Weekendul imediat de după ziua mea am plecat la Malaiesti cu Soimu şi cu Alex din Sacele, urmând ca acolo să mă întâlnesc cu Horaţiu, Sorinescu, şi alţii. Nu degeaba se strânsese gaşcă mare acolo, se anunţase pe derdeluş.ro un măreţ concurs de schi, şi vroiam şi eu cel puţin să casc ochii.
Părea să se anunţe un concurs interesant, măcar pe stilul “vintage”. Din păcate habar n-am cum a fost concursul pentru că s-a terminat sâmbătă la ora 12.00, iar eu am ajuns la cabană la 12.30. Cred că acest concurs a fost programat sâmbătă la prima oră ori ca să nu apuce vreun bucureştean să intre în concurs, ori a fost un bun pretext pentru comunitatea locală să dea o băuta extinsă de sâmbătă de la 12.00 până duminică seară, fără compania nevestelor.
Sincer să fiu: super dezamăgitor. Băi, ăştia “bătrânii” de patruj`de ani, care vă bateţi cu cărămida în piept că sunteţi “vechi”, şi că “pe vremea voastră” se făcea munte…băi nene, bătrânii voştrii nu erau aşa! Nu erau nişte umflaţi care schiau până sâmbătă dimineaţă la 12.00 ca să bea dup-aia până duminică la 16.00.
Ia uite ce zicea domnul Georgică Clontea, citat de derdeluş.ro:
“Dacă avem noroc şi zăpada era bună şi suficenta, făceam slalom special pe valcelul din stânga cabanei, dacă stai cu faţa la hornuri. Dacă nu, pe prima terasă şi slalom uriaş în terasa a doua, sub hornuri, spre stânga. Coborârea din prima terasă până la cabană, în majoritatea anilor.”
Să mai zic unde s-a ţinut concursul? În căldarea cu cabana, pe 50m în linie dreaptă? Timp de două ore până la 12.00, numai sâmbătă, după care băută? Am ajuns un popor de obosiţi băi nene, suntem exponenţii cântecului “Puşca şi cureaua lată, ce bărbat eram odată”, ori ne revenim ori mai bine mai bine ne tăiem venele în grup. Hai sictir d-aici cu concursul vostru, cu virilitatea voastră antică şi cu prezentul vostru lamentabil, că m-aţi umplut de respect.
Sâmbătă, după ce am ajuns la cabană şi ne-am pus la un ceai, am pus pieile de focă pe schiuri şi am dat-o în sus cu Soimaru să ne dăm pe una dintre feţele dintre ultimele două căldări (cea cu cabana şi a doua de sus). Frumos, numai că a început un viscol, frate, taman când să coborâm, de am schiat efectiv fără să văd nimic, sau, în fine, la 20% din capacitatea de a vedea ceva. Ajunşi jos ne-am băgat rapid în cabană, cu atât mai mult cu cât vroiam să schimb o impresie-două cu Horaţiu, şi să văd cine mai e pe acolo.
Intru în cabană şi mă lămuresc: Horaţiu, Mihaela, Sorinescu şi Irina + doi pe care nu îi cunoasteam, un cuplu foarte frumos, şi cu care sper să mă reîntâlnesc pe munte: Dan şi Ilinca. Dan chiar a ajuns mai devreme la cabană şi a apucat să între în concurs, câştigând parcă locul 2 la categoria lui de vârstă.
Sus si jos: poze de cand am fost cu Soimu la prima escapada in sus pe vale, sambata.
