Se înstelase de mult când făra grabă, echipa noastră se hotărâ în sfârșit să plece. Era două noaptea. Cu o noapte înainte, tot cu două ore dupa miezul nopții, ne întrebam dacă vremea și Dumnezeu ne vor ajuta ca peste 24 de ore “sa facem și noi parte din FEERIE”, adica din lungul șir de luminițe al echipelor în drum spre primul vârf din seria celor trei de pe ruta clasica “Les trois Monts”.
Îmi aduc aminte de vorba lui unchi-miu, care cita dintr-un geniu al cuvântului de fiecare dată când petreceam împreuna o seara de catifea și de duh: “Asemenea seri se întorc, zice-se…”. Asa mi se parea de data aceasta noaptea împodobită de alpinistii-licurici în drum spre Mont Blanc, o noapte care se întoarce de mai demult, de acum cinci ani de când am urcat cu Alex din Italia.
Sunt locuri care te cheamă și în care vrei sa te reîntorci. Când fratele Mariusica m-a invitat sa urcăm Mont-Blancul împreuna, am anunțat-o imediat și pe Cristina, care nu o data mi-a spus ca vrea sa urce Mont Blancul în vara asta. Cum Cristina locuiește momentan în Chamonix și s-a oferit sa ne gazduiasca, totul s-a potrivit “mănușa”, așa că după ce îl cooptam și pe Drobeta, vechiul nostru prieten din “epoca eroică” a cabanei Mălăiești (din vremea delirului de la începutul tinereții tuturor celor din gașca veche), plecăm spre Franța. Atmosfera din mașina e incendiară, caldură mare, mergem fara aer condiționat, cu geamurile deschise și cu John Lee Hooker dat la maxim.
Melodia 8, făra numar…făra numar….
Sus: statuia lui Michel-Gabriel Paccard, intaiul cuceritor al Mont-Blancului, alaturi de Jacques Balmat.
17 iulie
Zorile ne prind la Lez Praz, o mică localitate lânga Chamonix, la 20 de minute de mers pe jos. O sculăm din somn pe Cristina care ne ghideaza spre curtea casei unde urma să fim gazduiți, un mic studio de pe fereastra caruia se văd Aiguille du Midi, ruta istorică “Les Grands Mulets” asupra căreia își îndreaptă privirile de piatră statuile lui Paccard și Balmat din centrul Chamonixului pe care urma să-l vizităm în dimineața respectivă, și însuși Mont Blanc-ul proiectat pe un cer incredibil de albastru și de limpede.
Era o dimineață atât de perfectă, că nici nu ne gândeam la somn. Ne simțeam asa departe de lumea din care veneam și ne gândeam la cei care erau pe munte în acea dimineață clară, invidiindu-i pentru vremea perfectă pe care au prins-o pentru vârf. Ne rugam la rândul nostru la o zi a vârfului la fel de bună. Ziua trece repede, conturăm echipa de a doua zi, când urma sa aterizăm direct la Aiguille du Midi: Drobeta, Marius, Cristina, Anthony și cu mine.
18 iulie
În jurul prânzului ajungem cu cabina la Aiguille du Midi, și de acolo coborâm pâna în șaua de lânga Cosmique unde punem corturile. Ziua trece repede, încercând să ne obișnuim cu altitudinea de la Col du Midi cum se numeste această înșeuare de la 3532m.
De la stanga la dreapta: Mariusica, Anthony, Eu, Cristina, Drobeta
Soarele e torid, creând o atmosferă insuportabilă în cort, e incredibil sa fim la peste 3500m și să stăm cu greu în corturi din cauza căldurii și a efectului de seră. În schimb seara, când soarele se ascunde după refugiul Cosmique şi umbra serii se varsă peste tabăra de corturi, frigul îşi spune cuvântul, toata lumea se retrage pentru scurtul somn de dinainte de plecarea spre vârf.
