Zile si Nopti pe Munte

O tura de bike alaturi de tatutzu Soimaru, cu urcari pe forestierele noroiase ale Doftanei, cu coborarea reconfortanta pana in soseaua care urma sa ne duca in Valea Teleajenului, la Cheia, cu catarari epuizante pe asfalt, in mod special pana in pasul Bratocea, cu mega coborarea Bratocea-Cheia, cu platurile si cu coborarile usoare si lungi spre Maneciu pe unde panta usor descendenta ne facea sa ne simtim ca pe cursiere, cu o masa copioasa si prelungita in Cheia, cu noaptea prinsa la final, cu de toate.

In total 99.3 km prin toate destule conditii de panta, de teren si de vreme, vreo 1400m dif. de nivel pe urcare si cam tot atat pe coborare. O tura dezastroasa dpdv organizatoric, plecati pe la pranz pe la Tesila, am ajuns la 12 noaptea la Slanic, dupa care a urmat operatiunea de recuperare a masinii de la Tesila o jumatate de noapte cu ajutorul masinii unui baietas din Slanic. Raman cu un mare gol, acela de a nu fi descifrat traseul Slanic – Tesila pe la Bertea si Lutu Rosu nici macar pe Google Earth. Ramane ca si plan de viitor tura de o zi Slanic-Tesila si retur pe alta parte, ramanand sa refac din nou ocolul complet al Muntilor Grohotisului in alta zi, o tura de probabil 140km care in partea finala Slanic-Tesila va presupune inevitabil si carca. Va pup. P.S. Am uitat sa mentionez ajutorul lui Soimu care mi-a indrumat pasii intru aborarea catararilor pe sosea pe foaia mare :)

59.4km cu totul, viteza maxima 49.1km/h, viteza medie in deplasare: 17.3km/h, ne-am miscat trei ore si jumatate si am stat tot atat.

Ceamurlia de Jos – Lunca – Visina – Jurilovca – Salcioara – Enisala – Visterna – Ceamurlia de Jos.

Despre Enisala aici.
Povestea lui Soimaru aici.

Mai jos mai multe imagini cu trackul propriu-zis:

O sa va povestesc si cum a fost in Ciucas, in pulver de un metru, pe “Valcelul lui Horatiu”, dar pana atunci vreau sa va delectez cu altceva: crusta de pe Genune, sau, pentru cunoscatori: “Pulverul lui Nea Gigi”. Duminica dimineata il iau pe Adi Lica de la Obor si ii dam bataie spre Sinaia, unde ne jucam putin cu ARVA (un Pieps Freeride si un Mammut Barryvox) in asteptarea lui Soimaru si a Georgianei cu care urma sa urcam la 2000.

Starea zapezii pe versantul prahovean a fost un dezastru total, crusta odioasa, a fost o mare aventura sa coboram Carpul. Dupa care ne-am dus in Valea Dorului, unde am dat doua coborari intercalate de o galeata de mici serviti in selecta companie a gastii de la revelion: Luci+Dani+Georgi+”Copilu` lu Georgi”. M-ati fericit cu intalnirea asta!
Dupa care…visul de marire al freeriderului ne bantuie, ne punem pieile si o taiem in sus spre Vanturis. Pe la jumatatea pantei pe Soimu si Georgiana ii lasa pieile de foca cand le era lumea mai draga si se vad nevoiti sa coboare…ceea ce fac si eu cu Adi, prin whiteout total, dupa gps, in crusta inselatoare, pana inapoi la telescaun, apoi ne revenim la un ceai fierbinte la 2000.

De aici, fratilor, de la 2000 adica, ma gandesc eu sa incheiem eroic ziua, printr-o coborare vitejeasca pe Genune. Practic, daca tot n-am nici o placere sa cobor pe Carp, Tarle, Papagal sau alte “partii” pline de crusta si de urme inghetate, macar sa fie circul total si sa o comitem pe unde e mai rau – Valea Genunii, sa ne plimbam macar pe munte.

