Toponime din Bucegi si Valea Prahovei

April 21st, 2011 Leave a comment Go to comments

Bucegii şi Valea Prahovei

- toponime –

Index alfabetic al toponimelor:

1. AZUGA – PAG X
2. BABELE – PAG Y, ETC
3. BAIUL
4. BEUCA
5. BLANA
6. BUCEGI
7. BUCŞOIUL
8. BUŞTENI – GARA
9. BUŞTENI
10. MĂLĂIEŞTI (CABANA)
11. CABANA OMU
12. CABANA PADINA
13. CABANE DIN POSTĂVARU
14. CABANE DIN PIATRA MARE)
15. CARAIMANUL
16. CASCADA URLĂTOAREA
17. CASTELUL CANTACUZINO
18. CĂPĂŢÂNA PORCULUI
19. CERDACUL OBÂRŞIEI
20. CHEILE TĂTARULUI
21. CHEILE ZĂNOAGEI, BOLBOCI
22. CLĂBUCETUL BAIULUI
23. COŞTILA
24. CRUCEA EROILOR DE PE CARAIMAN
25. DEFILEUL DE LA POSADA
26. DEUBEL
27. DIHAMUL
28. FAŢA BUCŞOIULUI -
29. FORBANUL
30. FURNICA
31. GÂLMA MARE
32. GHIMBAVUL MARE
33. GLĂJERIEI
34. IALOMIŢA
35. JEPII
36. KALINDERU
37. LA CLEŞTE
38. LEUCA
39. MĂGURA CENUŞIE
40. MĂGURA ŞTREMPENI
41. MORARUL
42. OBÂRŞIA IALOMIŢEI
43. ORZICARU (LA ORZICARU)
44. PĂDUREA LUI MANUC-BEY
45. PEŞTERA (ZONA PESTERA)
46. PEŞTERA ŞI SCHITUL IALOMIŢEI
47. PIATRA ARSĂ
48. PICHETUL ROŞU
49. PIETRICICA
50. PISCUL CÂINELUI
51. PISCUL LUI EPURE -
52. PLAIUL BOILOR-
53. PLATOUL BUCEGILOR
54. POIANA COŞTILEI
55. POTECA BĂLTOACELOR
56. POTECA GRĂNICERILOR
57. PREDEAL
58. RÂŞNOVU
59. SCHIEL – FUNICULARUL
60. SFÂNTA ANA
61. SINAIA
62. TACHE IONESCU
63. ŢIGĂNEŞTIUL
64. VALEA ALBĂ
65. VALEA BABEI
66. VALEA BRĂDETULUI
67. VALEA CAZANULUI
68. VALEA FETEI
69. VALEA CERBULUI
70. VALEA HOROABEI
71. VALEA JEPILOR
72. VALEA IADULUI
73. VALEA MĂLĂIEŞTI
74. VALEA MĂLINULUI
75. VALEA MORARULUI
76. VALEA PELEŞULUI
77. VALEA PRAHOVEI -
78. PROIŢA
79. VALEA RÂŞNOAVEI
80. VALEA ŞUGĂRILOR
81. VALEA TRĂSNETULUI
82. VALEA ŢIGANULUI
83. VALEA ŢIGĂNEŞTI
84. VALEA VAGONULUI
85. VALEA VERDE
86. VĂILE COŞTILEI ŞI GĂLBINELELOR
87. VÂRFUL CU DOR, VÂNTURIŞUL
88. VÂRFUL OMU
89. ZAMORA
90. ZĂNOAGA

AZUGA

1989, George Lahovari, – Azuga se află – “…unde văile Prahoviţa şi Azuga se împreună, formând râul Prahova. Acest cătun, ca şi toată comuna Predeal, este ocolit de munţi înalţi, traversat în lung şi lat de un şir neîntrerupt de vârfuri, dealuri, piscuri şi colnice, umbrit de păduri seculare, multă vreme neumblate de picior de om, udat de o mulţime de ape cristaline, ce şerpuiesc unele liniştit, altele cu o repeziciune năvalnică.
Azuga de azi, sau localitatea unde apele Azuga şi Prahoviţa se întâlnesc, formând Valea Prahovei, s-a numit până la anul 1881 Între Prahove, iar din acel an, o dată cu deschiderea gărei, s-a dat acestei localităţi numirea de Azuga, după valea ce din vechime poartă acest nume.”

1989, George Lahovari – “Azuga – staţie de drum de fier […], pe linia Ploieşti-Predeal, pusă în circulaţie la 10 iunie 1879.”

1989, George Lahovari – “ Primele începuturi de industrie în Azuga, le găsim pe la anul 1830.
Un anume Aslan, venind din Rucăr, unde, după cum se ştie, exista de pe la finele secolului trecut (sec XVIII) o fabrică de sticlărie, a înfiinţat aici, la marginea pădurei, cam pe locul unde este astăzi pichetul de pază, o fabrică de sticlărie. Această fabrică n-a putut funcţiona decât 2-3 luni, şi , rămânând pustie, proprietarul moşiei, Banul Filipescu, a înciriat-o unui bucureşteanâ, Iabraş Lipscanul, care a fugit mai înainte de a începe fabricaţiunea, fabrica rămânînd cu totul în părăsire.
Din lemnăria clădirilor fabricei de sticlărie şi-au construit mai târziu muşţi ţărani din Azuga, casele lor, iar piatra silicată, adusă din carierele din Azuga, munţii Zamura, şi alt material brut, adunat de Iabraş Lipscanul, a trecut în posesiunea fabricei de sticlărie actuală, care s-a înfiinţat la 1880, funcţionând la început ca un cuptor.”
Notă: Această preocupare este reluată de specialişti aduşi din Boemia care aveau să iniţieze pe maeştrii de mai târziu ai sticlei de la noi. (Valeria şi Ion Velcea, 1965)

1976, C. Giurescu – “Fabrici de mobilă am avut încă cu decenii înainte de primul război mondial. La finele anului 1915 existau 11 asemenea fabrici, între care 10 la Bucureşti şi una la Iaşi. De adăugat fabrica de la Azuga, înfiinţată în 1898.”

BABELE

1882, Carmen Sylva – “Când te sui pe Prahova în sus nu se vede Cetatea Babei, căci ea este în inima Bucegiului. Ea se înalţă ca o coamă ascuţită şi pare acoperită cu ruine. De la Cetatea Babei până la Jipi dai de omăt, care nu se topeşte niciodată.”

BAIUL – vezi şi Coştila
“Încheind aceste însemnări, vom adaogă câteva cuvinte despre culmea Baiului, din care partea cea mai însemnată este denumită Dihamul, termen pe care-l socotim mai vechiu decât Baiu.
Numirea de Baiul este o denumire devenită ulterior nume propriu, căci în afară de acest Baiul, ce se întinde începând dela uzina electrică a Râşnovului, către Sud, cuprinzând în sine Piscul lui Epure, Plaiul Boilor, Faţa Bucşoiului, Măgura Cenuşie, sfârşind cu vârful Baiului şi culmea împădurită, luată drept Căpăţina Porcului, există un alt Baiul, a cărui înnălţime întrece pe a primului cu aproape 300 m; el se află la Sud de Zamura.”

“Numele de Baiu este de origină ungară şi s’a dat de către ciobanii ardeleni, cari-şi aveau turmele aici. Ciobanii păstori întrebaţi fiind de alţii de unde vin sau unde se duc, răspundeau scurt, cu un cuvânt împrumutat dela Unguri: „la Baiu sau dela Baiu”, care are între alte sensuri şi pe acesta: „vin sau mă duc acolo unde am treabă, de lucru, unde mă mână nevoia”.
Şi de unde la început Baiu era un nume comun, cu însemnarea, de lucru, treabă, nevoie, a devenit numele propriu al muntelui.” – Iordan I. Tăcu, institutor-director al orf. C. F. R. din Predeal – al treilea anuar al Bucegilor – 1928.

BEUCA

“La vest „Căpăţâna Porcului” arc la bază cele două văi Beuca Mare şi Beuca Mică.
Termenul acesta de Beuca, luat aici ca nume propriu, este un nume generic şi se dă obişnuit unor văi abrupte, văi rele. Beuca este întradevăr io vale rea, nu atât prin abruptul coastelor, cât prin aceea că pe aici, peste „Căpăţâna Porcului” trece toamna negurile şi ceaţa din Valea Cerbului, prin Valea Seacă, peste Beuca, spre Râşnov.
Şi’n vreme ce aici, ceaţa purtată de curenţi fac ca promoroaca să se depună peste vegetaţia din vale şi dela „Căpăţâna Porcului” în straturi groase, iar frigul să fie simţitor, sus pe Dihamul e cald, de soarele dulce ce scaldă cuprinsul, fapt ce l’am putut constata personal, în mai multe rânduri şi acum în urmă la începutul lui decemvrie 1927.” – Iordan I. Tăcu, institutor-director al orf. C. F. R. din Predeal – al treilea anuar al Bucegilor – 1928.

“Beucile se unesc şi dau în Proiţa, care se uneşte cu Valea Trăsnetului, care împreună cu Valea Glăjăriei şi Valea Bucşoiului, dau în Ghimbavul Mare.” – Iordan I. Tăcu, institutor-director al orf. C. F. R. din Predeal – al treilea anuar al Bucegilor – 1928.

BLANA

1926, N. Urechea – “Coasta din dreapta muntelşui Blana are o înfăţişare jalnică, fiindcă pădurea a ars de curând”

BUCEGI

1898, George Lahovari – despre toponimul Bucegi – “Priviţi din Valea Ialomiţei, Bucegii se văd pătaţi pe lângă coastele de lângă muchie de o mulţime de tufişe de jnepi. Poporul numeşte huciu, huceag şi buceag, un păduriş des şi jos, prin care nu se poate străbate decât cu greu. Cu putinţă e ca cuvântul de Buceag, luat la plural, să fi dat naştere vorbei ce serveşte să denumească toată seria de înălţimi, ce se înfăţişează privirei, acoperită cu jnepi.”

1924, George Vâlsan – unele dintre cele mai frumoase rânduri despre Bucegi – Dar mai cu seama impresioneaza Bucecii, saltând dintr’odata, superbi si goi, pâna la 1500 m deasupra padurilor vaii Prahovei, care si ea domina cu aproape 1000 m nivelul marii.
Desinând pe cer linii domoale, – caci în realitate ce se vede nu e o muchie ascutita, ci marginea unui podis, – cu forme de flanc variind dela creasta dintata care se precipita în prapastii, despartind gâtlejuri umezite de o sudoare rece, pâna la largile circuri suspendate, cuiburi parasite ale unor ghetari disparuti, în care si acum întâlnesti la umbra limbi de zapada ocolite de pâlcuri de anemone, – acesti munti, ori unde te-ai afla pe vale, îti atrag necontenit privirea si necontenit îti desteapta în suflet o surprindere si un sentiment aproape religios.
Au o majestate senina si grava, forme rigide si pretioase ca ale unor odajdii. Cu fruntea drept spre rasarit, în zori, când valea doarme acoperita de un borangic de roua, ei încep sa surâda si sa se aprinda de o flacara de culoarea margeanului, pâna ce soarele îi atinge pe frunte cu mirul luminii sale. În aceasta ora a diminetii ei par de chihlibar. În miezul zilei, proiectati pe cerul limpede, ei se arata de culoarea nedefinita a „floarei reginei”, un cenusiu palit cu irizari fine de aur si de ametist.
Când soarele a scapatat dupa piscuri, ei par o imensa umbra de opal, care se întuneca pe încetul în albastrul adânc si racoros al orelor de seara. Iar noaptea, când oraselele adorm subt paza nenumaratelor lampi electrice, când toate apele îsi limpezesc glasurile si când din padurile de brad se ridica sonoritati prelungi de orga, în lumina lunii ei se înnalta muti si grandiosi, cu licariri de sidef si cu prelingeri fosforescente asa ca nu îti mai par de piatra, ci zamisliti dintr’o substanta aproape transparenta, si de origine divina.
Nu au formele ametitoare si salbatice, claritatea rece si hermina zapezilor eterne ale Alpilor, nici tonalitatile pasionate ale Pirineilor, nici sculptura amanuntita si decorul teatral al muntilor Rivierei, dar linia lor e simpla si armonioasa ca a vechilor manastiri românesti, masivitatea lor e originala si impunatoare, iar variatele vesminte de lumina în care se îmbraca, au culorile stinse si totus calde, discretia si nuantele fine ale costumului nostru popular”

BUCŞOIUL

1927, N.Urechea – “ca un mamut preistoric, cu cocoaşe pleşuve, mărginite de prăpăstii înfiorătoare.”

BUŞTENI – GARA

1926, N. Urechea – descriere pentru anul 1885 – “Nici calea ferată, care începuse să umble cu şase ani mai înainte, nu tulbura pacea locului, toată hărnicia sa închipuindu-se de două trenuri îndreptate spre Ardeal şi alte două coborând spre Bucureşti; gară, firşte că era în Buşteni, dar o gară scundă, ce s-ar fi poreclit mai bine “gărişoară”” .

BUŞTENI

Repere istorice – Localitatea a luat nastere la inceputul sec. al XIX lea pe drumul comercial care facea legatura intre Muntenia si Transilvania.
In secolul al XVIII-lea la poalele Zamorei, se afla unul dintre cele mai renumite hanuri – Slonul de piatra, ars de austrieci in februarie 1788; cam in aceasta perioada punctul unde Valea Cerbului se varsa in Prahova, purta numele La Busteni.
In jurul hanului Slonul de piatra, cu vremea, a fost constituit un catun care va sta la originea cartierului Zamora. La inceput atât catunul Busteni cât si Slonul de piatra, Dragusesti si Trestia faceau parte din punct de vedere administrativ din comuna Podul Neagului care se intindea de la Comarnic pâna la Predeal. Spre sfârsitul veacului trecut, atât Bustenii cât si Poiana Tapului erau sate ale comunei Predeal.

