţii Baiului, Caracterizare geomorfologică, An. Univ. Buc., seria geografie, XXX, 1981
Ielenicz M – Munţii Grohotiş. Caracterizare geomorfologică, An. Univ. Buc., seria geografie, XXXI, 1982
Ion Băncilă – Geologia Carpaţilor Orientali, ed ştiinţifică,Bucureşti, 1958
Mac I – Geomorfosfera şi geomorfosistemele, Ed. Presa Univ. Clujeană, Cluj Napoca., 1996
Martonne Emm. – Recherches sur l`evolution morphologique des Alpes de Transylvanie, Rev. geogr. ann. (1906–1907)
Mutihac,V., Ionesi, I. – Geologia României, ed. tehnică, Bucureşti 1974
N. Oncescu – Geologia României, ed. tehnică, 1965
Pişota I. – Lacurile glaciare din Carpaţii Meridionali,ed Academiei, Bucureşti
Posea Gr, Grigore M., Popescu N., Ieleincz M. – Geomorfologie, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1976.
Posea, Gr., Popescu, N.,Ielenicz, M., – Relieful României, Edit Ştiinţifică,Bucureşti, 1974
Roşu Al. – Geografia fizică a României, ediţia a II-a, ed. Did. şi Ped., Bucureşti,1980
Sârcu I. – Munţii Rodnei. Studiu de morfogeografie, Ed. Academiei, Bucureşti, 1978.
Ujvari I. – Hidrografia României, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1959.
Velcea, Valeria, Savu, Al. Geografia Carpaţilor şi Subcarpaţilor Româneşti,edit. Did. şi Ped.,Bucureşti,1982
Victor Corvin Papiu – Geologie şi drumeţie, ed. ştiinţifică, Bucureşti, 1963
Vintilă Mihăilescu – Carpaţii sud estici, editura ştiinţifică,1963
Vintilă Mihăilescu – Geografia fizică a României, edit. Ştiinţifică, Bucureşti,1969
Vintilă Mihăilescu – România – Geografie Fizică,Socec, Bucureşti, 1936
Zăvoianu I – Morfometria bazinelor hidrografice, Ed. Academiei, Bucureşti, 1978