Incepe showul: traversez cu Adi caldarea Pelisorului, si intram pe Furnica, la obarsiile Genunii, undeva la altitudinea de 2000m. De aici pana la fata din stanga, care sa ne scoata in padure, la traverseu, era o crusta inghetata suficient de tare cat sa poti sa legi viraje largi, dar suficient de inselatoare cat sa cedeze din cand in cand sub greutatea schiului si sa te puna in cap. Am scapat fara cazaturi, si ne-am regrupat pe fata din stanga, aproape de padure, undeva la 1700m, acolo unde incepe mica traversare catre saua care desparte defrisatura de firul principal al Genunii. Urma sa coboram, evident, pe defrisatura, prin inseuarea de la exact 1688m.

Peisajul din sa este superb, cu atat mai mult cu cat incepe sa ninga iar ceata dezvaluie atat catre Pelisor cat si catre nord, treptele ciclopice ale abrupturilor de conglomerat napadite de vegetatie. E o atmosfera misterioasa de legenda scandinava, si o liniste deplina… are ceva intim Genunea, chiar daca nu e mareata, ca vaile din nord. La un moment dat auzim un harsit de schiu derapat, sau mai degraba de placa, sa fi fost cineva in Pelisor…m-as mira, poate ni s-a parut. Asteptam zece minute in sa dar nu apare nimeni, asadar o dam la vale. O crusta atat de totala, “imparateasa crustei”, ma face sa cred ca pe Carp m-am dat in pulver. O mare scoala de schi in crusta a fost Genunea alalataieri, iar schiul meu scurt de 1.68 (Elan 888) m-a servit la fix, l-am intors fara mari probleme peste tot.

De la 1580 m, deci la fix 100m alt. mai jos de intrarea pe defrisatura, la confluenta cu niste valcele spalate din stanga situatia se schimba radical, o avalansa cazuta din stanga face ca inaintarea noastra pe schiuri sa devina aproape imposibila, iar la 100m mai jos (1487m) deja coboram ca niste rideri veritabili cu schiurile in carca prin padure. Valea in portiunea terminala este complet devastata de avalansa. De cand parasim firul si reintram in padure, la 1400m cu schiurile in picioare, facem 10 minute de schi prin craci si evident, crusta, pana in drumul de Poiana Stanii (1265m).

De aici coboram pe picioare cu schiurile in carca (era putina zapada pe drum) pana la 1023m de unde ne recupereaza cu masina Soimu si Georgiana. Ne regasim cu totii la Riviera unde sarbatorim o zi superba de schi prin “Pulverul lui Nea Gigi” la o ciorba de fasole cu ciolan afumat + clatite.  Si ca sa ma citez tot pe mine: “A fost frumos, da` nu prea…”

A doua zi dupa concursul de la Malin, plec cu Soimu din Bucuresti, cu gandul sa schiem pe o vale. Dupa ce urcam impreuna cu brigada lui Bubulu, ne despartim de ei la Manoliu si ne indreptam spre Omu. Chiar aveam chef sa ajung la Omu, nu mai fusesem de mult, din vara-toamna trecuta cred, si nici nu mai schiasem pe Morar anul asta.

Nu dezvolt subiectul turei, a fost o “batraniada” de odihna si tratament, fara prea multa alergatura si extremisme. Vreau sa va zic ceva mai important: Fratilor, cabana Omu trebuie cumparata, si aia care o administreaza alungati de acolo in suturi si batuti cu batul de schi la cur pana jos in padure.

Fiti atenti faza: Ajung cu Soimu sus, si ne luam doua ceaiuri. Nu putem sa le bem in cabana, am inteles, se lucra in sala de mese, le bem afara. Incepe sa ploua. O rog pe “doamna”, “cucoana”, “chelnerita” de la cabana sa ma lase sa ma schimb la clapari pe holul cabanei, ca sa nu imi fac fleasca hainele din rucsac schimbandu-ma in fata cabanei. Raspuns: “Nu pot sa va las nici pe hol, nici in alta parte, abia am facut curat dupa turistii astia…” De parca eram murdar de c…t. Deci, m-am schimbat afara, in ploaie, si le-am lasat si ceaiul de 3 ron nebaut, cine sa aiba chef sa mai bea ceai in ploaie.