Drobeta şi Marius nu se simt bine, aşadar în noaptea care avea să se aştearnă peste munte, nici unul dintre noi nu avea să plece mai departe.
Coborarea de la Aiguille du Midi
Sus: La tabara de corturi din Col du Midi
Sus: Mont Blanc du Tacul si cortul nostru
Sus, jos: Apusul de la Cosmique
Sus: Les Grandes Jorasses si Dent de Geant vazute din veranda cortului
Sus: Feeria din prima noapte, cea in care nu am plecat
19 iulie
A doua zi de stat la Aiguille du Midi în speranţa ca Drobeta şi Marius se înzdrăvenesc.
Din păcate Drobeta în continuare resimte puternic răul de altitudine şi hotărăşte să plece. Marius merge şi el până la cabină, sceptic în ceea ce-l priveşte. Revine după o vreme, optimist. Eu nu am resimţit nici un fel de rău de altitudine, în schimb am avut două simptome, primul a fost acela că nu am dormit deloc, iar al doilea simptom a fost o criză de râs pe care am împărţit-o cu Cristina timp de vreo patru ore, spre disperarea lui Marius care nu a putut dormi în seara de dinaintea vârfului din cauza noastră. Mai euforic ca în seara de dinaintea vârfului nu am fost în viaţa mea. Marius era exasperat, am zis că ne bate.
Zapada pentru apa. Cred ca am baut 5L in ziua asteptarii.
20 iulie
Ne trezim la 12.00 noaptea, topim nişte zăpadă pentru a avea apă pe traseu, şi, după ce strângem cortul, plecăm, legaţi în coardă, primul eu, după mine Marius, apoi Anthony şi Cristina. Marius îşi revenise şi a decis să urce, fapt care m-a bucurat, cu o zi înainte fiind pe punctul să renunţe.
Sus: In noaptea plecarii, echiparea
Traseul este extrem de frumos. Începe cu o urcare destul de abruptă de două ore până la Epaule du Mont Blanc du Tacul (4120m). De aici, de pe umărul primului dintre cei trei uriaşi înzăpeziţi care dau şi numele traseului (Les trois Monts) ni se relevă panorama următorului urcuş puternic, acela de pe Mont Maudit, pe care se întinde acelaşi şarpe luminos şi leneş al echipelor de dinaintea noastră. Coborâm într-o şa numită Col Maudit: (4035m) de unde începe urcuşul propriu-zis pe cel de-al doilea uriaş al traseului – Mont Maudit.
Urcuşul pe Mont Maudit se desfăşoară fără mari probleme cu excepţia unei porţiuni de aprox. 50m, foarte înclinate, şi cu gheatza, unde cel de-al doilea piolet ar fi binevenit în lipsa corzii fixe pe care m-am bucurat să o găsesc la locul ei. Această porţiune, care ţine echipele destul de mult pe loc, neputând trece concomitent mai mulţi prin pasul respectiv, este ultimul element mai dificil al întregului traseu, pasajul ne scoate la 4345m în “Col du Mont Maudit”, de unde ultimul şi cel mai mare dintre uriaşi, Mont Blancul ni se arată în toată fiinţa. Mă simţeam ca la Cerdacul Obârşiei din Bucegi, când la finele potecii potecii de iarnă ţi se arată Omul de după şaua Văii Cerbului.
De data asta ni se arăta Mont Blancul de după şaua Brenva (Col de la Brenva – 4303m), șa in care coborâm in cam jumătate de oră și unde ne oprim pentru a admira marea de nori din Italia iar mai în stanga colosul de stanci din care ghicim Grand Jorasses și Dent de Geant.