1908 – ele se desprind de Predeal formând comuna Busteni.
1921 – Poiana Tapului devine comuna de sine statatoare.
1946 – Bustenii este declarat oras, iar Poiana Tapului statiune climaterica, reunificându-se abia in 1950
1882 – fratii Karl si Samuel Schiel, originari din Râsnov, au infiintat fabrica de hârtie care a avut o mare importanta in dezvoltarea economica a localitatii. In aceasi perioada este ridicata o lucrare remarcabila de inginerie, funicularul ce transporta materialul lemnos necesar Fabricii de hârtie.Constructia isi intindea firele pe 16 km, din Valea Brateiului pâna la Busteni, strabatând Muntii Bucegi de la E la V si ajungând pâna la 2000 m altitudine. La expozitia mondiala de la Paris organizata in anul 1900, singura medalie de aur oferita atunci, a fost obtinuta de Fabrica de hârtie din Busteni

1976, C. Giurescu – “Pe Valea Prahovei, între Buşteni şi Azuga, era un loc numit Codru Adânc; tradiţia locală ştie că haiducul Pletea care aţinea calea aici, carelor şi negustorilor ce treceau spre sau dinsprse Braşov. Sub munte este şi azi Poiana lui Pletea. Informaţia este dată de Adrian Ghinescu, originar din Poiana Ţapului.”

1976, C. Giurescu – “În jurul unui sau unor herăstraie s-a format cu timpul un cătun, apoi un sat; …la fel întâmplat în Buşteni, care dintr-un loc unde se depozitau buştenii a devenit astăzi un oraş”

1976, C. Giurescu – “În 1883, fraţii Schiel înfiinţează la Buşteni o fabrică de mucava şi carton, materia primă fiiind lemnul (Istoria Românior în date, p. 247)”

1976, C. Giurescu, “Buştenarii din Prahova arată îndeletnicirea de altădată a locuitorilor lui: cei ce făceau buşteni.”

CABANA OMU

1910, STR – mărturie despre casa Omul – “Această casa este formată din două odăiţe şi un căminar, în care se află instalate câte o mică sobă de fier. Ea servă ca adăpost excursioniştilor. Păzitorii săi sunt obligaţi de a avea în permanenţă o cantitate suficientă de lemne, apă şi dacă s’ar putea şi ceva de-ale băuturii.
Vântul suflând cu furie, tot fumul ce eşea din arderea lemnelor, nu putea eşi afară pe horn, ci-l respingea îndărăt, aşa că toată odăiţa noastră fiind plină de fum, ne orbea de tot şi pentru aceasta eram nevoiţi din când în când a deschide fereastra spre a mai goni fumul afară. Puterea vântului era aşa de mare, încât părea că are să dărâme casa pe noi, iar bietul moşneag, păzitorul de aci, nu a încetat până la ziuă de a întreţine focul. Ploaia, însoţită câte odată chiar cu fulgi de zăpadă, isbeâ în geamurile şi obloanele ferestrelor. Deşi eram în noaptea de 3 spre 4 Iulie, iarna însă aci eră în toată puterea, iar noi înghesuiţi în odaie, ascultam vuetul vântului îngrozitor şi sgomotul provocat de ploaia ce cădea pe casă.
Nu-şi poate cineva închipui o noapte de iarnă petrecută în vârful unui munte de 2511 metri altitudine ! Căci deşi, după cum am spus mai sus, era 3 Iulie, iarna era în toată puterea ei, temperatura poate că ajunsese la 2 — 3 grade, dacă nu şi mai jos, căci pământul îngheţase; vântul şi vuetul ce-l producea era aşa de intens, încât băga fiori chiar în cei mai curagioşi; ploaia amestecată cu zăpadă izbea groaznic în ferestrele casei, iar întunerecul era aşa de mare, încât îţi dai cu degetul în ochi, după cum spune Românul, şi în acest loc, unde văzduhul fierbea ca într-un infern, singura noastră casă era adăpostită şi iluminată de flacările focului, bine alimentat, şi de slaba lumină a lumânărilor aprinse în interiorul ei. Părea ca o barcă părăsită în mijlocul valurilor unui ocean înfuriat. Eră ceva teribil, îngrozitor, dar frumos şi demn de a admira natura şi în furia grozăveniilor sale.
Credem că ar fi bine ca aci să se transporte câteva saltele de paie, după cum se află mai jos în valea Mălăeşti (Transilvania) şi în schimbul a unei mici taxe să se plătească cheltuelile făcute şi astfel toţi vizitatorii să-şi poată odihni mai comod membrele obosite. Sperăm că rugăciunea noastră va fi satisfăcută de onor.”

Repere istorice – Prima casa de piatra de pe Virful Omu, construita in 1888, a fost distrusa in timp. Societatea Carpatina ”Sinaia” avea aici un refugiu de lemn, care a fost deschis pentru turisti in 1897 si incendiat in 1911.

CABANA PADINA

Repere istorice – La poalele padurii de molid unde muntii Colti si Padina se lasa in Ialomita, la locul numit in vechime Padina Nebunii, intr-o poiana care primeste razele soarelui in primele trei sferturi de zi, C.C. al Sindicatelor a construit in anul 1958 o cabana, care in anul 1963 a fost reamenajata de Intreprinderea balneoclimaterica Sinaia. In prezent compexul de cabane situat aici, la altitudinea de 1535 m, poate gazdui confortabil 128 persoane, iar restaurantul permanent este inzestrat cu apa curenta, lumina electrica, telefon si instalatii sanitare.

CABANE DIN POSTĂVARU

Repere istorice – In Postavarul, SKV Brasov a deschis prima cladire la 7 octombrie 1883, cladire care a fost modernizata de-a lungul anilor. Pavilionul construit in 1903 exista si acum. Cabana Cristia-nul Mare a fost construita intre anii 1930-1933 si a fost inaugurata oficial in vara anului 1933.

CABANE DIN PIATRA MARE

Repere istorice – Cabana construita de SKV in Piatra Mare, in iulie 1885, a fost distrusa de foc in octombrie 1903. Cabana mare, inaugurata la 3 iulie 1910, nu a avut nici ea zile prea multe, caci, pe 31 august 1916, in primul razboi mondial, a fost lovita de un proiectil.

CARAIMANUL

1882, Carmen Sylva – “Caraimanul, întunecat şi ameninţător, răsare dintre ceilalţi munţi cu stâncile sale straşnice, dintre care parcă s-ar fi dezlipit o bucată, rămânând atârnată la jumătatea drumului.”

1898, George Lahovari – “Paltinul – izvor, curge din poalale muntelui Caraimanul, […], lângă şoseaua naţională se împreună cu izvorul numit Căşăria, şi se varsă în râul Prahova, pe malul drept, tot în raionul cătunului Buşteni.”

1898, George Lahovari – “Caraimanul – pisc, înalt de 2495m deasupra nivelului Mării Negre, în faţa muntelui Babelor, jud. Prahova. Acest pisc pietros şi sălbatic, făcând parte din masivul Bucegilor, este presărat cu dinţi de stâncă de sus până jos, la Buşteni, şi este mărginit de mari prăpăstii. Acest munte are o importanţă netăgăduită pentru renumitele lui carieri de piatră. Piatra de Caraiman este mult căutată pentru consistenţa şi tăria ei.”

1910, STR – şeaua Caraimanului – Ajunşi la baza stâncei, care termină brâul şi de unde începe aşa zisa «Şeaua Caraimanului», de oarece are forma unei şele, luarăm puţin repaos, voind în acelaş timp a mai privi puţin.

1926, N. Urechea – Stânca Berbecilor – pe Caraiman – “astfel numită fiindcă pe ea petrece noaptea , mai în toţi anii, un cioporaş de berbeci.”

1926, N. Urechea – Cascada Caraimanului este numită Vânturişul Caraimanului iar într-una din excursiile lor, eroii cărţii o găsesc secată.

1926, N. Urechea – Prima excursie făcută vreodată în Valea Seacă a Caraimanului despre care au rămas mărturii scrise este cea efectuată de Mitu (Dumitru Verescu), fiul boierului Toma Verescu, Dinu (Constantin) Verescu, vărul celui dintâi şi Nelu (Ionel) Virea. Sub călăuzirea lui Sava Neguţoi (vânător vestit din Plaiul Peleşului) şi a ciobanului Ciulică. Aceştia au făcut în vara lui 1875 o excursie în această vale.

1926, N. Urechea – “Caraimanul! Acest munte se vede mai bine din tot satul, căci satul Buşteni este clădit la poalele lui. Fără îndoială, Caraimanul are o înfăţişare neasemănată cu a altor munţi. În loc de a-şi răzleţi steiurile, le este îndesat şi năpraznic; dintr-o opintire puternică el ies din pământ şi-şi înalţă poporul de stânci. Creasta sa nu are fantezia vecinei Coştila, ci, cu puţine salturi, se lasă la stânga, apoi se suie într-un pisc, care ascunde Valea Jepilor. Stă Caraimanul ca un pontif bătrân, încruntat şi impunător, neclintit păzitor al tradiţiunilor.”

CASCADA URLĂTOAREA

1926, N. Urechea – “Luăm poteca Urlătoarei, trecem de mult banalizata cascadă (frumos împodobită cu hârtii unsuroase, cutii de sardele şi alte dovezi, ce nu se pot numi, ale opririi turiştilor de şosea) şi umblăm pe drumeagul construit de fabrica de hârtie subt o linie funiculară.”

CASTELUL CANTACUZINO

1910, STR – “…iar pe coasta muntelui Zamora, opus cu acela al Caraimanului, se ridică înalt şi majestos măreţul şi vastul palat al d-lui G. Gr. Cantacuzino, care predomină întreg Buştenii.”

Dintr-o broşură despre Buşteni – Castelul Cantacuzino, ridicat în 1910 de Gheorghe Grigore Cantacuzino-Nababul, prim ministru al României între 1899-1900 şi 1904-1907.

CĂPĂŢÂNA PORCULUI

1910, STR – “Partea înaltă cu care se începe muntele Dihamul, se numeşte «Căpăţâna Porcului». Ea se numeşte astfel, căci văzută din depărtare, se aseamănă întocmai cu căpăţâna porcului, de unde, poate, i-a venit chiar numele.”

1928, Iordan I. Tăcu – “Vom stărui în deosebi asupra acestei greşeli toponimice.. „Căpăţâna Porcului” e azi un nume cunoscut, de către foarte mulţi — în special bucureşteni — cari n’au nici o legătură cu turismul.
Scriitorul N. Kiriţescu, autorul piesei „Un erou” face ca Ţulucă Peleş, eroul, să apese asupra acestui nume Căpăţâna Porcului, unde în toamna anului 1916 a fost un cumplit bombardament de artilerie, ale cărui urme se văd şi azi şi unde, în fiecare an, în Maiu, coprinele în floare, albesc pătând plăcut verdeaţa ierbei înfrăţite.
Unii afirmă — în special locuitori din Buşteni — că vârful Căpăţâna Porcului ar fi cota 1594, din culmea Baiului, la Nordul căreia se găsesc cota 1589, vârful Baiului.
De unii dintre aceştia a fost informat şi d. Nestor Urechia care, în articolul său „Dihamul” din Al doilea Anuar al Bucegilor, serie: „După un sfert de oră de urcuş, dela picioarele Dihamului, ai de ales drum în trei direcţii: la stânga, pe poteca Take Ionescu, care te duce sub partea vârfuită numită „Căpăţâna Porcului”, la pichetul grăniceresc zis Roşu, etc.
Tocmai acest „pichet Roşu” a făcut să se mărească confuzia şi să se numească vârful — cota 1594, situat la S-Vest de Dihamul, drept „Căpăţâna Porcului”, care în realitate este situata la M-Est de Dihamu, adică în partea opusă.
În lucrarea mea „Predealul” am notat „Căpăţâna Porcului”, acolo unde ea se află în realitate, unde mi-a fost arătată de Predeleni, şi de cei doi buni cunoscători ai regiunei, pe cari i-am citat mai sus. În acelaş loc mi-o confirmă şi pădurarii actuali din Râşnov.
De unde pnovine greşeala? Să căutăm a o lămuri!
Ridicarea topografică a hărţii militare române, a regiunei ce ne interesează, s’a făcut în 1897. O hartă provizorie la scara 1:50.000 s’,a tipărit la 1900, în care hartă, la cota 1594, figurează şi denumirea de „Căpăţâna Porcului”.
Revizuirea topografică se face în 1902 şi’n harta militară română, la scară 1:100.000, ediţia din 1914, Căpăţâna Porcului notată la 1900, la cota 1594, nu mai apare, notând în schimb, acolo unde ea este în realitate cota 1473 N.E. de Dihamu — vârful „La Cleşte”, care este cum am spus, locul unei târle.
La 1897 „pichetul Roşu” nu exista, din care cauză nici nu se află pe hartă. Exista însă un pichet grăniceresc la poalele adevăratei „Căpăţâna Porcului”, unde este punctul de legătură între Baiul şi Clăbucetul Baiului.
În urmă când s’a ridicat „pichetul Roşu”, confuzia s’a mărit, datorită faptului că lângă „Căpăţâna Porcului” spre S de ea exista un pichet; denumirea de „Căpăţâna Porcului” se dă acum cu mai multă siguranţă şi cotei 1594, la sudul căreia era un pichet: „Pichetul Roşu”.
Dar anterior ridicărei hărţii române, s’a făcut, pela 1853, harta austriacă a regiunei, revizuită pela 1880, cu ocazia delimitărei frontierei. După una din aceste hărţi austriace reproduce I. G. .Babeş—în lucrarea sa Din Plaiul Peleşului, harta Predealului.
În harta reprodusă de Babeş la cota 1594 este notat „Târla Berbecului” iar „Căpăţâna Porcului” este arătată ceva mai spre Vest decât e în realitate, cam acolo unde se află azi notat — şi’n harta română şi’n cea austriacă — Aschenkopf — Măgura Cenuşie — sau numai Măgura, cum zic Românii.
Dacă în ediţia ultimă a hărţii române din 1914, „Căpăţâna Porcului” este eliminată, datorită faptului că se constatase confuzia, în ediţia hărţii austriace revizuită pe teren în nov. 1916, „Căpăţâna Porcului” este însemnată acolo unde ea se află în realitate, cota 1473, dela poalele căreia îşi are obârşia Valea Iadului, unde se leagă Clăbucetul Baiului, cu muntele Baiul.
M’am întrebat care să fie semnificaţia numelui de „Căpăţâna Porcului”? Explicaţia ce mi-a fost dată de un sătean că, prin cele două pete de vegetaţie arborescentă, aşezate aproape simetric în partea vestică ca doi ochi, ea ar căpăta înfăţişarea unei căpăţâni de porc — nu mi se pare verosimilă.
Închin a crede că, pe aici trecând hotarul despărţitor între Râşnoveni şi Predeleni, o căpăţână de porc sălbatic, destul de numeroşi în trecut, fixată într’un anumit chip, va fi servit ca punct de reper al hotărniciei.
Iar mai târziu, când căpăţână de porc n’a mai existat, măgura a continuat să se numească „Căpăţâna Porcului”. Ea era versantul estic împădurit şi dela baza ei pornesc văile: Leuca şi Iadului, care-şi poartă apele pe un strat calcaros, formând, — mai ales valea Iadului — mici căderi de apă.” – Iordan I. Tăcu, institutor-director al orf. C. F. R. din Predeal – al treilea anuar al Bucegilor – 1928.