Ne refugiem provizoriu pe hol la statie, nici in statie nu se poate sta, gratie directivelor venite de la mai marii INMH din Bucuresti. Multumiri lui Radu, care ne-a ferit de ploiae pe hol. Aviz amatorilor care va bateti cu caramida in piept ca sunteti prieteni cu baietii de la statie, le creati probleme, tot internetul vuieste de chefurile de la statie. S-a intocmit si un dosar gros pe tema asta, numai cu articole de pe net. Baietii de acolo au probleme din cauza asta, mai usor cu “conditiile de cazare de la statie” , si cu “ce chefuri am tras pe acolo”, iar daca veti beneficia vreodata de bunavointa vreunuia dintre meteorologi in cazuri extreme, faceti-va ca ploua, ca bagati oamenii in belele. Nu mai e ce era odata, stam la mana chelnerilor de la Omu de acum inainte. Sau mai degraba sa stea cine vrea, ca eu in cabana Omu nu mai intru de azi. Inca o data, multumesc, Radu, ca ne-ai ferit de aversa de ploiae pe holul statiei, fara tine am fi ajuns jos murati!

Mesaj catre “functionarii”de la cabana Omu – Nu aveti nici o legatura nici cu locul, nici cu istoria locului, nic cu spiritul locului, carati-va mai repede in oras, ca mai devreme sau mai tarziu tot o sa prindeti un post de vanzator la magazin pe undeva, de ce va mai chinuiti in varful muntelui?

Rusine voua, functionarilor si patronului vostru pentru dezonorarea singurei cabane la peste 2500m din Romania.

M-as intoarce in timp la 1910…

“Aceasta casa este formata din doua odaite si un caminar, in care se afla instalate cate o mica soba de fier. Ea serva ca adapost excursionistilor. Pazitorii sai sunt obligati de a avea in permanenta o cantitate suficienta de lemne, apa si daca s’ar putea si ceva de-ale bauturii. Vantul sufland cu furie, tot fumul ce esea din arderea lemnelor, nu putea esi afara pe horn, ci-l respingea indarat, asa ca toata odaita noastra fiind plina de fum, ne orbea de tot si pentru aceasta eram nevoiti din cand in cand a deschide fereastra spre a mai goni fumul afara. Puterea vantului era asa de mare, incat parea ca are sa darame casa pe noi, iar bietul mosneag, pazitorul de aci, nu a incetat pana la ziua de a intretine focul. Ploaia, insotita cate odata chiar cu fulgi de zapada, isbea in geamurile si obloanele ferestrelor. Desi eram in noaptea de 3 spre 4 Iulie, iarna insa aci era in toata puterea, iar noi inghesuiti in odaie, ascultam vuetul vantului ingrozitor si sgomotul provocat de ploaia ce cadea pe casa. Nu-si poate cineva inchipui o noapte de iarna petrecuta in varful unui munte de 2511 metri altitudine ! Caci desi, dupa cum am spus mai sus, era 3 Iulie, iarna era in toata puterea ei, temperatura poate ca ajunsese la 2 — 3 grade, daca nu si mai jos, caci pamantul inghetase; vantul si vuetul ce-l producea era asa de intens, incat baga fiori chiar in cei mai curagiosi; ploaia amestecata cu zapada izbea groaznic in ferestrele casei, iar intunerecul era asa de mare, incat iti dai cu degetul in ochi, dupa cum spune Romanul, si in acest loc, unde vazduhul fierbea ca intr-un infern, singura noastra casa era adapostita si iluminata de flacarile focului, bine alimentat, si de slaba lumina a lumanarilor aprinse in interiorul ei. Parea ca o barca parasita in mijlocul valurilor unui ocean infuriat. Era ceva teribil, ingrozitor, dar frumos si demn de a admira natura si in furia grozaveniilor sale. Credem ca ar fi bine ca aci sa se transporte cateva saltele de paie, dupa cum se afla mai jos in valea Malaesti (Transilvania) si in schimbul a unei mici taxe sa se plateasca cheltuelile facute si astfel toti vizitatorii sa-si poata odihni mai comod membrele obosite. Speram ca rugaciunea noastra va fi satisfacuta de onor.” PASAJ EXTRAS DIN ARTICOLUL “LA MUNTELE OMUL” ? “ANUARUL SOCIETATII TURISTILOR ROMANI”, 1910

Alte vremuri, alta era coca din care erau plamaditi oamenii…s-ar intoarce in mormant batranii de-ar afla ce se intampla acum la Omu…

In prima caldare.