Începe să se facă târziu, valea se umbreşte…dar parcă am făcut prea puţin astăzi…o amărâtă de urcare până în a doua căldare…dar mă uit pe geam şi mă luminez la faţă: se înseninase şi viscolul care ţinuse o oră şi ceva nivelase toate urmele de pe faţa unde fusesem cu Soimu, totul se înfăţişa brusc în haina neatinsă a pulverului proaspăt aşezat peste vale. Aşa că vin cu propunerea să mai dăm o tură, ocazie cu care l-am băgat pe tata Soimaru pe faţa din dreapta cum cobori dintre căldări, pe unde am prins cel mai fain pulver din anul asta. Parcă la Sinaia am mai prins aşa prin februarie, pe Pelisor, dar acum e aprilie…numai cine iubeşte sportul cu cârca mai are parte de pow-pow, vorba aia din bancul cu copiii canibalilor: “Cine mănâncă bataturica mănâncă şi ochişor”. Bun aşa, ne întoarcem la cabană, printr-un pulver neatins, proaspăt, care ne facilitează nişte coborâri de multe ori de-a dreptul…drepte…era o zăpadă de nu aveai nevoie să ştii să schiezi. Uitasem de crustă, de gheţuri, de scoici, ce mai, parcă brusc învăţasem cu toţii să schiem.
Dimineaţa, după ce seara ma intinsesem cu Horaţiu la poveşti şi bere, ne sculăm chititi pe planul B. Planul A era să urcăm pe Valea Caprelor cât putem şi să coborâm tot pe acolo. Având în vedere cât ninsese cu o zi înainte eu personal m-am abţinut, şi până la urmă plecăm cu toţii spre Hornul Mare. Zăpada nu mai era ca în ziua precedentă….era şi culmea, aşa ceva nu prinzi mereu. Se îngreunase puţin, dar cu toatea astea nici nu se încălzise atât de mult încât să considerăm că riscul de avalanşă era considerabil. Cred că de luni a fost dezastru, că s-a încălzit, dar duminică treaba era acceptabilă.
Urcăm spre Hornuri străbătând căldările largi ale văii, care pe piei, care cu schiul în cârcă, şi ajungem până la urmă în Hornul Mare, în treimea superioară, de unde toţi în afară de mine şi de Soimaru o dau la vale. Având în vedere faptul că nu mă grăbeam nicăieri, şi că eram “autonom”, cu maşina parcată în Glajerie, hotărăsc cu Soimu să mai rămânem puţin să pierdem vremea pe Horn, urcăm până sus, la marcajul de creastă, facem o poză, aşteptăm fără succes să se ridice ceaţa şi să aruncăm un ochi în Gaura, şi in final o dăm la vale.
Coborârea de sub Hornuri până la primul prag a fost magnifică, o pantă lină de 15-20 de grade prin pulver rece, ferit de razele soarelui de catre peretii caldarii superioare, pulver până la genunchi. Rar am văzut aşa ceva pe văi. Am mai prins pulver rece, uscat şi mare, dar prin păduri, acolo unde soarele nu ajunge să-l deterioreze, sa-l inmoaie dar aici eram pe o pantă perfectă, de înclinaţie mică, cu pulver adânc, de la poalele Hornurilor până la primul prag al văii. Regret că m-am dat cam drept, ar fi trebuit să profit mai mult de condiţiile perfecte, că să leg de două ori mai multe viraje…să mă “plimb” mai mult, dar nu am rezistat tentaţiei.
Cam asta a fost, fraţilor. Un weekend superb, o zăpadă cum întâlneşti doar de câteva ori pe an şi o companie de oameni de munte super-faini. Sper că la anul să refacem weekendul ăsta, poate chiar în acceaşi formulă, şi chiar extinsă, pentru doritori. N-am nimic cu nimeni din cei care au fost la cabană în weekendul respectiv şi au avut treabă cu “concursul”, să le dea Dumnezeu sănătate, dar pe viitor mai bine să nu mai anunţe nimic, că puteam să vin ca prostul special pentru evenimentul anunţat, noroc că mă lasă rece orice concurs (printre altele şi pentru că n-am ce căuta într-un concurs de schi), şi noroc că am venit la munte doar ca să petrec două zile pe munte, printre prieteni. Şi bine am făcut, că a fost într-un mare fel.
Va pupă fratele Matei, şi să ne revedem acolo unde revederea îşi află adevărata valoare: pe munte.
Toate bune şi să ne auzim cu bine.
Comentarii recente