CERDACUL OBÂRŞIEI

1910, STR –“ Ajungem la poalele muntelui Obârşia. Aci sunt două căi de a merge spre Omul: una pe brâul Obârşiei şi alta aproape de vârful ei. A merge acum în toiul nopţii pe brâu ar fi fost o imprudenţă, căci drumul e greu, fără nici o potecuţa, ci numai cu ochiul se poate conduce, şi cum nu puteam vedea din cauza beznei groase, furăm siliţi a urca spre vârful Obârşiei.”
Aşadar încă din 1910 existau două poteci spre Omul din dreptul Cerdacului.

CHEILE TĂTARULUI

1926, N. Urechea – “Voi nu ştiţi ce frumoasă, în sălbăticia ei era Cheia Tătarului. Acum e devastată, din pricina exploatării pădurei…Linia asta Decauville grozav de urâtă este. ” – rosteşte ajuns în Cheile Tătarului D. Verescu

CHEILE ZĂNOAGEI, BOLBOCI

1926, N. Urechea – “Scoborâşul la înapoiere (n.n. – de la Bolboci) l-am făcut printr-o “slemne”, un fel de şanţ, la capătul căruia am dat de cheile mici ale Zănoagei, unde doarme un mic lac albastru de toată frumuseţea.”

CLĂBUCETUL BAIULUI – vezi şi Baiului.
“ Şi în legătură cu această transformare verbală a numelor de munţi, amintim că însăşi termenul de Clăbucet, dat munţilor în chip generic, este în forma lui corectă, Clăbucel (A. de Cihag). Cât priveşte Clăbucetul Baiului, el nu poate avea decât sensul de Clăbucetul ce se leagă cu Baiul, aşa cum este şi de fapt.” – Iordan I. Tăcu, institutor-director al orf. C. F. R. din Predeal – al treilea anuar al Bucegilor – 1928.

COŞTILA

1898, George Lahovari – “Coştila a aparţinut în vechime familiei Dudescilor. La anul 1804 a trecut în posesiunea unui locuitor, Băltăreţu. Acest munte se stăpâneşte azi de M.S. Regele Carol I, şi a fost cumpărat în Maiu 1893 de la Manuk Bei, pe preţul de 850.000 lei”

1926, N. Urechea – “Iată, tot pe Coştila, nişte clipe repezi înierbate numite “gălbinări” (circurile Văii Albe, n.n.), după culoarea roşcată-gălbuie a ierbei spre toamnă; deasupra gălbinărilor se ridică un zid ameţitor (peretele Văii Albe, n.n.), cu totul drept, şi, lângă el, Blidul Uriaşilor, a cărui curbă este formată de un zid uriaş încovoait în semi-cerc.”

1926, N. Urechea – “stau şi privesc la zidul fantastic al Coştilei, iluminat de coloraţii extraordinare, când se sparg de dânsul obuzele nemţilor, cari produc şi ecouri nemaipomenite prin ploaia de bolovani ce provoacă” – mărturie din primul război mondial a doctorului Petre Gold Haret – de completat din Vraja Bucegilor cu toata marturia ca merita.

1926, N. Urechea – “Pe Coştila ei zăresc acel profil roman îndreptat spre cer, desemnat de creastă, profilul împăratului Traian.” – de unde priveau?

1926, N. Urechea – “La marginea dinspre miazănoapte a Coştilei un stei îşi repede spre bolta albastră săgeata-i bontită; este Santinela, care aprig străjuieşte spintecătura cea mare a Cerbului, care duce la vârful cel mai înalt al Bucegilor, la Omul.”

1927, Mihai Haret – Mihai Haret redă o excursie pe muntele Coştila, făcută de către moş Nicolae Bogdan, Mihai Haret şi fratele acestuia Petrică Gold-Haret şi Nicolae Jilipeanu în data de 2 octombrie 1915. Itinerariul începe cu Vâlceaua Poieniţei până în dreptul Sentinelei, apoi malul drept al văii Mălinului, Hornul Mic de la Scară şi valea Colţilor, firul văii Mălinului, Poiana Mălinului, valea Verde, urmează apoi Brâna Caprelor, lăsând în stânga Vălcelul Prăpădit, apoi urmează potecuţa care ocoleşte orizontal fundul Văii Seci, apoi din nou Brâna Caprelor până la sfârşitul ei. Urmează o coborâre în fundul Văii Seci şi o căţărare pe versantul stâng. După patru sute de metrii ajung la Stâncile Lustruite, “care formează malul stâng al văii”. Apoi drumul ţine tot stânga văii seci, după care coboară în valea Seacă şi urmează firul, apoi Creasta Viilor senzaţii, apoi Valea Ţapului, Brâna cu Jnepeni. După un popas pe Brâna cu Jnepeni urmează tot firul Văii Ţapului, brâna Mare a Coştilei, şi obârşiile Văii Mălinului până-n vârful Coştilei.

1927, Mihai Haret – Vâlceaua Poieniţei – “…nu ne-am oprit nici cinci minute (în Poaina Coştilei, n.n.), ci pornind-o la deal, am început urcuşul văgăunei vecine pe dreapta cu valea Mălinilor, şi căruia Moş Jilipeanu îi zicea Vâlceaua Poieniţei”

1927, Mihai Haret – Sentinela – “…ajungem pe creasta malului stâng al Vâlcelei Poieniţei, pe la 1650m, cam în dreptul căpăţânei de piatră numită Sentinela (1753m).”

1927, Mihai Haret – Creasta Viilor Senzaţii – a fost descoperită, denumită şi parcursă în premieră în această excursie (2 octombrie 1915).

1927, Mihai Haret – Stâncile Lustruite – pe versantul stâng al Văii Seci, în amonte de Brâna Caprelor.

1927, R Ţiţeica – Chiar din primele scrieri referitoare la Bucegi, muntele Coştila este considerat cel mai frumos şi interesant “din tot lanţul Bucegilor” (). Sintagma “Lanţul Bucegilor” nu se mai întâlneşte astăzi în literatura geografică, cu toate că, priviţi din Valea Prahovei sau de pe Zamora, Bucegiii au aspectul unei înşiruiri de culmi.

1928, Iordan I. Tăcu – “Pentru acest munte Baiu, stăpânit vreme îndelungată de Răşnoveni, cari l’aveau danie dela „d-lor jupân Udrişti” şi jupan Toma Postelnicul, din anal 1593 s’a purtat un proces care a ţinut câteva decenii. E interesantă plângerea boerilor proprietari cari arătau că Râşnovenii s’au întins şi dincolo de Baiul, stăpânind şi alţi munţi, „al dumnealui răposatul Nicolae hanu Dudescul se numeşte Goştila, ai noştri Creţuleşti se numeşte Clăbucete Baiului şi a lu răposatul Răducanu Paleologu să chiamă Colţii Morarului şi a lu meu medelniceru Grigorie se numeşte Valea Cerbului şi o bucăţică de locu din Predeal, tot al meu medelniceru; Luminate Doamne, din Predeal, până în Valea Cerbului este cale de trei ceasuri”
(Nici o exagerare nu este în măsurarea distanţei din Predeal la valea Cerbului N. A.).
Faptul însemnat pentru care am reprodus acest citat al plângerii boerilor este numele de Goştila, care nu poate fi decât Coştila de astăzi. Goştila e un termen slav, derivat probabil din go(r)ştina, goştina, goştilă, ceea ce înseamnă impozit pe berbeci sau porci , (jus montanum), adică aici, pe acest munte, era locul unde se lua dela ciobanii păstori, impozitul pe berbeci.” – Iordan I. Tăcu, institutor-director al orf. C. F. R. din Predeal – al treilea anuar al Bucegilor – 1928.

CRUCEA EROILOR DE PE CARAIMAN

A fost ridicată la iniţiativa reginei Maria, care în urma unui vis a avut ideea construirii unui monument al tuturor eroilor din primul război mondial, care să poată fi văzut de la o distanţă cât mai mare. Astfel, pentru construcţia monumentului a fost ales vârful secundar al Caraimanului, deoarece, dacă s-ar fi construit monumentul pe vârf, nu ar fi fost vizibil decât din apropiere, de pe platou. Monumentul a fost realizat efectiv de către Cultul Eroilor, fiind mobilizaţi şi un mare număr de tineri. Materialele au fost cărate cu măgari, dar şi cu rucsacii. Construcţia a început în 1926 şi s-a terminat în august 1929. La început iluminatul monumetului s-a făcut cu ajutorul unui generator şi al unor becuri. Până în 1989 s-a tras un cablu electric, iar în 1990 s-a terminat instalaţia electrică.

DEFILEUL DE LA POSADA

Defileul de la Posada, al Orăţiilor cum se numea în scrierile de al începutul seculului XX , (nume ce venea de la Valea Orăţii, care este între Valea Lui Bogdan şi Valea Conciului), reprezenta, la începutul secolului al XIX-lea, o strâmtoare aproape de netrecut.
Istoricul Dionisie Fotino povesteşte o întâmplare3 din anul 1802, când au trecut prin valea Prahovei, în drum spre Braşov, mii de oameni, fugiţi din Bucureşti de groaza faimoşilor rebeli turci – Pasvangii, trecând, bineînţeles, prin defileul de la Posada. Fotino a fost “părtaş al acestei întâmplări”, după spusele lui Urechea.
În Bucureşti, la aflarea veştii că bandiţii au intrat în Oltenia, şi că se îndreaptă spre Capitală s-a produs o panică generală, în special în rândul boierilor, care încurajaţi şi de domnitorul Mihai Şuţu să plece care încotro, au părăsit în masă Capitala, îndreptându-se spre Câmpina, cu gândul de a trece prin Valea Prahovei, spre Braşov.
“Pe 15 mai 1802 s-au ridicat boierii şi locuitorii din Bucureşti cu familiile lor, ”, în număr de peste 70000 suflete. Toţi îşi închideau casele şi ieşeau din ele plângând şi dându-le adio cel de pe urmă…”
“…cu toţii s-au sculat să apuce drumul Braşovului. Drumul acesta este însă unul singur, strâmt, stâncos, neregulat, prăpăstios şi pe unele locuri înspăimântător şi periculos. Pe asemena cale mergând poporul, deodată se încise drumul (de sigur la Orăţii – nota lui N. Urechea ) sfărâmându-se câteva căruţe şi trăsuri greu încărcate, se grămădiră trăsurile cele din urmă una după alta şi astfel, neputând da nimeni nici pe alături, nici înainte, nici îndărăt, se făcu o înspăimântare generală, ca şi când i-ar fi gonit duşmanul cu sabia şi cu tunul. Râsetele unora şi bocetele altora, ţipetele oamenilor şi zgomotul torentelor alcătuiau nişte răsunete fioroase; căci, într-adevăr, locul era atât de periculos, încât un pas greşit al unui animal ar fi prăpădit o trăsură, un pas greşit al unui om l-ar fi costat viaţa. După multă nevoe şi bătae de cap, în fine, caravana a trecut strâmtoarea şi a ajuns la mănăstirea Sinaia, unde a petrecut noaptea.”

DEUBEL (POTECA)

Scurt istoric – Drumul lui Deubel este numele purtat de doua poteci deosebit de frumoase din partea estica a Carpatilor Meridionali, una in Piatra Craiului (cunoscuta si sub denumirea mai putin inspirata de “La lanturi”) si o alta in Bucegi, pe fata nordica a Bucsoiului. Friedrich Deubel, vestita calauza de acum mai bine de 100 de ani, membru al SKV (Siebenburgischer Karpaten Verein), sectia Brasov, este cel ramas in memoria acestor locuri pina astazi.
In ceea ce priveste poteca din Bucegi, Deubel este cel care a facut prima amenajare, incluzind si marcaj, in 1886. Poteca lega vechea cabana SKV Malaiesti (situata putin mai jos decit cea existenta pina acum citiva ani) de locul numit La Prepeleac si de acolo ducea la virful Omul. A fost refacuta in 1898 de catre SKV. Dupa terminarea lucrarilor acestea au fost verificate de insusi Friedrich Deubel, ocazie cu care a fost facuta si o noua marcare. In semn de recunostinta adunarea generala a SKV din 1898 hotaraste sa se dea noului drum numele Drumul lui Deubel.
Un an mai tirziu, in 1899, Societatea carpatina Sinaia amenajeaza si poteca dintre Prepeleac si poiana Pichetul Rosu ce va purta de atunci numele Poteca Take Ionescu.