Valea, vazuta de la intrarea in canion.

Sus – in cazion, jos – Coltii Morarului

Weekendul imediat de după ziua mea am plecat la Malaiesti cu Soimu şi cu Alex din Sacele, urmând ca acolo să mă întâlnesc cu Horaţiu, Sorinescu, şi alţii. Nu degeaba se strânsese gaşcă mare acolo, se anunţase pe derdeluş.ro un măreţ concurs de schi, şi vroiam şi eu cel puţin să casc ochii.

Părea să se anunţe un concurs interesant, măcar pe stilul “vintage”. Din păcate habar n-am cum a fost concursul pentru că s-a terminat sâmbătă la ora 12.00, iar eu am ajuns la cabană la 12.30. Cred că acest concurs a fost programat sâmbătă la prima oră ori ca să nu apuce vreun bucureştean să intre în concurs, ori a fost un bun pretext pentru comunitatea locală să dea o băuta extinsă de sâmbătă de la 12.00 până duminică seară, fără compania nevestelor.

Sincer să fiu: super dezamăgitor. Băi, ăştia “bătrânii” de patruj`de ani, care vă bateţi cu cărămida în piept că sunteţi “vechi”, şi că “pe vremea voastră” se făcea munte…băi nene, bătrânii voştrii nu erau aşa! Nu erau nişte umflaţi care schiau până sâmbătă dimineaţă la 12.00 ca să bea dup-aia până duminică la 16.00.

Ia uite ce zicea domnul Georgică Clontea, citat de derdeluş.ro:

“Dacă avem noroc şi zăpada era bună şi suficenta, făceam slalom special pe valcelul din stânga cabanei, dacă stai cu faţa la hornuri. Dacă nu, pe prima terasă şi slalom uriaş în terasa a doua, sub hornuri, spre stânga. Coborârea din prima terasă până la cabană, în majoritatea anilor.”

Să mai zic unde s-a ţinut concursul? În căldarea cu cabana, pe 50m în linie dreaptă? Timp de două ore până la 12.00, numai sâmbătă, după care băută? Am ajuns un popor de obosiţi băi nene, suntem exponenţii cântecului “Puşca şi cureaua lată, ce bărbat eram odată”, ori ne revenim ori mai bine mai bine ne tăiem venele în grup. Hai sictir d-aici cu concursul vostru, cu virilitatea voastră antică şi cu prezentul vostru lamentabil, că m-aţi umplut de respect.

Sâmbătă, după ce am ajuns la cabană şi ne-am pus la un ceai, am pus pieile de focă pe schiuri şi am dat-o în sus cu Soimaru să ne dăm pe una dintre feţele dintre ultimele două căldări (cea cu cabana şi a doua de sus). Frumos, numai că a început un viscol, frate, taman când să coborâm, de am schiat efectiv fără să văd nimic, sau, în fine, la 20% din capacitatea de a vedea ceva. Ajunşi jos ne-am băgat rapid în cabană, cu atât mai mult cu cât vroiam să schimb o impresie-două cu Horaţiu, şi să văd cine mai e pe acolo.

Intru în cabană şi mă lămuresc: Horaţiu, Mihaela, Sorinescu şi Irina + doi pe care nu îi cunoasteam, un cuplu foarte frumos, şi cu care sper să mă reîntâlnesc pe munte: Dan şi Ilinca. Dan chiar a ajuns mai devreme la cabană şi a apucat să între în concurs, câştigând parcă locul 2 la categoria lui de vârstă.

Sus si jos: poze de cand am fost cu Soimu la prima escapada in sus pe vale, sambata.