Lucrări sau articole strict referitoare la masivul Bucegi

Beldie Al – Rezervaţia naturală Bucegi. Ocrotirea Naturei,nr2, 1956
Bîrsan A. – Studiu geomorfologic al platformei Bran, Rezumatul tezei de doctorat, Bucureşti, (1972)
Coteţ P. – Microrelieful de tip “babe” din Bucegi şi geneza lui. Natura–GG, XVI, Bucureşti (1964)
Cristea E., Dimitriu M, – Bucegii. Turism–Alpinism,editura U.C.F.S., Bucureşti,1962
George Vâlsan – Morfologia văii superioare a Prahovei şi a regiunilor vecine, Bul SRG, t.LVIII, Buc, 1940, publicat postum
Gr. Posea – Suprafeţele de nivelare din munţii Piatra Craiului–Baiu (Carpaţii de Curbură) Analele Univ. Spiru Haret, seria Geografie, nr.1, 1998
Guriţă A. – Masivul Bucegilor BSRRG, XI, 1, p.54–77, Bucureşti (1890)
Iancu M. – Contribuţii la studiul unităţilor geomorfologice din depresiunea internă a curburii Carpaţilor, patrea I, Probl. De geogr, IV, pag. 127 – 180 (1957)
Ică Giurgiu – Peştera 1 din Bucşoiu, revista Munţii Carpaţi, nr 14, 1999
Manoliu C. – Prin subteranele Bucegilor, Tera, I(XXI), Bucureşti, 1969
Mrazec L. – Originea Babelor An. Soc. Tur., 1904
Murgeanu G. şi Patrulius D. – Cretacicul superior de pe marginea Leaotei şi vârsta conglomeratelor de Bucegi, Bul. Ştiinţ. Acad. RPR, secţia geologie-geografie, t.II, nr1, 1957
Oncescu N. – La region de Piatra Craiului – Bucegi. Etude geologique, în “Ann. Inst geol Roum.”,volXXII, Buc, 1943
Oncescu N. – Asupra liniei frontale a Bucegilor, Anal. Univ. “C. I. Parhon”, Bucureşti, secţia geologie-geografie.,vol.36,1936
Orghidan N. – Observaţiuni morfologice în Bucegi, Lucr. inst. geogr.univ. Cluj, vol IV, Cluj,1931
Panin N., Mihăilescu N., Jipa D., şi Contescu L., – Asupra modului de formare a conglomeratelor de Bucegi, Asoc. geol. Carp.– balc.,congresul V, Bucureşti 1961, vo III, nr2, pag 89–105
Patrulius – Geologia masivului Bucegi şi a culoarului Dâmbovicioara
Patrulius D. – Faunele mezozoice din masivul Bucegi, Ocrot. nat., vol 8, nr1, pag 41–53.3030
Patrulius D. – Noi contribuţiuni la cunoaşterea stratigrafiei din regiunea masivului Bucegi, Bucureşti,D.d.S.ale şed. inst. Geol.vol.XXXVII,1953
Patrulius D. – Notă asupra stratigrafiei masivului Bucegi, D.S. inst. geol. Rom., vol.XXXVI (1948 – 1949),pag.193– 200
Patrulius D. – Observaţiuni asupra depozitelor mezozoice din Bucegi şi Perşani, D.d.S. Comit. Geol.,vol XXXVIII Bucureşti, 1956
Patrulius D. – Olistolitele masivului Bucegi, Asoc. geol. carp.–balc. Congresul V, Bucureşti,1961, vol III, nr.2, p.129–176
Pop E. – Analize de polen în turba din Bucegi şi Ceahlău, Bul grădinii botanice, Cluj,volXIII,1933
Popovici – Hatzeg – Prezenţa de odinioară a gheţarilor în munţii Bucegi, BSSB, VII, Bucureşti (1899)
Preda D. M. – Geologia şi tectonica părţii de răsărit a a judeţului Prahova , Bucureşti, An. Inst. Geol. Român, vol. X, 1925
Puşcaru D. şi colaboratorii – Păşunile alpine din Munţii Bucegi, ICAR, Tratate – Monografii, nr4, Buc, 1956
Radu Cotta – Ţigăneşti, revista Munţii Carpaţi, nr5, 1989
Radu Hera – Creasta Balaurului, revista Munţii Carpaţi, nr5, 1989
Simionescu I. – Fauna Jurasică din Bucegi – Ac. Rom., publ. fond.V.Adamachi,t.II,nr13, Bucureşti,1905
Stoenescu Şt. M – Clima Bucegilor, ed. Tehnică, Buc, 1951
Valeria Velcea – Munţii Bucegi –studiu geomorfologic, ed. Academiei,RPR, Buc, 1961
Valeria Velcea – Câteva elemente periglaciare în morfologia masivului Bucegi. Natura SSNG, Bucureşti (1958)
Valeria Velcea – Masivul Bucegi – Ghid Turistic, ed. pt. turism,Bucureşti,1974
Vintilă Mihăilescu – Consideraţii asupra geologiei şi morfologiei regiunii Piatra Craiului – Bucegi, Rev. Geogr. ICGR, II, Buc,1946b
Vintilă Mihăilescu – Masivul Bucegilor , Rev. Geogr. ICGR, II, Buc,1946a
Wachner H. – Urme de gheţari în munţii Bucegi, An. inst.geol. Rom., vol XIX, 1929

Cuprins:

1) Introducere
2) Aşezare, limite, caractere generale
3) Istoricul cercetărilor
3.1. Primele menţiuni. Premergătorii
3.2. Lucrări de specialitate şi de detaliu
4) Orografia bazinului Glăjerie
5) Reflectarea peisajului geomorfologic în toponimie
6) Încadrarea bazinului Glăjerie în unităţile geologice şi geografice
6.1. Abruptul nordic al Bucegilor – Particularităţi geologice şi fizico-geografice
6.2. Individualitatea morfologică a Platformei Predealului.
6.3. Bazinul Glăjerie – zonă de contact
7) Geologia bazinului Glăjerie
7.1. Alcătuire petrografică şi stratigrafie
7.1.1. Fundamentul
7.1.2. Conglomeratele de Bucegi
7.1.3. Stratele de Sinaia
7.2. Raporturi stratigrafice şi tectonice
7.3. Condiţionarea geologică a reliefului
8) Condiţionarea morfogenezei de către climă, vegetaţie şi soluri
9) Relieful
9.1. Morfografia
9.1.1. Forma bazinului
9.1.2. Aspectul cumpenelor de apă
9.1.2.1. Dezvoltarea altimetrică a cumpenelor
9.1.2.2. Dezvoltarea în plan orizontal a cumpenelor
9.1.3. Forma reţelei hidrografice
9.1.4. Coeficientul de asimetrie al bazinului
9.1.5. Ierarhizarea reţelei hidrografice
9.1.6. Morfografia văilor
9.1.7. Aspectul interfluviilor şi tipologia versanţilor
9.1.8. Expunerea versanţilor
9.1.8.1. Faţă de direcţia nordului
9.1.8.2. Faţă de soare
9.2. Morfometria
9.2.1. HIpsometria
9.2.2. Densitatea fragmentării reliefului
9.2.3. Energia d relief
9.2.4. Pantele
9.3. Tipuri genetice de relief
9.3.1. Relieful petrografic
9.3.1.1. dezvoltat pe gresii
9.3.1.2. dezvoltat pe conglomerate
9.3.1.3. dezvoltat pe calcare
9.3.2. Relieful structural
9.3.2.1. Forme structurale
9.3.2.2. Înfluenţe structurale
9.3.3. Relieful sculptural
9.3.4. Relieful fluviatil
9.3.4.1. Forme de relief fluviatil
9.3.4.2. Evoluţia reţelei hidrografice
9.3.5. Relieful glaciar
9.3.5.1. Glaciaţiunea în Bucegi – elemente generale
9.3.5.2. Relieful glaciar în bazinul Glăjerie
9.3.5.2.1. Originalitatea complexului glaciar Mălăieşti – Ţigăneşti.
9.3.5.2.2. Forme glaciare
9.3.6. Relieful periglaciar
9.3.6.1. Condiţii climatice
9.3.6.2. Raportul dintre periglaciarul fosil şi cel actual
9.3.6.3. Forme periglaciare
9.3.7. Relieful antropic şi biogen
9.4. Procese geomorfologice actuale
9.4.1. Şiroirea, pluviodenudarea, fluvio-torenţialitatea
9.4.2. Procese eoliene
9.4.3. Solifluxiunea
9.3.4. Procese gravitaţionale
9.4.4. Procese crio-nivale
9.4.5. Avalanşele şi procesele nivale legate de ele
9.5. Regionarea geomorfologică
9.5.1. Încadrarea în contextul regional
9.5.2. Subunităţi geografice
9.6. Peisajele geomorfologice
10 Evaluarea potenţialului natural şi protecţia mediului
10.1 Fondul forestier
10.2 Sectorul agricol
10.3 Potenţialul hidrografic
10.4 Potenţialul turistic
10.5 Alpinism, ski, speoturism
10.6 Aşezările umane din bazinul Glăjerie
10.7 Protecţia mediului înconjurător
11 Riscul geomorfologic
12 Contribuţia autorului
13 Concluzii

Share it now!
  1. Liviu
    May 12th, 2011 at 22:16 | #1

    E cumva o greseala aici? ” Din acest punct o potecă ne duce în dreapta către Omul, iar alta spre stânga ajunge în vârful Scara.”

    Interesant sa redescoperi zone familiare cu ochi de geograf.

  2. November 12th, 2011 at 16:12 | #2

    Mai mult decît interesant, materialul tau!

  3. Mia Dediu (Lungu)
    January 1st, 2012 at 12:10 | #3

    Anul acesta avem intalnire de promotie.Contacteaza-ma.

  1. No trackbacks yet.