DIHAMUL

1898, George Lahovari – “Raiul Saşilor sau Dihamul, pădure particulară, supusă regimului silvic încă din anul 1883, pe moşia Muntele Raiul Saşilor sau Dihamul, pendinte de comuna Sinaia, pl. Peleşul, jud. Prahova.”

1898, George Lahovari – Dihamul, sau Baiul – “e situat între Valea Morarului, Clăbucetul Baiului şi muntele Târla Berbecului. Este cunoscut pentru pădurile de fag, pentru nenumăratele sale stâne de oi, pentru bogatele sale păşuni şţi locuri de fâneţe. Acest munte a fost dăruit bisericei româneşti din Râşnov (orăşel lângă Braşov, în Transilvania) de fraţii Udrişte şi Toma Postelnicu, la aprilie, 1550. Actul de danie hotărăşte ca:
Locuitorii Râşnovului să aibă dreptul d’a trimite vitele lor la păşune în munte, neîmpiedicaţi de nimeni, întocmai cum s-au folosit şi părinţii lor, iar din banii dupe vite să se îndestulească biserica românească d’acolo din Râşnov cu cele de lipsă: lumânări, tămâie, untdelemn, căci aşa este orânduit chiar de părinţii donatorilor.
Hrisovul acesta se păstrează în original în arhiva bisericei Râşnovului; este întărit de toţi domnii Ţărei, purtând şi iscălitura proprie a lui Mihaiu Vteazul (1595)
Din cele coprinse în acest document reiese fără îndoială că dania a fost de fapt făcută cu mult înainte de anul 1550. D-l Gheorghe Proca, profesor din Râşnov crede că Dihamul a fost dăruit bisericei din acel orăşel, de părinţii fraţilor Udrişti, cam pe la anul 1485, data când s-a construit din material brut biserica veche de acolo.”

1910, STR – Astfel urcând uşurel, ajungem la muntele «Dihamul» pe coasta căruia este frontiera ţărei. Aci, la gol, se găseşte şi o stână de mânzări, cum şi poteca cea bună construită de grăniceri. În partea dinspre Predeal, poteca ocoleşte puţin coasta Dihamului. Pe acest drum, d. Mack, administratorul moşiilor regale, a captat un izvor cu o apă atât de bună, cum rar se găseşte prin munţi şi aceasta este de un mare folos, căci multă lume de prin Sinaia şi Buşteni vine prin aceste locuri plăcute şi uşoare.

1927, N.Urechea – Dihamul – după Nestor Urechea, “nu e pe potriva Bucegilor” fiind mai degrabă legat de Clăbucetul Baiului decât de “lanţul Bucegilor”. Îi salvează în compensare, imaginea, considerându-l “grădina Bucegilor”.
FAŢA BUCŞOIULUI – vezi şi Baiului
FORBANUL

“Calea ferată îngustă urma valea Brădetului, urcând muchia cu acelaş nume, — vecină văiei — şi aşezată la N-Vest de dânsa, până sus, aproape de cota 1323, unde azi, în harta militară austriacă e însemnat vârful Forbanul — Vorban — cum zic unii Râşnoveni şi care provine din numirea germană (sasă) Forder-bahn = cale ferată de exploatare, ce-şi avea începutul sus, pe numita muchie a Brădetului.
La Nord de Forban este punctul zis Z.a Orzicaru, 1225 m care arată numele unei târle, stâna lui Orzicaru.” – Iordan I. Tăcu, institutor-director al orf. C. F. R. din Predeal – al treilea anuar al Bucegilor – 1928.

FURNICA

1926, N. Urechea – Pe Furnica este menţionat locul Poiana Reginei. – de verificat

GÂLMA MARE

1926, N. Urechea – “La spatele Gâlmei Mari se ascunde Poiana Coştilei”

1927, Mihai Haret – Gâlma Mare – “…fiecare cu sacul în spate, pe valea Cerbului în sus, apoi urmărind drumul de la stânga pe sub Gâlma Mare, am ajuns în Poiana Coştilei”

1927, R Ţiţeica – Despre Gâlma Mare pomeneşte şi Radu Ţiţeica, pe care o descrie văzută din Poiana Coştilei, într-o seară: “Vârful Gâlmei Mari este încă luminat de ultimile raze care străbat prin spărtura Văii Albe, dar poiana însăşi este învelită în umbră.”

1928, Iordan I. Tăcu – “Dela ea (Râşnoava, n.n.) s’a botezat şi muntele vecin, dela Nordul văiei, ale cărui culmi poartă azi denumirile de Gâlma Mare şi Gâlma Mică, cari provin din numirea generică slavă, glavăn, transformată în decursul veacurilor, în forma actuală, devenită nume propriu.” – Iordan I. Tăcu, institutor-director al orf. C. F. R. din Predeal – al treilea anuar al Bucegilor – 1928.

GHIMBAVUL MARE– vezi şi Beuca .

GLĂJERIEI (valea)– vezi şi Beuca .

IALOMIŢA

1898, George Lahovari – “Ialomiţa a purtat şi denumirea de Galbenul sau Gabeniţa, din cauza apei sale, care mai în tot timpul este tulbure gălbinicioasă; iar în timpurile mai vechi s-a numit Naparis.
După etimologia d-lui B.P. Haşdeu, numele de Ialomiţa ar veni de la termenul slav ialov, care înseamnă pustiu, deşert, precum era şi este încă în parte câmpia Bărăganului.”

JEPII

1882, Carmen Sylva – “Din grupa Bucegiului răsar ca doi colţi de uriaşi puşi alăturea cei doi Jipi şi privesc îndărătnic unul la altul. Printre dânşii se aruncă în cascade fioroase Urlătoarea la vale şi-şi croieşte turbând drumul până la Prahova.”

1926, N. Urechea – “Jepii următori, mici şi mari, au cu totul o altă înfăţişare. La o înălţime mai mică decât aceea a Caraimanului, de care Jepii sunt despărţiţi prin Valea Jepilor, se desprinde o coamă, care merge în linie dreaptă, se ridică de-a lungul unui zid rezemat pe coastele înjnepenite şi se îndreptewază oblic spre Valea Prahovei. Apoi deodată se curmă şi închipiueşte un mare V, între Jepii Mici şi Claia Mare. Nu e oare bine numit acest pisc răzleţit al şirului, a cărui temelie mai apropiată de Buşteni se subţie în înălţime, de ia forma unei clăi sau a unei căpăţâni de zahăr, pe a cărei titilă se pare că picior omenesc nu poate călca? Claia mijlocie, despărţită de Claia Mare, printr-un adevărat horn, Valea Seacă, este spintecată în mijlocul ei de un abis, a cărui adâncime nu o poate măsura ochiul. Clăiţele se ivesc ca nişte copilaşi, prin faldurile rochiei de brazi a Clăii Mri şi pe când Coştila şi Caraimanul sunt putere şi măreţie, Jepii înfăţişează ciudăţenia Bucegilor.
La stânga, creasta Jepilor Mari alcătuieşte o linie puţin văluroasă, înaintând spre Prahova; un amfiteatru este săpat dedesubt, cu pripoare de iarbă, plăcute şi ademenitoare la urcuş, iar mai jos, străpungând piatra, se ivesc cele două Urlători, din care cea mare se aruncă în cascadă.
La capătul crestei Jepilor Mari, se aşterne un podiş aplecat spre Buşteni, acoperit ici şi colo de jnepeni (brazi pitici tsârâtori), a căror verdeaţă este împestriţată las începutul verei de pete roşii de bujori de munte. Deodată această pajişte înaltă, pe care privirea o poate mângâia, fără a se răni prin colţi ascuţiţi, se întrerupe, şi o cascadă de piscuri şi ţuţuiuri se repede spre Valea Prahovei; o năvălire de suliţi lasă între el bliduri în formă de mici V; parcă ar fi valurile unui puhoi uriaş, sleite de un ger geologic împietritor.”

Şirul acesta de vârfuri formează o coamă cam adusă mai jos, fără ţepuşe, şi se schimbă într-o linie ondulată, a cărei curbă se înmoaie, de se topeşte în marginea râului.” (N. Urechea, 1926)

Vezi şi paragraful “Prima excursie a lui Urechea în Bucegi” – de verificat dacă e vorba despre Jepi

1976, C. Giurescu – Sub munţii Jepii Mici, între “Urlători” era (în a doua jumătate a secolului XIX, n.n.) o pădure de mesteceni şi mulţi plopi – e vorba de specia de plop de munte (Plopus tremula) – Pădure numită Plopii Rudarilor, din pricina rudarilor ţărani care veneau aci să lucreze, din lemn de plop, albii şi alte vase.”

KALINDERU (pârtia) – D.I. Kalinderu era administratorul Domeniilor Coroanei.

LA CLEŞTE

“În apropiere de Forban — către Sud, pe harta militară români este însemnat vârful la Cleşte 1462 m, care nu este propriu zis un vârf, ci aminteşte şi el de o fostă târlă.
Numirea de „La Cleşte” nu este nici de cum datorită faptului că măgura aceasta este cuprinsă între două văi, Leuca către Nord şi valea Iadului la Sud, ca într’un cleşte — aşa cum ne închipuim când observăm harta militară română, ci la târlă, a rămas multă vreme, ca semn amintitor, un cleşte pentru sare. (Ciobanii numesc cleşte pentru sare trunchiul de copac îngropat în pământ, cu câteva ramuri tăiate scurt, în care înţepenesc un bolovan de sare pentru oi).
Vârful acesta, notat în hărţile militare române cu numele de „La Cleşte” este în realitate vârful „Căpăţâna Porcului”, pe care unii îl ţin situat mai către sud, la o depărtare de aproape 2 km.” – Iordan I. Tăcu, institutor-director al orf. C. F. R. din Predeal – al treilea anuar al Bucegilor – 1928.

LEUCA –

“Leuca, numele văiei ce vine dela Sud-Vest şi se varsă în Râj-noava, arată aceeaş origine slavă . Localnicii pronunţă azi cuvântul accentuând pe u Leuca, iar nu cum se pronunţă corect — liocă.
Numirea acestei văi Leuca provine din perfecta asemănare a cursului ei, cu lioca carului, adică acea parte a carului, care sprijinită de mănuşă prin partea superioară, se îmbucă prin partea inferioară cu osia, împiedecând ca roata să iasă de pe osie. Dela această vale şi-a luat numele şi culmea dela Nord-Vest, cuhnea Leucei, vecină cu Clăbucetul Baiului.” – Iordan I. Tăcu, institutor-director al orf. C. F. R. din Predeal – al treilea anuar al Bucegilor – 1928.

MĂGURA CENUŞIE – vezi şi Baiului

MĂGURA ŞTREMPENI –

“La N-Vest de „Căpăţâna Porcului” este culmea notată în hărţile română şi austriacă Strempenkopf, căreia, unii dintre Râşnoveni îi zic, romanizându-i numele, Ştrempenii, dar al cărui nume este „Faţa Bucşoiului”. Şi credem că acesta este şi cel mai vechiu, întrucât mai găsim numele „Faţa Găvanei”, muntele situat la Sud de Piatra-Mare, care se înnalţă în faţa găvanului (tot un termen slav), văiei situate la N-Vestul pasului Predeluş.” – Iordan I. Tăcu, institutor-director al orf. C. F. R. din Predeal – al treilea anuar al Bucegilor – 1928.

MĂLĂIEŞTI (CABANA)

Scurt istoric – La 14 iulie 1881 Adunarea Generala a sectiei Brasov a SKV-ului (Siebenburgischer Karpaten Verein) hotaraste ridicarea unei case de adapost in Valea Malaiesti, la cota 1570m. Inceputa la 7 mai 1882 constructia este inaugurata la 29 iulie, in acelasi an. In 1897 aceasta prima cabana este distrusa de foc.
Ea va fi refacuta si o noua inaugurare se va produce la 24 august 1898, o data cu Drumul lui Deubel, reamenajat si el. Aceasta constructie va sfirsi distrusa de zapada in iarna anului 1924.
SKV-ul va reconstrui cabana dar alegind un alt loc, mai sus, la 1720m, amplasament pastrat pina acum citiva ani. Noua cabana va fi marita in anii 1938-1939 si apoi renovata in 1967. A rezistat pina cu citiva ani in urma cind a cazut si ea prada focului.
In acest moment exista un adapost improvizat pe locul fostei cabane si un refugiu apartinind Salvamontului in imediata apropiere.

Alte repere istorice – Cabana Malaiesti a fost inaugurata la 27 iulie 1925, dupa ce a fost construita din materialele vechii cabane care fusese mutata din loc de o avalansa. Fundatia este din beton, iar in 1930 a fost construita pivnita si terminata prima extindere. In 1940 au fost terminate extinderile, iar, ani de-a rindul, acestea au adapostit sute de turisti care ajungeau in Valea Malaiesti. Din pacate, la 5 martie 1998, Cabana Malaiesti a fost distrusa de un incendiu.