Începe să se facă târziu, valea se umbreşte…dar parcă am făcut prea puţin astăzi…o amărâtă de urcare până în a doua căldare…dar mă uit pe geam şi mă luminez la faţă: se înseninase şi viscolul care ţinuse o oră şi ceva nivelase toate urmele de pe faţa unde fusesem cu Soimu, totul se înfăţişa brusc în haina neatinsă a pulverului proaspăt aşezat peste vale. Aşa că vin cu propunerea să mai dăm o tură, ocazie cu care l-am băgat pe tata Soimaru pe faţa din dreapta cum cobori dintre căldări, pe unde am prins cel mai fain pulver din anul asta. Parcă la Sinaia am mai prins aşa prin februarie, pe Pelisor, dar acum e aprilie…numai cine iubeşte sportul cu cârca mai are parte de pow-pow, vorba aia din bancul cu copiii canibalilor: “Cine mănâncă bataturica mănâncă şi ochişor”. Bun aşa, ne întoarcem la cabană, printr-un pulver neatins, proaspăt, care ne facilitează nişte coborâri de multe ori de-a dreptul…drepte…era o zăpadă de nu aveai nevoie să ştii să schiezi. Uitasem de crustă, de gheţuri, de scoici, ce mai, parcă brusc învăţasem cu toţii să schiem.

Dimineaţa, după ce seara ma intinsesem cu Horaţiu la poveşti şi bere, ne sculăm chititi pe planul B. Planul A era să urcăm pe Valea Caprelor cât putem şi să coborâm tot pe acolo. Având în vedere cât ninsese cu o zi înainte eu personal m-am abţinut, şi până la urmă plecăm cu toţii spre Hornul Mare. Zăpada nu mai era ca în ziua precedentă….era şi culmea, aşa ceva nu prinzi mereu. Se îngreunase puţin, dar cu toatea astea nici nu se încălzise atât de mult încât să considerăm că riscul de avalanşă era considerabil. Cred că de luni a fost dezastru, că s-a încălzit, dar duminică treaba era acceptabilă.

Urcăm spre Hornuri străbătând căldările largi ale văii, care pe piei, care cu schiul în cârcă, şi ajungem până la urmă în Hornul Mare, în treimea superioară, de unde toţi în afară de mine şi de Soimaru o dau la vale. Având în vedere faptul că nu mă grăbeam nicăieri, şi că eram “autonom”, cu maşina parcată în Glajerie, hotărăsc cu Soimu să mai rămânem puţin să pierdem vremea pe Horn, urcăm până sus, la marcajul de creastă, facem o poză, aşteptăm fără succes să se ridice ceaţa şi să aruncăm un ochi în Gaura, şi in final o dăm la vale.

Coborârea de sub Hornuri până la primul prag a fost magnifică, o pantă lină de 15-20 de grade prin pulver rece, ferit de razele soarelui de catre peretii caldarii superioare, pulver până la genunchi. Rar am văzut aşa ceva pe văi. Am mai prins pulver rece, uscat şi mare, dar prin păduri, acolo unde soarele nu ajunge să-l deterioreze, sa-l inmoaie dar aici eram pe o pantă perfectă, de înclinaţie mică, cu pulver adânc, de la poalele Hornurilor până la primul prag al văii. Regret că m-am dat cam drept, ar fi trebuit să profit mai mult de condiţiile perfecte, că să leg de două ori mai multe viraje…să mă “plimb” mai mult, dar nu am rezistat tentaţiei.

Cam asta a fost, fraţilor. Un weekend superb, o zăpadă cum întâlneşti doar de câteva ori pe an şi o companie de oameni de munte super-faini. Sper că la anul să refacem weekendul ăsta, poate chiar în acceaşi formulă, şi chiar extinsă, pentru doritori. N-am nimic cu nimeni din cei care au fost la cabană în weekendul respectiv şi au avut treabă cu “concursul”, să le dea Dumnezeu sănătate, dar pe viitor mai bine să nu mai anunţe nimic, că puteam să vin ca prostul special pentru evenimentul anunţat, noroc că mă lasă rece orice concurs (printre altele şi pentru că n-am ce căuta într-un concurs de schi), şi noroc că am venit la munte doar ca să petrec două zile pe munte, printre prieteni. Şi bine am făcut, că a fost într-un mare fel.

Va pupă fratele Matei, şi să ne revedem acolo unde revederea îşi află adevărata valoare: pe munte.
Toate bune şi să ne auzim cu bine.