Sus: O crevasa-obstacol in drum spre Mont Blanc du Tacul
Sus: luminile oraselor din vale
Sus: echipele dinaintea noastra pe urcarea spre Mont Maudit
Sus: Marius. Mai e putin si rasare soarele
Sus si jos: echipa noastra urcand spre Mont Maudit
Sus: ultima portiune pana in creasta lui Mont Maudit
Sus: de pe creasta lui Mont Maudit ni se arata pentru prima data Mont Blancul
Sus, jos: perspective din saua Brenva (Col de la Brenva – 4303m)
De aici, din şaua Brenva, doar se urcă spre Mont Blanc, pe o diferenţă de nivel de 505m. O ascensiune susţinuta pe ceea ce se numeşte Mur de la Cote, ne trezeşte brusc din visele şi comparaţiile gen Şaua Văii Cerbului-Omu, şi ne scapă în acelaşi timp de vreo sută opzeci de metri de diferenţă de nivel.
În această bucată, pe unde de altfel toată lumea se mişcă cel mai încet de pe întreg traseul, Marius începe să se resimtă după zilele anterioare în care nu s-a simţit bine şi în care nu s-a hrănit şi hidratat corect, din cauza stării generale proaste. Înaintăm mai greu, hotărăsc cu Cristina să o ia înainte cu Antony şi să ne vedem pe vârf. După ce străbatem ultima porţiune de urcuş susţinut a lui Mur de la Cote ajungem în ultima zonă în care se văd în perioada asta a anului stânci ieşind din zăpada, loc numit Petit Rocher Rouges (4577m), unde îmi dau seama ca vom întârzia destul, şi îi dau un sms Cristinei să o taie cu Antony în jos fără să ne mai aştepte.
Într-un final ajung cu Marius sus, pe vârf. Cristina şi Antony ne aşteptaseră, înfruntând frigul destul de înţepător de la 4808m. Am fost foarte bucuros că ne-au aşteptat şi că am reuşit să ne facem poza de vârf împreună. Fericirea tuturor era de nedescris. Fiecare îşi dorise enorm să ajungă pe acest vârf, din motive personale.
Sus: echipa noastra pe Mont Blanc (4808m), de la stanga la dreapta: Matei, Cristina, Marius, Anthony
Cred că mai mult decât pasiunea pentru munte sau prietenia ne legase dorinţa comună de a ajunge acolo, cu toate că a lui Marius era veche şi clocotitoare, din lista unor planuri lăsate mereu pe altă dată, a mea era nostalgică, albastră şi lină asemenea acelor seri “care se întorc, zice-se de demult”, şi a unor nopţi de acum cinci ani în care m-am simţit foarte aproape de stele, iar a Cristinei era încheierea unei socoteli cu întreaga vale a Chamonixului, dintr-un scurt fragment de viaţă din care şi-a dorit să soarbă toată seva, şi nu oricum: cu nesaţ şi cu patimă.
Aşadar suntem pe Mont Blanc. Cât mi-am dorit să mă reîntorc aici!
Mă gândesc la Drobetzelu’ care şi-ar fi dorit să fie cu noi, dar care ştie că muntele nu pleacă nicăieri. Dar ritmul din ultima parte mi-a băgat un frig temeinic în oase, care m-a făcut mă rog de Marius sa coborâm mai repede, care nu vroia să se mai dezlipească de vârf. “Frate, mai lasă-mă puţin sa mă bucur de momentele astea…” Nu l-am văzut in viata mea mai fericit pe Marius. Facem poze, îmi revin, ne dezlipim cu greu de vârf după un sfert de oră euforic, urmând ruta spre Gouter. După ce aproape tot drumul m-a chinuit o greaţă pe care am depăşit-o doar cu ajutorul unei lamâi pe care Cristina a avut inspiraţia sa o care în rucsac, acum începea să mă supere din ce in ce mai rău.
Perspective spre salbatica Italie, pe coborarea spre Abri Vallot
Sus: Marius si portiunea somitala a Mont Blancului, vazute de la coborare
Sus: creasta Bionnassay. Din cornisa altadata atat de fotogenica (chiar si acum cinci ani) a ramas o urma. Global Warming.