MORARUL

1926, N. Urechea – “Din peretele din dreapta al Morarului se desprinde un piniten uriaş, printr-o curbă frumos adusă care, la capăt se înfăţişează ca un podiş urmat de un perete aproape vertical, legat, mai jos, cu matca văii, după o încovoetură de formă elegantă. Acest pinten este numit de ciobani Ţâmban; pe platou este îmbrăcat cu jnepeni şi iarbă închipuind un veşmânt de catifea”

1926, N. Urechea – Este povestită o tură pe muntele Morarul, din Valea Cerbului, până la Mânuşa Morarului, apoi coborâre în aceaşi vale a Cerbului.
“Aceasă faţă a Morarului (clina dinspre valea Cerbului) ai zice că a fost frământată de vreun Ciclop aiurit: aici scorbură, dedesupt tăpşan mărginit de un zid drept, mai departe un clişoi verde urmat de o şiştoacă pietroasă foarte povârnită; câte un hartan de stâncă singurtică, un bolovan bontit, un cloţan ţepos; la deosebirte înălţimi câte o dâră de brăneag care se curmă într-o adâncătură tainică; mulţime de scrijelituri în toate direcţiile, câte o strungă aplecată între un şir de steiuri, acoperită cu verde covor”
Din firul Văii Cerbului traseul urmează clina Morarului, “şi după un ceas de mers, sosim într-o vale, unde Ciulică ne arată aşa zisa Fântâniţa Morarului […], mai suim dalungul unui înalt perete stâncos şi ajungem pe un podeag, ca un pridvor, punct terminal, de unde faţa Morarului se lasă în jos. … O luăm pe după zidul înalt de piatră care mărgineşte podeagul şi dăm de dosul Morarului, dinspre Valea Morarului. … Trecem o vale cu clin puţin povârnit la început, acoperit cu îmbelşugate covoare de bujori de munte (rododendri); o şi numim, din această pricină, Valea Bujorilor (n.n. – de aici să-i vină denumirea Văii Bujorilor?). …
Brâul ce urmăm nu este aşa de lesnicios ca cel de pe faţa Morarului, şi nu este umblat de ciobani. Înaute de a trece o a doua vale, vedem, puţin dedesubtul nostru, o spărtură în stâncă (n.n – Fereastra Morarului). …Ne lăsăm printre jnepeni, până acolo, ne înfiinţăm la fereastră, dar aici ne este orpirea, căci îndată se face un perete drept, a cărui temelie nu se zăreşte…privirile noastre ţintesc la Creasta Morarului; este mult zimţuită pe partea aceasta, ba chiar înfăţişează un grup de piscuri foarte ascuţite, pe care le numim Acele Morarului. …
Nu ne întoarcem pe drumul pe care am venit, căci prea repede am ajunge la culcuşul nostru, ci o tulim subt podeag, urmând şira care tot se lasă. Scoborâm într-un fel de ceaun, unde moşul ne arată nişte scobituri neregulate care ar fi pricinuite de spărturi făcute, pe vremuri, de locuitori din Buşteni şi Poiana Ţapului, cu gândul de a descoperi comori ascunse, chipurile, de boeri băjenari. De aceea acel loc se numeşte Valea Comorilor. Curând ajungem într-un loc mai deschis, mărginit pe dreapta (cum te scobori) de un perete stâncos de o formă ciudată: ai zice o mână, sau, mai exact, o mănuşă cu patru degete alipite, iar degetul cel gros dezlipit. Să-i zicem mănuşa Morarului, deşi, de la poalele Dihamului se arată mai mult ca un castel medieval romantic.
Scoborâşul este cam repejor, iată o săritoare, pe care, însă o putem ocoli; dedesubt o poiană drăguţă, de unde se vede sus degetul cel gros al mănuşei. Apoi, prin pădure, prin “iude”, adică printre copaci răsturnaţi, amestecaţi în toate felurile, care ne silesc să facem acrobaţii. ” Ajunşi în pădure, excursioniştii trec iarăşi în firul văii Cerbului, de unde, străbătând valea Priponului, ajung în valea Caprelor.

1927, N.Urechea – Morarul – “înalţă la cer turnurile şi bisericile sale, hornurile lui sălbatice.”

OBÂRŞIA IALOMIŢEI

1926, N. Urechea – “Iată căscăduţa care vesteşte izvorul Ialomiţei; ne suim pe o terasă mărginită de clinuri golaşe, în stânga, în dreapta şi în fund: este căldarea Obârşiei. La stânga deosebim o stâncă înaltă, în ruine, închipuind o clădire, numită Geamia.”

ORZICARU (LA ORZICARU) – “La Nord de Forban este punctul zis Z.a Orzicaru, 1225 m care arată numele unei târle, stâna lui Orzicaru.” – Iordan I. Tăcu, institutor-director al orf. C. F. R. din Predeal – al treilea anuar al Bucegilor – 1928.

PĂDUREA LUI MANUC-BEY

1910, STR – “Pădurea de brazi seculari, numită a lui Manuc-Bey, este dată în exploatare pentru fabrica de hârtie din Buşteni. Aci întâlnim multă lume ocupată: unii cu tăierea copacilor, iar alţii cu încărcarea lor în care, spre a fi transportate la Buşteni.” În acelaşi articol, despre pădurea lui Manuc-Bey se spune că este străbătută de unul din drumurile ce duce la Poiana Coştilei

PEŞTERA (zona Peştera)

Bucura Dumbravă – Cartea Munţilor – “Apoi Horoaba iese într’o vale mai largă (după chei, n.n.), înconjurată de un semicerc falnic de pereţi stâncoşi, care răsar, argintii, din brâul lor întunecos de brazi. Acolo e stâna poreclită a Burlacului.”
Tot în acelaşi loc se mai află şi locul numit în vechile scrieri Poiana sau Livada Burlacului.

1926, N. Urechea – “…venind de la Bolboci, călcam covorul verde din Livada Burlacului şi apoi urmam pitoreasca potecă strâmtă şi bolovănoasă care duce la gura peşterii Ialomiţei.”

PEŞTERA ŞI SCHITUL IALOMIŢEI

Corect se numeşte Ialomiţei, şi nu Ialomicioarei – de dezvoltat subiectul.

1882, Carmen Sylva – Peştera Ialomiţei – “Urcând trecătoarea dintre Vârful cu Dor şi Furnica înspre cealaltă parte a Bucegiului, coborâm la Izvoarele Ialomiţei, dintre care unul se iveşte într-o uriaşă peşteră cu stalactite. La gura peşterii se află o mică mănăstire, aşezată acolo încă din timpurile vechi străvechi; se zice că peştera nu are fund şi că un om, intrat odinioară mai adânc în ea, nu s-a mai întors la lumina zilei nici până în ziua de astăzi.”

1898, George Lahovari – “Peştera – schit, numit şi Izvorul Ialomiţei, sau peştera Obârşiei. Acest schit are hramul S-ţii Apostoli Petre şi Pavel şi s-a zidit într-o peşteră ascunsă, pe la 1810, de către Ion Baltac şi Şerb. Călătorii nu pot merge la acest schit decât numai călări, de la Moroieni, sau Pietroşiţa şi de la Sinaia. În peştera sau grota de lângă acest schit, legenda spune că s-ar fi ascuns de mai multe ori dacii, în timpul războaielor cu romanii.”

1911, Mihail Sadoveanu – “Locuinţa aceasta întunecată (peştera, n.n.) a adăpostit pe cei dintâi oameni, strămoşii noştrii goi, săraci şi necăjiţi; prn ea au trecut rânduri, rânduri, pribegii neamurilor barbare: au făcut în umbra ei focuri şi au poposit pe cei sintâi pribegi români, şi mai pe urmă pe cei dintâi fugari în luptă cu legile şi cu societatea. Şi poate nu de multă vreme schivnici creştini lângă mănăstrioara din gura peşterii au luat locul preoţilor păgâni, care aprindeau focuri şi ardeau jertfe pe altare.”

1926, N. Urechea – Urechea povesteşte şi o excursie la schitul peştera, din anul 1913, 24 iulie. Interesant pentru cine doreşte să ştie cum arăta schitul pe vremea aceea şi cum era viaţa aspră de la schit. În acest capitol autorul face multe referiri cu privire la vandalii care cutreierau chiar şi pe vremea aceea Bucegii. A existat stareţul Ieronim?

PIATRA ARSĂ

1898, George Lahovari – “Peştera de la Piatra Arsă – peşteră, jud Prahova, ce are o lungime de 40m şi o lărgime de 15-20m. Pe la mijlocul drumului de la Poiana Stânei înainte spre E, se află o tulpină cu trei copacişi de aci se deschide o potecuţă, plină de bolovani, ce coboară tocmai la peşteră. În peşteră sunt mici scări de lemn pentru scoborârea vizitatorilor. Aci sunt stânci întregi, un fel de stalactite, formate dintr-o piatră moale, numită de locuitori Lapte de piatră.”
Despre Peştera de la Piatra Arsă – vezi Ieromonahul Nifon

1910, STR – “Din Valea Peleşului începem urcuşul pe Muntele Piatra-Arsă. Şi aci drumul continuă a fi bun şi fără stricăciuni, oile fiind mai bine păzite şi oprite de a calea poteca. Ascensiunea pe acest munte este cam anevoioasă, dar având un drum bun şi bine întreţinut, după cum am arătat, nu prezintă aşa mari greutăţi ca acum câţiva ani, când fiind numai o potecuţă făcută de picior, cu mari greutăţi se putea urca până în vârful său. Ajungem în aproprierea primului bordeiu, construit departe de potecă, şi puţin mai sus dăm de stânca «Varsanuhe», unde luăm repaosul obişnuit.”

PICHETUL ROŞU

1910, STR – La Căpăţâna Porcului, Baiul Sasului şi Râşnoava, acum câţiva ani erau stabilite în nişte căsuţe drăguţe posturi de grăniceri, însărcinaţi cu paza frontierei; astăzi însă nu mai exista decât pichetul din Căpăţâna Porcului (Pichetul Roşu n.n.); celelalte două au ars şi nu se mai cunosc nici urmele lor. Oare nu era bine să fie păzite? Căci rămâneau case de adăpost pentru drumeţi la vremuri rele. Şi este de mirare, cum cel dintâiu mai există, deşi într’o stare aproape ruinată, aşa că nu te poţi servi de el la nimic, decât la un mic adăpost de ploaie sau de timpuri rele.

1926, N. Urechea “iată luminişul de subt căpăţâna Porcului, unde stă un vechiu pichet de graniţă, cu acoperiş de tablă vopsită roşu, de unde îi vine numele de Pichetul Roşu. I-au rămas numai zidurile.”

1931, Vasile Voiculescu – “ …de aici drumul e mai oblu şi ne scoate curând în poiana (n.n. – Pichetul Roşu) dintre Diham şi Căpăţâna Porcului, la Poteca Tache Ionescu. E un loc fără seamăn, o evocare din poveşti. Dacă ne mai ostenim puţin şi luăm la dreapta, pe vechiul drum grăniceresc, urcăm tăpşanul Dihamului în vârf cu vechea piatră de hotar şi cu o privelişte grandioasă asupra Transilvaniei. Coborâm apoi în poteca ce coteşte la stânga şi pe un drum lin pe sub streşini de pădure de-a lungul colanului uriaş al Bucegilor luăm drumul Mălăieştilor, pe la Stâna Roşie, călăuziţi necontenit de semne.”

PIETRICICA

1927, N.Urechea – “… muntele Pietricica, “altădată purtător de graniţă, la nord de muntele Clăbucetul Taurului.”

PISCUL CÂINELUI

1898, George Lahovari – Izvor de apă minerală, com Sinaia, […], proprietatea statului şi a casei Brâncoveneşti, situat pe regiunea munţilor, în apropiere de gara Sinaia. Acest izvor conţine iod şi pucioasă.

PISCUL LUI EPURE – vezi şi Baiului

PLAIUL BOILOR- vezi şi Baiului

PLATOUL BUCEGILOR

1931, Vasile Voiculescu – “Pe toată întinderea asta dintre Babe, Caraiman şi Omul, pluteşte un suflu de mare legendă. Aici se zice că erau altarele cele mai sacre ale strămoşilor noştri traci. Aici urcau ei în mari alaiuri, la zilele sfinte, ca să aducă jertfă strămoşilor autohtoni, ale căror simulacre s-ar găsi astăzi în stâncile ciudate cu înfăţişări de chipuri colosale. Aici ar fi fost leagănul vechei civilizaţii dorice, împărăţia bătrânului zeu Saturn, al cărui chip cioplit ar fi stânca de pe Omul, barbar distrusă de dinamită. Pe masa uriaşă a babelor a curs de multe ori sângele omenesc al jertfelor ce trebuiau să ducă zeilor veşti de la pământeni.
De departe, toate aceste stânci au înfăţişări de idoli şi par simulacrele marilor divinităţi ce au stăpânit vremile pelasge şi trace. Până şi azi s-a păstrat obiceiul acestor memorii ale pelerinării. În adevăr, de Sf. Marie tot acest platou plin de amintiri preistorice este plin de lume, oameni simpli din popor, veniţi de peste tot, din Valea Prahovei, din a Ialomiţei, din a Moeciului, din a Bârsei la crucea Caraimanului, purtată parcă de vagi îndemnuri ancestrale.”

POIANA COŞTILEI

1910, STR – “În această livadă (din Poiana Coştilei), spre marginea ei, se află instalată o stână a bunului nostru prieten Zărnescu, un român neaoş din Transilvania.”

1910, STR – “Ca să urci din Buşteni la Poiana Coştilei sunt trei drumuri. Unul pe care l’am urcat noi prin pădurea numită a lui Manuc Bey, puţin mai greoiu şi nu tocmai plăcut, al doilea, mult mai agreabil, mai uşor, dar ceva mai lung, se face înaintând ceva mai mult pe vale; se urmează cursul apei până când se ajunge în Poiana Văei Cerbului şi de aci în aceea a Coştilei, iar al treilea se ia din Buşteni, strada Văiei Cerbului, se trece în pădure printr’o potecă, se lasă în stânga, aceea care conduce la Valea Albă, se apucă spre dreapta, se urcă şi se coboară două dealuri şi văi adânci şi peste o oră şi ceva, se ajunge la poiană. Prin acest din urmă drum nu se poate merge decât pe jos, caii neputând trece prin cele două văi, fiind poteca astupată cu copaci trântiţi şi bolovani colosali. S’ar putea face aci, cu puţină bunăvoinţă, un drum mai practicabil, cel puţin pentru numeroşii excursionişti.”