From ciucas cu mariusica si soimaru

In weekendul aferent acestei povestiri (scurte, ca am o oala de ciorba pe foc si n-am timp sa scriu), am fost tot cu Mariusica si tot in Ciucas, avandu-l ca invitat special pe tata Soimaru. Eu cu Soimu pe schiuri, Mariusica perpedes. La Muntele Rosu ploua. O luam in sus, catre cabana Ciucas, in speranta ca se indreapta vremea – planul era sa coboram pe schiuri de pe varf. Avand in vedere uraganul din zona fostei cabane precum si starea zapezii (vezi poza cu avalansa cazuta in padure – era plin de ele, si erau proaspete), am baut un ceai din termos si ne-m carat urgent la Muntele Rosu, tot prin Valea Berii pe unde urcasem. Vizibilitate aproape zero in zona cabanei. Mare pacat ca n-a fost vremea buna, am pus ochii pe niste hornuri dementiale din zona varfului cu o saptamana inainte, scurte dar hotarate. Sper sa ma reintorc in sezonul asta in Ciucas pentru a-mi duce planul la capat. Tura s-a incheiat apoteotic la Muntele Rosu cu ceva beri si bulz ciobanesc. Marius s-a sacrificat si a condus pana in Bucuresti. A fost bine, chiar daca n-am reusit sa facem mai nimic.

From ciucas cu mariusica si soimaru

From ciucas cu mariusica si soimaru

From ciucas cu mariusica si soimaru

From ciucas cu mariusica si soimaru

Sus: fosta cabana Ciucas, sau cum ne pricepem noi ca natie sa ne batem joc de lucrurile bune din tara asta.

From ciucas cu mariusica si soimaru

From ciucas cu mariusica si soimaru

From ciucas cu mariusica si soimaru

Raport de tura – Costila – Revelion Hasmas
(pentru mai multe fotografii din aceasta tura click aici)
26.12.2004
Seara plec din Bucuresti. La 21.00 sunt la Caminul Alpin. Fac peste doua ore pana in Costila din cauza rucsacului cat se poate de greu (mancare pentru o saptamana, coarda, multe bucle, piolet, coltari schiuri, etc), in mod cert in jur de 40 kg. Fara sa exagerez, nu ma suparam daca ma rataceam, ca aveam motiv sa ma culc in padure. M-a spart urcusul! Ajuns in Costila, dupa ce am fost nevoit sa-mi pun coltarii la fantanita, la cata gheata era in padure, ma salut cu Iustin, fac putina galagie in refugiu pana reusesc sa-mi scot sacul de dormit, si ma trantesc pe prici, sus, unde adorm in cateva minute.

27.12.2004
Dimineata, ne sculam si plecam pe Valea Costilei sa invatam sa batem pitoane. Bat ce bat la doua pitoane, fac rapel in ele, ca toata lumea de altfel……dupa care plecam, doua echipe pe Tancul Ascutit, pe flancul dinspre Creasta Costila Galbinele……ajungem sus, ma pune Iustin sa dau un rapel, si nu stiu cum se face dar restul coboara pe unde urcasera. Taman amenajasem urmatorul rapel pentru toti, de al un copacel, din cauza ca se cam terminau corzile deasupra unui horn, si nu m-a lasat dom Profesor Vladone sa descatar…..si….il fac rapelul singur pana la urma ca nu mai venea nimeni. Ne intoardcem la baraca si mancam. Mai pe dupa amiaza incerc niste senzatii mai tari – ma dau cap de coarda pe Intrerupta, prima lungime, cu palstici, coltari, si un piolet. Nu m-am simtit prea confortabil. Trebuie sa ma antrenez mai mult. Ajung in prima regrupare, vine si Cosmin, dar incepe sa dea cu un fel de lapovita inghetata, super scarboasa. Pregatim corzile de rapel si ne dam la vale. Lui Cosmin ii cade opul de rapel din perete (si-a incheiat cariera:)), ia un reverso, si face rapel. Eu idem. Era noapte cand ne incheiam noi aventura.

Ne intoarcem la baraca unde ascultam peripetiile lui Iustin din Marmolata si din Eiger.