Sus, jos: refugiul Gouter
Sus, jos: Marius la coborarea spre Tête Rousse
Sus: Eu si Marius
Marius care nu era deloc in apele lui imi spune ca nu coboara mai jos de Gouter in ziua respectiva. Ii spun Cristinei sa faca ce considera, respectiv sa coboare pana jos daca vrea, ceea ce si alege sa faca, coborand cu Antony pana sub Nid D’Aigle de unde ii recupereaza cu masina aproape epuizati personajul providential Drobeta.
Eu raman cu Marius la Gouter unde ne odihnim si mancam regeste, ne hidratam si apoi prindem cateva ore de somn de parca ne-a tinut Dumnezeu in brate.
21 iulie
A doua zi luăm drumul Tête -Rousse-ului în jos, traveram fără probleme Grand Couloire-ul, eu am trecut în apromativ 10 secunde, am groaza de caderile de pietre pentru care culoarul e celebru, şi după o coborâre susţinută ajungem să ne întâlnim cu Drobetelu’ care ne iese în întâmpinare cu o sticlă de apă mai sus de staţia de trenuleţ.
Părăsim zona cu zâmbetul pe buze, iar jos în Chamonix luăm cina cu Cristina, Dexter şi Anthony. Au fost zile bune din vieţile noastre, pe care le vom ţine minte. Ce m-a uns pe suflet în toată această excursie a fost senzaţia pe care o percepi mai rar în România, aceea că faci parte dintr-o mare comunitate şi că nu eşti doar exponentul unei nişe de adolescenţi întârziaţi de la care toată lumea aşteaptă să se maturizeze. Sunt popoare (printre care nu se numara si al nostru) pentru care sportul are un rol clar si in nici un caz marginal in viata oamenilor, si pentru care un stil normal de viata inseamna cu totul altceva decat la noi din pacate.
Sus: Infamul Grand Couloir
Sus: o echipa coboara spre Grand Couloir. In spate: Bionnassay-ul inzapezit.
Sus: Eu, cobor spre Nid d`Aigle, la trenulet
Sus: netulburatele Chamoise
Sus: Marius, eu si Drobeta, care ne-a intampinat cu apa.
Incheiere
Eu personal mai am în plan traversarea Miage-Bionassay şi traseul pe Les Grands Moulets, eventual făcute într-o singură tură, şi sper ca în maxim doi ani să fiu pregătit să dau un Mont Blanc pe schiuri, de pe vârf. Şi după cum am văzut scris cu markerul pe casca galbenă a unui alpinist pe care îl respect, zic şi eu, umilul, regala zicere: Nihil sine Deo.
Imaginea pe care o păstrez la plecare este aceea a unui tip care tocmai coborâse de pe munte, cu un rucsac “sorcovă”, cu pioleţi, coltari şi beţe de schi atârnate pe exterior, şi care străbătea Chamonixul degajat, în ciorapi, cu bocancii în mână. Un înţelept. Omul nu şi-a mai cărat sandale, pentru a fi cât mai “light” pe sus, iar bocancii deveniseră pesemne de nesuportat în arşiţa prânzului.
E o imagine-simbol a degajării pe care o au oamenii de acolo legată de sporturile montane, nimeni nu se miră că defilezi prin centrul oraşului în colanţi plin de noroi e clar că vii de la biciclit, alergat, etc. Nu se uită nimeni la nimic, fiecare îşi vede de treabă.
Cu imaginea de mai sus rămân în minte, imaginea alpinistului bronzat, obosit ca un plugar, care străbate zâmbind Chamonixul în ciorapi şi cu bocancii de iarnă în mână, în drumul către casă.
Închei aici. ” C’est tres cool le Mont Blanc.” V-am pupat. Semnează: Fratele Matei
P.S.: Pozele pot fi vazute si aici.
Recunoasteti personajele? :))
_
Comentarii recente