1910, STR – “Mă mir, cum nimeni, până acum, nu a luat iniţiativa de a construi aci vreo căsuţă de adăpost, vreun pavilion, unde să se înfiinţeze un mic restaurant, prevăzut cu cele necesare pentru înlesnirea numeroşilor excursionişti şi vizitatori, cari zilnic se întâlnesc pe aci şi mai cu seamă că aci este locul de popas, aşa că s’ar putea realiza un bun câştig pentru înfiinţătorii unui asemenea mic bufet.”

POTECA BĂLTOACELOR

1927, Mihai Haret – “Poteca ce coteşte de la Pichetul Roşu la dreapta, şi duce în Şaua Baiului.”

1927, N.Urechea – “Poteca ce coteşte de la Pichetul Roşu la dreapta, şi duce în Şaua Baiului.”

POTECA GRĂNICERILOR

1910, STR – “Altă potecă este aceea a grănicerilor noştri, care trece pe sub muntele Morarul şi urcă pe valea Cerbului spre Omul”.

1926, N. Urechea – “…un sfert de oră înainte de a ajunge în poiana Coştilei (coborând valea Cerbului, n.n.) cotim la stânga pe poteca grănicerilor. Această potecă se cam pierde, pe alocurea, în pădurea dată în tăere…”

PREDEAL de completat din Lahovari

1898, George Lahovari – “În timpurile vechi com Predealul s-a numit Podul Neagului şi se întindea de la Predeal până la Posada, coprinzând toate satele, care formează actualmente comuna Predealul, apoi teritorul comunei Sinaia cu căt. Izvorul, precum şi Posada şi Podul Neagului. Pe atunci reşedinţa comunei era la Buşteni. La 1864, cătunele Posada şi Podul Neagului s-au alipit la Comarnic, şi la 1874, cătunele Predealul, Azuga, Buşteni şi Poiana Ţapului s-au dezlipit de Sinaia, formând comuna Predealul, cu reşedinţa în cătunul Predeal, şi mai în urmă la Azuga, unde e şi azi.”

1898, George Lahovari – “Pe la 1852 Predealul devine un punct interesant prin faptul că vama Ţărei a fost mutată de la Breaza în această localitate, adăpostind vara sute de vizitatori.”

1898, George Lahovari – “ Numirea de Predeal, după unii se datoreşte cuvântului latinesc Prädïal, care însemnează moşie, făcând parte dintr-un domeniu; iar după alţii, această denumire o datoreşte cuvântului românesc “Pe-deal”, ori “Pre-deal””.

1898, George Lahovari – “Cea dintâi casă (din Predeal, n.n.), se spune, a fost construită de ciobanul Moise Zangura la 1830; mai târziu s-a construit hanul lui Buja (lângă cazarma de astăzi); iar o dată cu construcţia şoselei naţionale Ploieşti-Predeal, la 1846, şi cu mutarea vămei de la Breaza la Predeal, în 1852, sub guvernarea prinţului Alexandru Ghica, prin iniţiativa arendaşului de pe atunci al vămilor, răposatul Lascăr Calenderul, s-a înfiinţat aici mai multe hanuri şi barace ce serveau de adăpost chirigiilor şi mărfurilor ce intrau şi ieşeau din Ţară prin acest punct. Dar cu stabilirea calei ferate, toate aceste barace şi colibe ţărăneşti ale unui sat improvizat înşlesnind contrabandele cele mai îndrăzneţe au dispărut, una câte una, pentru a lăsa locul la construcţiuni moderne, publice şi private, unele mai pălăcute decât altele.”

1898, George Lahovari – “Dacă zăpada cade din Octombrie, atunci pe la jumătatea lui Noembre se topeşte şi timpul frumos din a doua jumătate a lui Noembre se numeşte de ţăranii din localitate “Valea Babelor”” – cred ca am gresit – vara babelor – de verificat.

Pasul Predeal se mai numea şi pasul Tömös (George Lahovari, 1898).

RÂŞNOVU

1976, C. Giurescu – “Aşa, de pildă, pe Valea Prahovei, muntele Râşnovu a fost golit de tot ce era arbore răşinos. S-a tăiat “fără milă”; în unele locuri au rămas “stâncile pleşuve cu desăvârşire”(G. Stătescu, O ascensiune silvică pe Valea Prahovei, în revista Pădurilor, I (1886), p. 51)”

SCHIEL – FUNICULARUL

“Calea ferată aeriană” a fost construită de Fabrica de hârtie a fraţilor Schiel, care au unit Valea Prahovei cu valea Brăteiului, pe o lungime de 17 km., ceea ce a presupus investiţii de peste 1,5 milioane de lei.
Construcţia funicularului începe în aprilie 1908, şi durat până în valea Ialomiţei (la Bolboci) până pe 10 august 1909, când a venit la Buşteni primul vagonet încărcat. Pe distanţa Ialomiţa – Valea Brăteiului a durat până în octombrie acelaşi an. Se exclud din acest interval lunile decembrie-martie. Construcţia acestei linii a fost realizată de către casa I Pohlig din Köln, “trimiţând materialul necesar gata, păentru a cărui montare a venit un inginer şef cu mai mulţi monteri, tot de la aceeaşi casă, oameni cari deşi de meserie şi instalaseră asemenea linii în toate continentele, aproape, se mirau de înălţimile şi prăpăstiile peste cari erau siliţi să lucreze.”

SFÂNTA ANA

1898, George Lahovari – “Spătarul Cantacuzino, vorbind de mănăstirea Sinaia, zice: “Unde mai înaintea zidirei acesteia, se aflau sihăstrii acolo. De altfel credem că aceste locuri au adăpostit monahi încă din secolul al XIV-lea, când s-au fondat cele mai multe mănăstiri din România.
Se zice că aci ar fi fost o vechie biseică, ce servea ca locaş de rugăciune primilor eremiţi ai munţilor.””

SINAIA – repere istorice

Sinaia apare menţionată documentar prima dată în 1690, când, în preajma mănăstirii Sinaia (1690-1695), pentru paza sa au fost întemeiate primele locuinţe ale unor scutelnici, care apoi au format populaţia stabilă.
Iniţial, satul s-a numit Izvorul, iar din 1874 poartă denumirea actuală. A fost declarat oraş în 1880 când localitatea a devenit reşedinţa de vară a regelui Carol I.

1898, George Lahovari – “În timpurile cele mai vechi, ţinuturile comunei Predeal (n.n. – care cuprindea şi actualul teritoriu al Sinaiei) erau acoperite cu păduri seculare, necălcate de picior de om. Primii locuitori, în munţii Prahovei, au fost scutelnicii care au fost însărcinaţi cu paza mănăstirei Sinaia, la anul 1695. Aceşti primi locuitori s-au stabilit mai întâiu la Izvor şi Sinaia, apoi la Buşteni, şi abia la începutul secolului al XIX-lea s-au întins până între Prahove şi mai pe urmă (1830) până la Predeal.”

SINAIA – (mănăstirea Sinaia) – repere istorice

Mănăstirea Sinaia a fost construită în anii 1690 – 1695 din iniţiativa şi prin strădania marelui spătar Mihail Cantacuzino (fiul postelnicului Constantin Cantacuzino şi fratele domnului Şerban Cantacuzino), după modelui mănăstirii Sf. Elena de pe muntele Sinai, pe care o vizitase cu puţin timp înainte.

TACHE IONESCU – vezi Pichetul Roşu

1910, STR – Se numeşte «Poteca Take Ionescu», pentru că a fost făcută cu cheltuiala D-lui Take Ionescu, fost ministru, şi asupra căreia voiu reveni cu o altă ocaziune.

1910, STR – De la Căpăţâna Porcului, de lângă pichet, drumul se bifurcă: o mică potecuţă, numită «Poteca Take Ionescu», ocoleşte muntele Bucşoiul, formând brâul lui în toată întinderea sa, trece frontiera în Transilvania şi se termină la cabana din Mălăeşti, unde se uneşte cu drumul unguresc în sus spre Omul, iar în jos spre satul Râşnov.

1926, N. Urechea – “Trecem de el (Pichetul Roşu n.n.) şi dăm în poteca Tache Ionescu (construită pe spezele marelui om se Stat, iubitor al munţilor noştri)”

1926, N. Urechea – “Poteca depe Diham-Bucşoi ducând la casa de adăpost Mălăeşti, purta numele de Take Ionescu-Weg, fiindcă contribuise băneşte la construcţia ei”

ŢIGĂNEŞTIUL

1898, George Lahovari – “Lacuri în com Predealul sunt: Lacul Roşu, între Retivoiul şi Turcul, şi Lacul Ţigăneşti, în muntele Ţigăneşti din Bucegi.” – extrem de veche atestare a unei baltoace – de comentat.

VALEA ALBĂ

1898, George Lahovari – “Valea Albă izvorăşte de la vest de comuna Predealu, plaiul Peleşul, judeţul Prahova, de sub poalele muntelui Caraiman, curge de la V spre E, şi se varsă în râul Prahova, pe ţărmul drept, în dreptul cătunului Buşteni.”

1910, STR – Să ne oprim puţin aci, (pesemne în Poiana “La Verdeaţă”, n.n.) pe deoparte fiind locul nostru obicinuit de odihnă, apoi să mai privim odată la zidul gigantic al Coştilei, în care se află o crăpătură întocmai în forma unei mari ferestre şi numită pentru aceasta «la fereastră» (probabil Blidul Uriaşilor, n.n.) .

1926, N. Urechea – Săritoarea Cârnului este numită Bolovanul Mare. Tot prin dreapta se ocolea şi pe atunci. În capitolul “Excursie în Valea Albă”, Urechea face şi o foarte bună descriere a limbii de zăpadă care dăinuie până în mijlocul verii pe fundul Văii Albe .

1926, N. Urechea – Apare toponimul – Fereastra de sub Brâul Mare (Brâul Mare al Coştilei, căci locul este menţionat în Blidul Uriaşilor)

1927, autor necunoscut – Pe Albă a existat un marcaj verde vertical, care ducea la Crucea Caraiman din Buşteni.

VALEA BABEI

VALEA BRĂDETULUI – afluentă a Râşnoavei. Vezi şi Forbanul

VALEA CAZANULUI – “se varsă în Valea Brădetului care la rândul ei se varsă în valea Râşnoavei. Acest toponim este de dată relativ recentă “de când pe aici a existat o cale ferată îngustă, ale cărei urme se observă şi astăzi destul de bine; ea a servit la exploatarea pădurei între anii 1885—1890” – Iordan I. Tăcu, institutor-director al orf. C. F. R. din Predeal – al treilea anuar al Bucegilor – 1928.

VALEA FETEI

1898, George Lahovari – Izvor de apă minerală, în jud. Prahova, […], căt. Buşteni, pe domeniul Coroanei, în apropeire de gara Buşteni. Apa sa conţine pucioasă. Izvorul e situat pe loc şes

VALEA CERBULUI

1882, Carmen Sylva – “Între Omul şi Caraimanul se deschide, ca jumătatea unui cerc, o vale largă, căreia-i zic Valea Cerbului, deşi cerbii de mult nu mai sunt. E însă aici un alt lucru, şi acesta dăinuieşte o dată cu lumea: cât e de lung muntele, zăreşti răzimându-se de el un întreg şir de uriaşi de piatră cu învederate feţe şi mâini, oarecum ca şi nişte cioplite chipuri de zei egipteni.”

1926, N. Urechea – Iată cum descrie Urechea că arăta Valea Cerbului, în anii 1885 “În Valea Cebului nici urmă de case; cerbii, pieriţi, de bună seamă, cu multe zeci de ani înainte, nu tulburau liniştea acestei poetice văi, dar, neîndoios că se adăpau, fără temere, la izvoarele din Poiana cu Anini, din Poiana Stâneică şi din Poiana cu Brebenei, multe căprioare sprintene, cu iezii lor drăgălaşi.”

1926, N. Urechea – “Şi prin Valea Cerbului, treceam de Poiana Stăneică şi Poiana cu Brebenei; apoi, urcându-ne pe Plaiul Fânului ai Muncelului, ajungeam în Poiana Coştilei, de unde, haidea-haidea, pe cărăruia încă înzăpezită pe alocuri, ne pomeniam la Numărătoarea Oilor […], acolo unde trebuie să te strecori într-o srâmtoare întortocheată, mărginită de stânci, loc minunat pentru numărătoarea oilor, socoteală ce făceam, păzind mai sus la eşire. Şi dacă dădeam de Stânca Pârlită, care înfăţişează un fel de firidă adâncă, acolo ne era popasul câteva zile. Apoiu, cu tot tarhatul, la deal, la deal, şi alt popas la obârşia văii Cerbului, sub Coroană”

1926, N. Urechea – “Mai încoace de aşa numita Stânca Pârlită, sub care ciobanii îşi fac culcuşul în cele dintâi zile ale scosirei cu turmele în Valea Cerbului, ne-am urcat pe clinul dosnic al Coştiei…”

1926, N. Urechea – “…într-un loc, la poalele Dihamului, la confluenţa apei Morarului şi apei Văii Cerbului, o cruce înaltă peste o piramidă de bolovani, cu inscripţia:”Dulce et decorum pro Patria mori”, acoperind sute de trupuri de ostaşi români”

1926, N. Urechea – Este pomenită stâna din Valea Cerbului, de sub Omul încă de la începutul secolului, de mai multe ori în cartea Vraja Bucegilor.

VALEA HOROABEI

1926, N. Urechea – “…ne-am suit în Valea Oroabei, am trecut printr-un mic tunel natural şi am dat de cascada Oroaba, mult mai interesantă decât Urlătoarea.”

VALEA JEPILOR

VALEA IADULUI – vezi “La Cleşte”.