28.12.2004
Ne sculam noi tot asa, pe la 9.00 si plecam pe valea Galbinele. Trecem de o prima saritoare, prilej bun sa invatam cum se face un amaraj ca la carte cu pioletii, trec eu primul cu Vladone, si ii filez pe ceilalti. Iustin spiriutal ca de obicei: “Ce facem azi Iustine?” intreb eu… “Rapel din cuiele pe care o sa le bati….” vine raspunsul. “Ce facem azi Iustine?”, intreb eu…. “O sa vezi, ca o sa fii eroul principal…..” etc.

Ajunsi in Strunga Galbinele, in care a urcat Vlad si ne-a filat pe toti dupa un bolovan, ne pregatim de rapel, ca era destul de tarziu ca sa urcam pe Valea Scorusilor pana-n Platou, dupa care sa coboram pe Alba. Dam rapelul, dupa care catinel pe vale, tot pe firul principal, pe unde urcasem. Un peisaj de iarna de basm. O cascada de zapada pe Hornul Coamei de toata frumusetea, si tot peretele Galbinelelor era batut de rafale de zapada. Mi-a aratat Vladone traseele Furcile,Trei Surplombe si Don Corleone.

Ajunsi la ref, ne-am lenevit o leaca, dupa care am plecat cu Bogdan dupa apa. Pe drum ma intalnesc eu cu Cristi Ghelner, Mihai si Livia, care se chinuiau sa urce pe ghiata care se formase de la Masuratoarea Ursilor pana la intrarea in vale. Cristi tocmai isi punea coltarii ca il lasasera nervii. Urcam noi incetisor cu apa la refugiu, si pe la zece si ceva ne bagam la somn. Am ras toti de ne dureau falcile de povestile lui Iustin, si ale lui Cristi. In aceeasi zi Dinu Turcanu si un prieten de-a lui, Dragos, au urcat doua lungimi din Creasta Costila Galbinele si s-au retras, ca au dat de vant puternic. Cand am vazut seara la ref ca Dragos isi face insulina, am crezut ca nu e adevarat. Am mai auzit cazuri de oameni care fac alpinism cu diabet, dar ca sa si vezi cu ochii tai e chiar impresionant.

29.12.2004
Dimineata ne sculam si o taiem catre “La Panda”. Trecem de Valcelul Pietros, de Valcelul Policandrului, dam in Valcelul Stancos pe care il urcam si ajungem intr-o mica sa care da in poteca de Brana Aeriana. Urcam, pana dam de un horn deasupra caruia e o placa-memorial. Eu ma leg cu zelbul de un pom, si il filez pe Bogdan care urca cap hornul cu pricina. Asigura si el de ce poate, si aunge sus. Urcam secunzi cam toti membrii echipei. Vladone urca la liber si mai fileaza si el pe cativa. Sus: lectie de cum se asigura pitonul cu bucla….plus multe intrebari si multe raspunsuri.

Urma sa ne dam si pe o cascada de gheata care se formase pe Peretele Valcelului Stancos, dar s-au razgandit baietii, ca era prea subtire gheata. Am lasat-o pe alta data.
Eu am luat-o mai inainte spre baraca,unde ma astepta Raluca care urcase cu Madalin si cu Livia. Am coborat in vreun sferte de ora de acolo pana la ref., ce-i drept era o zapada bestiala pe Valcelul Stancos, care mi-a permis sa “schiez” un pic pe bocanci. Am ajuns la ref, unde m-a intalnit cu “Melcu`”, si restu`, si am inceput echiparea pentru coborare. Erau toate lucruruile vraiste prin refugiu, mi-a luat ceva pana sa le gasesc.

Ajungem noi in Busteni, unde ne intalnim cu Dinu Turcanu & CO, care si-au gasit masina cu o roata desumflata. Mergem la gazda, mancam, baietii isi schimba roata, si mergem la carciuma sa mancam ceva. Mancam, radem o Feteasca Regala, si mergem la culcare.
30.12.2004
Dimineata strangem calabalacul si ne indreptam spre gara. Pe Ral o cam durea pieptul, cred ca a fost de la gazele de la gazda, care cam “scapau”. Ne urcam in tren, ne intalnim cu Serban, Eremia + Ana, Marius + Cristina. Catinel, catinel ajungem la Brasov, unde ne infundam in bomba din gara, in asteptarea legaturii catre Izvorul Oltului. Luam ce mai era de luat de mancare si ne urcam in tren. In tren, am asistat la un regal de mistouri intre Marius si Serban, care s-a ales cu o porecla geniala – STIRBAN. Am ras cu Eremia de ne dureau obrajii.

Ajungem noi in Balan, cu o masina din Izvorul Oltului, ne infundam vreo ora si ceva in bomba de langa biserica, sa ne tragem sufletul dupa drumul cu trenul, ca greu a mai fost sa stam pe banci si sa-i bem vinul lui Eremia. Din Balan, incepem urcusul. Ne prinde noaptea, bineinteles, iar padurea era plina de gheata. Am aflat ulterior ca STIRBAN, care era inainte a dat o ditamai tranta. In vreo ora si jumatate, maxim doua ajungem si noi la cabana. Pe ultima portiune imi pun schiurile de tura, sa nu zica lumea ca sunt fraier si le-am carat degeaba pana sus. Nu prea era cine stie ce zapada, in schimb destula gheata.
La cabana spre surprinderea noastra erau destule locuri, am avut unde sa stam, nu a fost o problema. In seara respectiva am cantat un pic la chitara cu fratele Supa, dupa care ne-am culcat, io si Ral, ca niste oameni super inteligenti ce suntem, fix deasupra godinului. Inteligenta miscare, am crezut ca ma sufoc toata noaptea. Melcului ii place la caldura, asa ca nu a suferit prea mult.

31.12.2004
Dimineata STIRBAN al noatru o taie spre Bucuresti, sa faca Revelionul cu prietena. Ne sculam noi, ne mai invartim ce ne mai invartim pe langa cabana si o facem o echipa ca sa urcam pe Piatra Singuratica. A fost super. Am urcat eu, am asigurat de o stanca, si i-am filat pe toti pana in varf. La coborare, rapel. Eu am rapelat dupa un bradut. Dupa amiaza – la pestera din Piatra.
Seara, ce sa facem si noi de revelion? Pai ne apucam sa cantam, dar pe mine dupa doua pahare de Johnie Walker ma ia somnul, asa ca nu stiu mare lucru din ce s-a intamplat.

A fost de departe cel mai scurt revelion din viata mea.

01.01.2005
Dimineata mai stam ce mai stam pe la cabana si ne tiram catre Hasmasul Mare, cu schiurile dupa noi. Am fost pe varf, unde era o cruce mare, gazduind o cutie cu o carticica. Ne-am semnat toti acolo, si am coborat. Katerinka mare la coborare, unde marii schiori io si Soimu, am coborat in mare goana cu boschetii intre picioare. Ajunsi la cabana, am cantat super frumos cateva ore. Pe la 21.00 vin niste baieti (cica salvamontist unul dintre ei), ca cica pleaca dupa niste rataciti pe Hasmasul Mic. Dupa o ora dau telefon cum ca s-au ratacit. Am plecat su Soimu, si in 45 de minute i-am recuperat si pe ei, si pe ratacitii respectiv care se perpeleau la un foc in padure de patru ore (de la 18.00 la 22.00). intr-o ora si ceva eram la cabana, cu marea multumire sufleteasca de a ne fi inceput anul cu o actiune de salvare reusita in munti. Un mic regret: am inteles ca in lipsa mea a cantat Melcu` la chitara in cabana colinde……

02.01.2005
Plecam de la Piatra. Am avut o vacanta minunata care as fi vrut sa nu se mai termine. Ajungem in Balan, ne introducem in carciuma, unde stam pana pierdem masina, trenuri, etc. Reusim intr-un final sa ne extragem si luam o duba pana in Miercurea Ciuc. Acolo, ne infiltram in alta bodega, unde trecem pe sampanie si Grasa de Cotnari. Pe tren, “atingem” altele. Ajungem “atinsi” in Bucuresti, dupa una dintre cele mai reusite vacante la munte.