VALEA MĂLĂIEŞTI

1926, N. Urechea – “…iar înainte (după Prepeleag, n.n) cărarea scoboară la cabana de adăpost din valea Mălăieşti (Schutzhütte, cum zic saşii din Ţara Bârsei, a căror Societate Carpatină a clădit-o şi o ţin deschisă pentru turişti)”

1926, N. Urechea – Refugiul din Valea Mălăieşti este descris ca o gospodărie în toată regula, “găini, porc, vacă”, “…îndată ne pune la dispoziţie, pentru noapte, odăiţa de lângă bucătărie…”, “…Dar culcatul? În odăiţa, cu temperatură plăcută, pături cu saltele, cu pături din lână albă, curate, pentru învelit…”

1926, N. Urechea – Apă în valea Mălăieşti – “…după vreo câteva minute (urcând de la vechiul refugiu), dăm de o vâlcea, umbrită de un pâlc de arbori , în care, dintr-o piezişea, ţâşneşte un izvor cu apă tare rece.”

1926, N. Urechea – “La stânga, pereţii cu mii de forme ale Bucşoiului, la dreapta Muntele Ţigăneşti, tot atât de fioros. În vale foarte mult bolovăniş fărâmiţat de care ne izbim bocăncile. Suim trei terase, până să ajungem, după vreo trei ore, la circul de sub Omul. Din coama amfiteatrului se desfac scocuri înzăpezite, dar nu albe, ci înnegrite de zoburile pământoase şi pietroase izvorâte din măcinarea gorgoanelor şi straturilor de pietre dezghiocate din gingiile mărginaşe.“

VALEA MĂLINULUI

1910, STR – “Cu toate acestea, chiar poziţiunea sa (a văii Mălinului), stâncile şi colţii săi, cu înălţimi colosale şi cu forme variate, blocurile enorme de piatră, cu care este acoperită, mă fac să apreciez foarte mult această vale şi în clasificată pentru frumuseţe şi sălbăticia ce prezintă, să o socotesc a doua după Valea-Albă, însă mult mai periculoasă, mult mai anevoioasă, însă ceva mai puţin frumoasă ca Valea-Albă.”

1910, STR – Dar să dăm Cesarului ce este al Cesarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu. Cei d’întâi excursionişti cari au urcat această sălbatică vale, au fost vestitele şi primele excursioniste române, D-na Râmniceanu şi D-ra Fany Seculici (Bucura Dumbravă, n.n.), conduse de Gheorghe al Sandei. Nici una dintre dânsele nu cunoştea această vale, nici chiar unde duce, ci numai după nişte indicii vagi, date de unii ciobani, aşa că cu multă greutate au putut ajunge în vârful Coştilei. După aceasta au urmat d-nii N. Bogdan, fraţii Mihai şi Petre Gold, Paul Catargi, Alex. Florescu, Rudi Catargi, fraţii Grămăticescu, medicul veterinar Eustaţiu Ionescu, Tita Eftimiu, Fany Bogdănescu, Dr. şi inginerul Urechia, fraţii Costinescu, Dinu Arion, Petrică Ştefănescu, fraţii Turnescu Dan Rădulescu şi sub-locot. Gogu Ionescu-Sinaia.

1926, N. Urechea – Drumeţii urmează “brâul dosnic al Coştilei”, străbat Valea Adâncă, apoi Valea Largă (“largă poate prin contast cu strâmtoarea fioros adtâncă a văii dinainte”). Ajunşi în Poiana Mălinului aceştia mai fac patru ore până în Poiana Coştilei.

1927, Mihai Haret – Vâlceaua Poieniţei – “…nu ne-am oprit nici cinci minute (în Poaina Coştilei, n.n.), ci pornind-o la deal, am început urcuşul văgăunei vecine pe dreapta cu valea Mălinilor, şi căruia Moş Jilipeanu îi zicea Vâlceaua Poieniţei”

1927, Mihai Haret – Sentinela – “…ajungem pe creasta malului stâng al Vâlcelei Poieniţei, pe la 1650m, cam în dreptul căpăţânei de piatră numită Sentinela (1753m).”

1927, Radu Ţiţeica – Pe 25 iulie ? Radu Ţiţeica împreună cu doi prieteni urcă valea Gălbinelelor. Apoi, din Strunga Gălbenelelor cei trei coboară pe un afluent al văii Mălinului (probabil Valea Scoruşilor), traversează o mică coamă, şi ajung în firul văii Mălinului. După o scurtă coborâre prin firul Văii Mălinului, ajung într-un loc unde dau de apă “în nişte bliduri scobite în lespezile orizontale de piatră. Locul se numeşte La Lespezi.” După o coborâre prin grohotişurile văii, ajung la o cărare ce-i scoate în nişte coaste înjnepenite din versantul stâng al Văii Mălinului, unde pe nişte lespezi dau de marcaje cu vopsea roşie. După o coborâre prin dreapta ajung în Poiana Mălinului, “centru important, atât pentru vânători, căci e un loc favorit al caprelor, cât şi pentru turişti, căci de aici se poate trece în Valea Verde sau în alte văi ale Coştilei.”
De aici traseul se complică, aşa că voi cita, căci în frazele de mai jos e pură informaţie:
“Printr-un horn înierbit ne lăsăm din nou spre dreapta în vale. Urcăm puţin fundul şi apoi, opriţi în loc de o săritoare, suim pe dreapta o creastă şi coborâm din nou, de data aceasta într-un vâlcel secundar. Şi aici găsim câteva semne roşii. Traversăm vâlcelul şi suim dincolo un horn repede, în care, din norocire, urcuşul este ajutat de un trunchiu pus în picioare şi în care sunt bătute câteva piroane.
Iată-ne pe o creastă. La picioare se vede valea Coştilei, cam la 250m sub noi. Ne uităm înapoi. Valea Mălinilor se vede întreagă. Se aruncă de sus, din culme, înte două cascade de ţancuri şi ţuţuiuri, văgăună fantastică prin abruptul ei încurcat de bolovani şi săritori, mărginită spre vale, în punctulunde dă în Poiana văii Cebului de doi paznici importanţi, doi colţi ascuţiţi şi înaşţi. Spre stânga vedem vâlcelul Colţilor, pe care dacă sui (şi nu e tocmai-tocmai uşor), se poate ajunge sus, pe creasta ce mărtgineşte încoace valea Gălbenelelor”
De pe creasta respectivă nu reiese din text dacă cei trei drumeţi au coborât pe clina dinspre Valea Cerbului, sau pe cea a Văii Mălinului, cert este că după un coborâş anevoios prin crăci, bălării şi grohotiş (în text apare grohot, termen abandonat astăzi ,n.n.) de o jumătate de oră aceştia ajung în Poiana Coştilei. Apoi coboară Plaiul Fânului, şi coboară “dincolo de Şoseaua Văii Cerbului (deci exista de atunci o şosea pe valea Cerbului n.n.)”

1927, Radu Ţiţeica – Stânca lui Gelepeanu (Nasul lui Traian) – de la 1720m, de pe creasta dintre V. Coştilei şi vale Gălbinele, Ţiţeica vorbeşte de o privelişte minunată: “În stânga, v. Coştilei pare o cascadă de bolovani şi săritori, ce scapă din culme, de sub Stânca lui Gelepeanu. Numele i-a fost dat în amintirea adâncului cunoscător şi iubitor al Bucegilor, Nicolae Gelepeanu din Buşteni. De obiceiu stânca e numită Nasul lui Traian”.

VALEA MORARULUI

Bucura Dumbravă – Cartea Munţilor – “Urcasem la Om prin valea Morarului, cea mai gravă din câte îl înconjoară, pentrucă pereţii de stâncă, acoperiţi până la jumătatea văei cu codrii deşi de molifţi întunecoşi, sunt apropiaţi; mai sus un cerdac mândru de piatră, Ţimbalu, iese din coasta dreaptă; apoi vine stâncăria goală cu săritori, şi numai subt vârf valea se lărgeşte în obişnuitul circ glaciar.”

1926, N. Urechea – Urechea spune despre Valea Morarului că e glaciară.
1926, N. Urechea – “stâna din valea Morarului este aşezată acum chiar în căldare”

VALEA PELEŞULUI
Legendă – 1882, Carmen Silva – Peleşul este personificat într-un voinic cu ochii adânci şi albaştri, născut în adâncurile Bucegilor. Peleşul e un limbut, şi îi place ca şi alţii să se minuneze de povestirile sale. El i-a şoptit reginei legendele munţilor şi văilor din Bucegi, adunate în cartea Poveştile Peleşului.
“Din Bucegiul, care, vechi de bătrân ce este a văzut aşa de multe, încât nici mu-i mai vine să se mire de nimic, se avânta clocotind un pârâu de munte atât de sălbatic şi de năvalnic încât parcă-n răsfăţarea lui ar voi să cutriere toată lumea. ”

1924, George Valsan – „Pe valea Teleajenului, la Cheia, a vrut sa-si faca palat Voda Carol. Dar calul care-i ducea s’a poticnit de o piatra. Si asta e semn rau. Atunci a umblat pe valea Prahovei si a ales locul din poiana Pelesului”. Asa îmi destainuia pe un vârf de munte, vântul care ne bubuia în urechi, un padurar batrân din Azuga, aratând cu gesturi largi, de o parte Clabucetele îmbracate în paduri, pâna lânga piscuri, iar de alta parte colosala silueta viorie a Bucecilor în poala carora se resfirau casele albe ale Bustenilor. De sigur însa altele au fost motivele seriosului Principe care îsi cugeta adânc faptele, iar când le hotara, le urmarea neclintit pâna la realizare.”

VALEA PRAHOVEI –

Citate reprezentative legate de istoria Vaii Prahovei

1924, George Valsan – “De acum, caracterul românesc e pierdut în aspectul aşezărilor omeneşti. Din vechile cătune nu au mai rămas decât puţine şiraguri de drăguţe case albe, pe cale de repede dispariţie. „Villa”, de multe ori meschină şi de stil enigmatic, făcută mai ales pentru speculă, iar uneori pentru afirmarea unei averi câştigate fără muncă sau fără cinste, ia locul vechii locuinţe ţărăneşti. Portul şi obiceiurile populare aproape s’au pierdut. Costumul alb muntenesc abia de mai există. Iia şi catrinţa creaţă cu o lată bandă roşie pe poale, de un frumos efect decorativ, nu se mai vede decât dela Comarnic în jos, deşi acum douăzeci de ani era obişnuită în toate satele văii. La Sinaia, „ţăranul” umblă sfiit şi pare un străin. La Azuga, o zi de sărbătoare adună pe şosea o lume de lucrători în haine negre şi de fete îmbrăcate mohorît orăşeneşte. Numai târgul de Sfântă-Mărie dela Sinaia, mai aduce aminte că te afli în ţara costumelor albe şi a cusăturilor delicate.”

1924, George Valsan – “Existau însă două feluri de oameni care se aşezau statornic în apropierea văii în ţinuturile cele mai sălbatece, preferind singurătatea, fiecare din motive cu totul deosebite. Aceştia sunt pustnicii, doritori a-şi duce viaţa în rugăciuni, departe de oameni, şi tâlharii , refugiaţi din ţinuturile populate, de teama poterelor, sau pândind calea drumeţilor nevoiţi să treacă munţii. Faptul nu e local şi propriu numai văii Prahovei. După tradiţie, tot tâlhari au întemeiat satele de pe valea Lotrului, iar în Munţii Apuseni şi aiuiea, întâlnim adesea la începutul aşezărilor actuale pustnici şi tâlhari. Pentru valea Prahovei, dovezile sunt precise. Documentul întemeierii mănăstirii Sinaia spune lămurit: „Mai înaintea zidirei acesteia se aflau sihastri, acolo la pustia aceasta, şi neputând trăi de tâlhari, de vreme ce pe acele vremuri lăcaşurile tâlharilor, “mai osibit din alte locuri, acolo le era” . Abia în sec. XVIII apar pe valea Prahovei superioare hanurile, iar la începutul sec. XIX satele, afară de al Sinaei (odată Izvor), care există dela întemeierea mănăstirii . Valul de colonizare a venit din josul văii, dinspre Comarnic şi Breaza , care au în mare parte o-populaţie de origine ardelenească. Deci se pare că a avut loc o pendulaţie a populaţiunii din preajma Carpaţilor, până când creasta a fost cucerită. Şi această cucerire s’a făcut repede şi deplin îndată ce, prin alegerea Regelui Carol, valea Prahovei capătă o reşedinţă regală şi o cale ferată internaţională.”

Cronologie. Izvoare documentare
Descoperiri arheologice – Predeal – topoare cu gaură transversală
- Sinaia – coliere

Legiunile romane au ocolit valea Prahovei, preferând-o pe cea a teleajenului, ceea ce explică lipsa cetăţilor şi turnurilor de apărare de aici.

De asemenea drumul branului era preferat celui Prahovean

“Tatul Duvalmă din Râşnov şi Secară şi alţi robi împreună cu ei …au venit în muntele mare (Bucegi, N.A.) şi s-au făcut tâlhari şi au omorât oameni şi multă marfă au furat.” – relatare a lui Vlad Călugărul, sec XIV – XV (C Giurescu, 1973)

Voievozii ameninţă de mai multe ori cu închiderea unor drumuri transcarpatice ca represalii. “…să nu vă pară rău dacă voi închide toate drumurile pe unde umblaţi, drumul Dâmboviţei şi drumul Prahovei, şi drumul Teleajenului, ca să nu mai umble oamenii.” – avertizează Radu cel Mare (C Giurescu, 1973)

…jupan Cazan, “vechi dvornic” dă poruncă lui Mihăilă, Bârcă şi Oprea să nu împiedice libera circulaţie a saşilor braşoveni pe drumul Prahovei şi al Teleajenului – document din 1481. (C Giurescu, 1973)

1550 – râşnovenii şi ungurenii au primit în arendă păşunile din zona Văii Superioare a Prahovei.

1592 – valea Cerbului şi muntele Baiul figurau în proprietatea râşnovenilor care se obligau,
faţă de domnitorul Mihai Viteazul să primească arendă în folosul mănăstirilor

Enăchiţă Văcărescu se plânge domnitorului de vânzarea masivului Păduchiosul ungurenilor, fapt care aducea pagube serioase căşăriei.

În anul 1611 Radu Şerban ar fi trecut cu oştile peste pasul Predeal pentru a ajuta pe saşi împotriva cărora pornise Gabriel Bathory cu armata sa.

Sec XVIII – pe Prahova pătrund oştile austriece pentru ca, împreună cu cele ruseşti să înfrunte pe turci. Pesemne că în luptele care au avut loc au ars mănăstirile Sinaia şi Predeal.

1700 – documentele menţionează un han la gura Râşnoavei.

1750 – deja funcţionau două hanuri la Predeal, apoi se statornicesc două cârciumi lângă mănăstirea Sinaia, precum şi la Buşteni.

1705 – Brâncoveanu cere printr-o scrisoare pentru paza postavului “până la hotarul ţării, adică până la Predeal”, oameni care să asigure transportul acestuia, căci drumul era cunoscut în special de tâlhari

1822 – pe Valea Prahovei grupuri formate din resturile eteriştilor lui Ipsilante şi din diferiţi dezertori atacau pe boieriiŢării Româneşti care se refugiaseră la Braşov, sau pe neguţătorii care mergeau la Lipsca.

După 1846 – începe construcţia în zona mai accidentată a văii Prahovei, dar este mereu întreruptă din pricina războaielor şi a răzmeriţelor. Greutăţi mari s-au ivit în special în sectorul defileului, unde numai o potecă însoţea valea.

1879 – 10 iunie – prima maşină cu aburi care a circulat între Sinaia şi Predeal.

1886 – se înfiinţează în Azuga primele ateliere în care se fabrică postav.
1880 – la Azuga încep să se prelucreze marne calcaroase.
1899 – fabrica de bere din Azuga
1899 – la Azuga existau 780loc., pe când în 1930 – 2639, ca urmare a dezvoltării industriei.
1891 – fabrica de sârmă, cuie şi şuruburi de la Sinaia
1912 – Predealul, care era un cătun dependent de Azuga se desprinde de aceasta, în principal datorită nemulţumiri locuitorilor legată de faptul că făceau câţiva km. Până la primăria din Azuga.

Bibliografie – Dinu C Giurescu – Ţara Românească în secolele XIV – XV, Buc, 1973
Valeria Velcea – Ion Velcea – Valea Prahovei, Buc, 1965

PROIŢA – vezi şi Beuca .

VALEA RÂŞNOAVEI -

“Pornind dela Predeal către Sud ca să ajungem la poalele Bucecilor, o luăm spre W. dela gura Râşnoavei, din dreptul mânăstirei Predeal, urmând valea largă a Râşnoavei —, corect Râjnoavei, — numire de origină slavă, care înseamnă „valea morii” .” – Iordan I. Tăcu, institutor-director al orf. C. F. R. din Predeal – al treilea anuar al Bucegilor – 1928.

“Celelalte văi mai mici ca: valea Ţiganului, valea Brădetului, cari dau în Râjnoava, ca şi valea Cazanului şi valea Vagonului cari vin şi dau în valea Brădetului dinspre S-Est, sunt de dată mult mai recentă. Ele nu au nici vechimea de 50 ani, de când pe aici a existat o cale ferată îngustă, ale cărei urme se observă şi astăzi destul de bine; ea a servit la exploatarea pădurei între anii 1885—1890.” – Iordan I. Tăcu, institutor-director al orf. C. F. R. din Predeal – al treilea anuar al Bucegilor – 1928.

VALEA ŞUGĂRILOR

1910, STR – apare sub numele de Valea Sugarilor.

1926, N. Urechea – Apare peste tot în cartea Vraja Bucegilor drept Valea Sugarilor

VALEA TRĂSNETULUI– vezi şi Beuca .

VALEA ŢIGANULUI – afluentă a Râşnoavei. vezi Valea Râşnoavei.

VALEA ŢIGĂNEŞTI

VALEA VAGONULUI – se varsă în Valea Brădetului care la rândul ei se varsă în valea Râşnoavei. Aceeaşi explicaţie ca şi pentru Valea Cazanului. – Iordan I. Tăcu, institutor-director al orf. C. F. R. din Predeal – al treilea anuar al Bucegilor – 1928.

VALEA VERDE

1910, STR – “A urca mai sus, crezurăm de prisos, căci numai decât ajungeam în brâul cel mare al Coştilei, pe care îl cunoaştem foarte bine, fiind făcut de mai multe ori de noi şi de aceea hotărârâm că e mult mai bine şi mult mai nimerit să ne reîntoarcem prin Valea Verde, un drum nou şi cu totul necunoscut de noi.
Astfel la orele 12, luarăm calea înapoi. Coborâm puţin prin nişte jnepeni groşi şi foarte deşi, de care ne acâţăm în tot timpul coborâşului, luăm un brâu şi de aci trecem pe creasta ce mărgineşte la stânga Valea Seacă şi dincolo de ea, se află Valea Verde, pe care avem de coborât.
Această vale se numeşte aşa, căci pe la începutul său este acoperită cu o verdeaţă abundentă; aşa că noi, care nu o cunoşteam credeam că acum suntem scăpaţi de orice nevoi, având a face un scoborîş aşa de frumos şi plăcut, dar în curând a urmat decepţiunea noastră.
Ea este o mică vale, aşezată în stânga văiei Mălin, de care este despărţită printr-o mică coastă, cam la vre-o 2100 m. înălţime. Partea cea mai înaltă însă a acestei creste poate să aibă şi 2.200 m. înălţime.
La orele 1 p. m., după un mic repaos, începurăm coborîşul Văiei Verde. La început printr’o văgăună, apoi mergem tot în jos pe vale, dăm de dreapta văiei de o pantă verde, luăm brâul acesta şi cu cât coborîm mai mult, cu atâta greutatea şi pericolele se înteţiau, căci încetând iarba, nu întâlnim decât pietre, bolovani şi panta era aşa de înclinată, încât mai în tot parcursul văiei nu ne mai servim de picioare, decât numai de formă, mâinele erau factorul cel mai important al coborâşului; pe când spatele, pe care îl târâm pe lespezile de piatră, era crunt atacat de ascuţişul lor. .
La o distanţă de 100 m. brâul devine extrem de periculos şi de greu. În două locuri este aşa de groaznic, în cât chiar curajul cel mai mare, ce l’ar putea avea omul încercat, în faţa acestui pericol eminent, cred, că ar slăbi. Ce să vezi! Un perete drept de piatră, de câţiva metri de înălţime, iar jos o prăpastie adâncă poate de 60—70 metri. Pe aici trebuia să trecem, neavând ca sprijin pentru picior decât nişte mici conglomerate de piatră, care, eşite puţin afară din bloc, ne serveau a pune piciorul pe ele, iar mâinile cu unghiile sa le înfigi acolo unde ai vedea în perete o mică găurice sau o pietricică eşită afară şi să te ţii bine de ele. Era ceva teribil, îngrozitor! Îţi vedeai moartea cu ochii, căci o mică greşală, o punere de picior rău peste aceste petricele şi mormântul adânc de jos te-ar înghiţi pe dată.” Apoi drumeţii ajung în Poiana Mălinului.

VĂILE COŞTILEI ŞI GĂLBINELELOR

Bucura Dumbravă – Cartea Munţilor – Profilul vârfurilor lor (Caraimanului şi Coştilei) are aceeaş depresiune în chip de şea. Iar pe feţele lor — în spre Prahova — sunt cele mai interesante văi, valea Albă, valea Mălinilor, valea Gălbinelului, o gradare de greutăţi turistice. Cea din urmă este cea mai prăpăstioasă; n’o poţi urca, din pricina unor săritori înalte, şi e nevoie de frînghie pentru coborîş; amănuntul cel mai original este, într’un loc, un fel de balcon de jnepeni, peste care trebuie să treci, cam ca o veveriţă, pe crengi, ca să ajungi de cealaltă parte a văei, adică a văgăunei, unde „drumul” merge înainte. Cui nu-i place, stând drept şi uitându-se în jos, să vadă satul Buşteni tocmai la picioarele sale la o adâncime de vreo mie de metri, acela să nu se ducă în valea Gălbinelului. Nu ştiu dacă sunt mai mult de trei sau patru ţărani cari vor fi cunoscând locul.

1927, R. Ţiţeica – Autorul descrie o ascensiune efectuată în data de 25 iulie ?, în tovărăşia a doi prieteni pe valea Gălbinelelor. Despre această excursie el spune că prima dată a fost efectuată de Nicolae Bogdan, doctorul Petru Gold-Haret şi Mihai Haret, sub conducerea lui Nicolae Gelepeanu (Jilipeanu), vestitul cunoscător al Bucegilor. Urcuşul începe pe poteca însemnată cu verde vertical ce duce spre Valea Albă (marcajul, care astăzi nu mai există aparţinea TCR-ului), prin pădurea Munticelului. La o răspântie, cei trei urmează “un drum lucrat, bun” ce duce spre Poiana Coştilei.
După traversarea Văii Coştilelor, drumul urcă pe malul stâng al văii, părăsind poteca bună ce duce în Poiana Coştilei. După mai bine de trei sferturi de oră de urcuş de la potecă ajung pe malul stâng al văi Coştilelor “într-o frumoasă poiană acoperită cu iarbă mare pătată pe alocuri cu cerculeţe de jnepeni. La dreapta noastră răsare un ţanc ascuţit, legat de restul muntelui printr-o creastă din care ies câteva zade, pe jumătate uscate. Escaladăm această creastă şi facem un popas la 1720m.” Este vorba de creasta dintre Valea Coştilei şi Valea Gălbinelelor.
După o coborâre pe versantul drept al Văii Gălbinelelor de circa un sfert de oră, drumeţii ajung în firul Văii Gălbinelelor. Apoi urmează firul văii către următoarea ţintă pe care o au mereu sub ochi: Strunga Gălbenelelor, singurul loc de aces spre valea Mălinului.

VÂRFUL CU DOR, VÂNTURIŞUL

1926, N.Urechea – “Minunatul lanţ se sfârşeşte la Colţii înfricoşători ai Vârfului cu Dor şi ai Vânturişului, cea din urmă expresie a neînfrântei sălbăsticii a acestor Bucegi, care şi-au luat asupră-le rolul de mijlocitori între cer şi pământ.”

Bucura Dumbravă, Cartea Munţilor – De pe culmea Vârfului-cu-Dor se vede, spre miazănoapte, întinderea lată a podurilor, caracteristică pentru Bucegi, până la celălalt capăt al masivului; se mai vede că masivul este un fel de elipsă de creste împrejurul văei Ialomiţei, care, începând de dedesubtul vârfului Omului, coboară prin mijlocul elipsei. Iar în spre miază-zi, blajinul şi primitorul Vârful-cu-Dor se prăbuşeşte într’un zid stâncos, brăzdat de minunate brâne de brazi. Cu toată hoinăreala mea de ani îndelungaţi, nu cunoşteam decât partea superioară a acestor brâne, — atât de bogaţi sunt Bucegii în frumuseţi tainice — m’am luminat acum printr’un studiu datorit Domnului Mihai Haret despre Colţii lui Barbeş, vechiul nume al Vârfului-cu-Dor. Aflând din acest studiu despre un brâu din codru care trece pe lângă un zid neted de stâncă împodobit cu o ederă seculară, şi care duc apoi la Vânturătoare mare între Vârful-cu-Dor şi vecinul său mai mic Vânturişul, m’arn repezit acolo, luând drept călăuză pe tânărul care ciobănise pe aceste coaste, şi am găsit raiul haiducilor, aşa cum îl descrie Mihai Haret. Căci Colţii lui Barbeş erau tainiţa lor în Bucegi! N’am ştiut asta, când am scris cartea „Haiducul”, şi am aşezat ascunzătoarea lor pe o coamă a Tătarului, înspre Transilvania.

VÂRFUL OMU

1882, Carmen Sylva – “Un munte, care se numeşte Omul! Este oare muntele atât de mic, sau fost-au omul atât de mare de s-a numit muntele după dânsul? Ce a fost oare omul acela? Fost-a el un erou mare, care s-a bătut în bătălie? Fost-a el un pustnic, care trăia în locuri sălbatice? Fost-a el un hoţ mare al cărui nume nimeni nu îndrăznea să-l pronunţe? Fost-a el un împărat, de care se cutremurau împărăţiile? OMUL! IATĂ-I ISTORIA.” – urmează povestea, fără legătură directă cu locurile.

Bucura Dumbravă – Cartea Munţilor – Mândrul şir al Bucegilor se isprăveşte la miazănoapte cu Omul, Omul cel nevăzut decât de pe anumite puncte de pe poduri, nevăzut, pentrucă vârful lui lat este centrul unei stele, alcătuită din şase munţi convergenţi.

ZAMORA

În vechile scrieri culmea şi valea Zamora apăreau sub numele de Zamura.

1976, C. Giurescu – “Pe stânga Prahovei, pe un Platou, la Zamora (Buşteni) erau stejari groşi; dintr-un asemenea stejar s-a făcut crucea de pomenire pentru Toma Albuleţ, stăpânul hanului de la Slon, care a pierit în focul ce i-a distrus hanul la 1848, când cu trecerea armatelor ţariste în Transilvania.”

ZĂNOAGA

1926, N. Urechea – “Ne-am suit pe muntele Zănoaga, care înfăţişează două originalităţi: partea sa cea mai înaltă este încoronată de stânci alcătuind ca o cetate iar jur împrejur, ca o cingătoare, un platou numit Podul cu Florile care, după cum ne lămureşte Ciulică, prin Mai, când încă n-au sosit turmele păscătoare, este, prin bogăţia florilor sale, o minunăţie din poveşti.”

Share it now!
  1. Bogdan Andora
    April 22nd, 2011 at 07:25 | #1

    Ti-ai facut cadou de ziua ta cu postarea asta… foarte fain.. te sunam miine din muntii Cernei sa-ti uram cele bune;)

  1. No trackbacks yet.